Un vis pe care nu il inteleg

Fiecare dintre noi are cate un vis care se incapataneaza sa reapara mereu si iar mereu. Eu am mai multe de acest gen.
Este unul in care visez ca-s mica si ma iau cu joaca pe-afara. Ma visez mereu in Copou, pe strada copilariei mele desenand casute pe asfalt sau facand cazemate prin parc. In vis ma las prinsa de joc si deodata realizez ca nu stiu unde e frate-miu mai mic pe care trebuia sa il supraveghez. Asta este visul in care eu ma panichez si inima ma strange. Nu inteleg de ce ma obsedeaza grija asta pentru frate-miu si de ce nu visez asa legat de copiii mei de exemplu. Probabil faptul ca ieseam afara impreuna cu el si trebuia sa am grija lui era o responsabilitate prea mare pentru mine care eram tot mica. Nu-s decat 5 ani distanta intre noi. Probabil eu oi fi avut vreo 10 ani cand se intamplau toate astea.
Mai nou, ma tortureaza un vis in care sunt eu, cea de acum, intrand pe poarta institutiei la care am lucrat in Romania. Intru si nu ma opreste nimeni, nu ma intreaba nimeni unde ma duc. Totul este fix asa cum era cand am plecat. Colegii ma privesc firesc ca si cand am venit la munca si doar ce m-au vazut ieri iar eu ma uit mirata la ei si nu inteleg ce se intampla. Cum e posibil sa nu stie nimeni ca am plecat de cinci ani? Intru in vestiare si gasesc doua colege care se chinuie sa taie o prajitura si ele se uita la mine, imi zambesc si ma cheama sa gust, sa iau o bucata iar eu ma mir din nou ca ele inca ma considera de-a lor, ca nu ma intreaba nimeni cum e in Canada sau ce caut acolo. Toata lumea se poarta de parca nu as fi plecat niciodata. Culmea e ca cele doua colege din vis nu mai sunt nici ele in tara. Uneori visez ca bat la usa sefului sa intreb daca ma primeste inapoi, alteori nu. Doar ca de fiecare data ma trezesc cu dor de viata mea de-atunci pe care nici macar nu o apreciam deloc la momentul plecarii. Nu inteleg ce cauta in visurile si dorurile mele.

Profu'

In vara anului 1996 m-am hotarat sa ma marit cu cel mai bun prieten al meu, cu cel despre care banuiam ca va fi un tata perfect pentru copiii mei. Da, eu deja aveam planuri pentru doi copii, un baiat si o fata. Baiatul trebuia sa fie mai mare decat fata ca sa aiba grija de ea toata viata. Mai aveam nevoie doar de un tata bun pentru ei si l-am gasit privind in ochii lui verzi. Apoi mi-au intrat in viata si cei doi copii exact asa cum mi-am dorit, in ordinea in care mi-am dorit.

Anul acesta, acum 4 zile, am implinit 20 de ani de la nunta. Eram asa de tineri, asa de copii dar ne-am promis sa ne fim alaturi toata viata la bine si la greu. Simplu nu a fost dar nici greu tare insa, cand viata noastra parea ca se domoleste si incepe sa curga dupa cum ii sapasem albia, eu am inceput sa visez la Canada, sa nu-mi mai pese de nimic din ceea ce construisem acolo cu atata truda. Ce a facut el? S-a nascut din nou pentru mine. Iti multumesc, tati, pentru ca ti-ai tinut mereu promisiunea de-a-mi fi alaturi mereu!

De ce spun ca a fost ca o noua nastere? A tras usa dupa noi cand am plecat desi sufletul ii plangea. A sters cu buretele totul si a luat-o de la capat doar pentru ca asa i-a casunat nebunei. A invatat cat de cat o limba noua pe care nu o vorbea deloc cand am venit in Canada. A mers la scoli aici din nou. Pana si pentru a conduce trebuie sa dai examen din nou. Cetatenie noua, pasaport nou... Cel mai dureros pentru el a fost ca nu putea preda. Asta e pasiunea omului si asta si-a dorit sa faca de cand il stiu. Sunt oameni cu vocatie pentru meseria asta iar el este unul dintre acei oameni. Aici trebuie sa fii profesor certificat in colegiu ca sa poti preda si ca sa te primeasca e jale mare. Cred ca a aplicat in 2012 pe vremea asta dar pana la urma a reusit! Tati este Ontario Certified Teacher - Math & Computer Science de cateva zile iar eu sunt foarte mandra! Ma bucur enorm pentru el! Ma bucur si pentru noi! Victoria lui este si victoria mea pentru ca nu e asa ca in spatele fiecarui barbat de succes sta o nevasta inteleapta? Postul de profesor va veni si el. Ce a fost mai greu a trecut. 

Postarea aceasta este pentru el si despre el pentru ca, pana la urma, mi-a adus flori in cinstea celor douajde ani in care i-am mancat tineretea si pentru ca este cel mai bun tata de pe planeta asa cum ma asteptam si cel mai fain prof din Romania dar si din Canada.

Sunt o Libelula!

E trecut binisor de miezul noptii in Canada ca in Romania bag sama ca incepeti sa va treziti. Buna dimineata, dragii mei, dragi! 

N-am somn! Ma invart prin casa, mai beau cate un pahar cu apa ca nu se cade sa mananc la ora asta desi asta as face, sincer va spun! 

Trebuie sa scriu pe blog. Ma trage lumea de urechi ca n-am mai scris nimic demult. Stiuuuuu! Sa-mi pun putintel gandurile in ordine, sa ma adun si va spun tot, asa cum v-am obisnuit.

Cred ca au dat drumul la caldura ca aud tevile cum zumzaie. E o liniste de-mi aud gandurile fosnind!

Voi incepe cu motivul pentru care n-am mai scris si voi incheia cu motivul pentru care va scriu din nou ca asa e viata mea emotionala ca dunga aia neagra de la electrocardiograma. Cand sus, cand jos!

Am avut o perioada super nasoala, stresanta, frustranta si incordata la munca. Am luat-o foarte personal si am suferit ca un caine batut. Eram hotarata sa-mi gasesc alt job. Incepusem deja sa ma interesez, sa refac resumee, sa aplic pe ici pe colo. Imi venea sa urlu in gura mare ca-mi caut job poate m-o auzi careva care are nevoie de cineva sa-i spele buda sau sa-i plimbe catelul. Sigur ati spus macar o data in viata vorba aia cu "lasa ca am sa plec eu si-o sa va para rau!" Da, exact asa! Exact ca un copchil alintat si mofturos m-am comportat de a venit al mai mare dintre sefi si mi-a promis marea si cu sarea daca rezolv problema. Ei, nustiu cum, ca un facut, dupa promisiune s-au descurcat toate itele incurcate asa frumos ca acu stau si ma intreb daca n-or sa spuna ca am asteptat ceva ca sa fac sa fie bine. Lasa, sa vad eu acu pe 15 promisiunea tinuta ca poate atunci voi avea timp de remuscari. Deocamdata m-am linistit si nu mai caut alt job numai ca unul dintre sefii de la o companie concurenta pe care l-am intrebat daca ar avea nevoie de mine m-a si intrebat cum de vreau sa plec ca el ma stia fericita aici. Ei, acum iata alta problema: ce-i raspund eu omului?

Nuuuu, tot nu mi-e somn! Nu insistati ca nu ma duc inca la culcare. Va mai tin putin de vorba.

Voiam sa va mai spun de libelula. Ati vazut probabil ca mi-am schimbat poza de profil. E de la botez. Nuuu, nu e botez de bebe ci botezul meu ca membru al Teatrului Libelula ca daca era vorba de bebe sigur eram si noi acolo ca Ursitoare. Va veni o vreme cand nu va mai fi petrecere de botez sau chiar de nunta in GTA fara Ursitoarele de la Teatrul Libelula. Ascultati la mine ca stiu ce spun! 

Ce fac Ursitoarele ma intrebati? Apoi imaginati-va un botez. Invitati, muzica, distractie. Gata? V-ati facut tabloul in cap? La un moment dat, apar Ursitoarele si prin muzica, dans si versuri vor ura micutului numai de bine. Va vor lasa fara grai. Poate unele doamne vor plange de emotie si-si vor strica nitel machiajul dar merita. Poate unii vor rade cu gura pana la urechi dar sigur toti ne veti iubi.

Stati ca n-am terminat cu libelula si botezul meu. Sambata seara a fost prima noastra aparitie publica in cadrul petrecerii de Thanksgiving a Comunitatii Romanesti din Niagara. Acolo am fost implicate in strangerea de fonduri prin facepainting si baloane. Foarte frumos si cald am fost primite in mijlocul acestei comunitati. Oameni extrem de primitori! Ne-am simtit iubite. Va multumim!

Multe mai face Libelula! Duminica asta, pe 16 octombrie, avem marea premiera la "Hansel si Gretel" in Kitchener, orasul in care ma voi muta eu candva. Tare mi-e drag acolo! Vor urma spectacole in fiecare weekend pana spre sfarsitul lunii Noiembrie in aproape tot GTA-ul. Hai, doar nu credeati ca va pun sa veniti la Kitchener sa ne vedeti! Venim noi la voi, cat mai aproape in spatiu dar mai ales cat mai aproape de inimile voastre.

Inca ceva important de care tin mortis sa nu uit sa va povestesc este trenuletul de Halloween cu doua vagoane care va plimba copiii la St. Jacobs pe 29 octombrie. Trenuletul este ideea Gabrielei Rocateach, cea care, neobosita, inventeaza noi si noi situatii, activitati si distractii numai si numai ca sa tina unita comunitatea asta romaneasca, ca sa tina copiii romani conectati la limba romana. Si Teatrul Libelula va fi alaturi de Rocateach de aceasta data. Important este ca mai sunt foarte putine locuri iar cei ce va doriti un loc in trenulet sa va grabiti sa o contactati pe Gabriela Covaci pentru bilete si detalii.

Asa-i ca viata mea seamana cu electrocardiograma? Ce va spuneam la inceput? 

Lapte si oua adevarate

Si-a fost un weekend frumos, cu raze sfioase de soare strecurate printre frunzele muscate de nuantele toamnei, cu miros de legume aduse de la ferma, cu gust de lapte si oua de tara, ca acasa, cu prieteni atat de faini ca-ti vine sa-i strangi in inima si sa nu le mai dai drumul si multumesti cerului ca ti i-a scos in cale. Daca ar fi sa pot opri timpul in loc intr-o zi ca cea de ieri l-as tine.


Apropo de prieteni, nustiu ce fel de moldoveni suntem noi ca numai printre ardeleni ne invartim si va spun cu mana pe inima ca-s oameni tare faini! Nu ca n-as fi stiut asta...


Am adormit aseara cu zambetul pe buze, incantata ca am fiert lapte adevarat in ceaun (ce amintiri!). De mai bine de patru ani bem lapte din cutie de carton cu 3% grasimi adica un fel de pipi cu gust de apa chioara. Bunatatea asta la care am ajuns dimineata dupa ce am dat caimacul gros la o parte e cu adevarat gustos! Si-am luat mult lapte sa fac si branzica si iaurt ca acasa. Laptele cu mamaliga va spune ceva? Sau o placinta facuta cu oua, lapte si mere adevarate?


Am o multime de treaba cand ajung azi acasa dar jur ca nu ma plang. Sunt bucuroasa ca un copil care a primit o jucarie noua. Un munte de fasole boghi incuiate in pastai abia asteapta sa le desfac plus un alt munte mai mic de ardei de copt si de cazat in congelator. Boghi le ziceti si voi la boabele alea mari si moi? Ca noi de cand avem prieteni din alte zone ale tarii avem si dubii daca vom fi intelesi pe deplin cu regionalismele noastre. Ieri, spre exemplu, prietenii nostri din Baia Mare nu cunosteau cuvantul "scranciob" iar noi sinonimul in varianta lor ca am si uitat cum ii spuneau. Parca "hututui"?


Toate astea ma fac sa ma simt... mai acasa. Imi amintesc bucataria mamei toamna cu gramezi de legume ce se pregateau sa devina zarzavat pentru bors, zacusca, tocana de legume, coapte, curatate si aranjate pe caprarii cuminti si ascultatoare sub mainile harnice si pricepute ale mamei. Imi amintesc apoi cand am crescut si m-am dus la casa mea cum mergeam la piata si ma plimbam interesata printre ardei si gogosari, morcovi si radacini de patrunjel si-mi era rusine sa ma tocmesc si nici sa le aleg prea bine habar nu aveam dar faceam pe-a gospodina. Cel mai bine era cand mergea mama cu mine chiar si dupa ce am imbatranit. Ea se pricepe la toate. Eu doar ma prefac.

Am Facebook pentru blog!

Dupa cum stiati deja, in viata mea a reaparut o mare pasiune, o iubire mare din tinerete care m-a sedus atunci si-apoi ne-am abandonat reciproc pentru o vreme. Pentru o vreme mai indelungata adica... pentru vreo  douajde ani, asa... Despre teatru vorbesc oameni buni nu va ganditi la prostii ca parca va si vad zambetul cu subinteles.

Ei, de cand ma ocup cu teatrul, viata mea parca a prins culoare, cred ca am intinerit cu vreo cateva decade si nu ma mai simt atat de singura pe-aici prin Canada asta rece. Pe langa un moment jucat perfect, cu regizoarea, care e zgarcita cu laudele de felul ei, aplaudandu-ne si laudandu-ne mai sunt si zilele cand ne intalnim sa repetam si ne intindem la povesti pana la miezul noptii cand incep sotii din dotare sa ne trimita mesaje disperate ca ei au impartit deja pijamalele, inchid pravalia si ne lasa sa dormim pe pres daca nu binevoim sa poposim pe la casele noastre. Eu am un pact cu al meu: io nu zic nimic sambata dimineata cand se duce la fotbal iar el nu zice aproape nimic cand imi urmez eu visul.

Pentru ca suntem gata cu repetitiile si pozele, la sfarsit de saptamana am vrea sa lansam campania de promovare a tot ceea ce facem noi frumos acolo caci jocul actorului nu-si gaseste rasplata decat prin aplauzele si caldura publicului iar noi am vrea sa auziti cat mai multi despre noi, sa veniti sa ne vedeti si sa ne indragiti.

Tot din acest motiv am exersat azi inaugurand pagina blogului, sa o mesteresc putin, sa apas toate butoanele, sa vad cum functioneaza ca sa mearga treaba mai simplu si mai profesionist cand o fi sa le lansam pe celelalte. Din acest motiv ati primit azi invitatii la noua casuta a blogului. Va invit la lectura, la comentarii ba chiar sa postati povestile voastre personale. Cred ca puteti posta ca invitati iar daca nu, trimiteti-mi mesaje private ca le postez eu in numele vostru sau anonime, cum vreti voi. Mi-ar placea sa abordati aceasta pagina cat mai interactiv.

PS. Nu ma mai fac blonda. Multumesc pentru feedbackurile primite! Cea mai convingatoare e tot sora-mea. Cica o punga de samanta si-o tiganca blonda in fata la Rogers Centre ar face ceva bani?

Joi voi fi blonda iar

Am facut-o si pe asta! Mi-am luat decolorant sa imi fac suvite blonde ca atunci cand eram acasa. 

Imi amintesc o faza faina rau. Ramasesem fara benzina si ma duceam la munca. Am coborat la benzinarie si un angajat care se invartea pe langa pompe a venit repede sa ma ajute. I-am zambit si i-am multumit ca a sarit in ajutor cand m-a vazut si politista si blonda pe deasupra ca nu de alta dar cine stie ce istorie faceam pe-acolo.

Da, stiu ca atat timp cat am fost blonda am pierdut cateva zeci de unitati din coeficientul de inteligenta in ochii celorlalti dar am castigat amabilitate si ingaduinta. Lumea le priveste mai cu simpatie pe blonde iar eu atat imi doresc: peace si flower power! Hai, ca v-am auzit! Lasati aia cu lupul schimba parul dar naravul ba! Pe cutie scrie born blonde, da?

Ia, urati-mi succes cu suvitele ca nu le fac la coafor ci experimentez cu prietena mea pe capul meu. Daca nu ies cum trebuie ma tund scurt, baieteste. O creste el pana la primavara!

M-au cryogenizat

Ziua se anunta interesanta de dimineata cand m-am imbracat frumos, cu rochita lunga si lejera ca sa pot purta bandaj pe picior. Aveam programata la ora 10 o mica operatie de scoatere a unui fir de par care a crescut sub piele si s-a incapatanat sa se incapsuleze acolo. Sa tot fie vreo 6-7 ani de cand ma paraziteaza sub genunchi nemernicul!

Mai aveam inainte de a intra pe mana dermatologului si un mic dejun impreuna cu chiriasii la blocul din Elm Street. M-am dus, cum sa nu ma duc ca-mi sunt dragi cu totii: chiriasii si colegii. Am avut pentru 1 septembrie 40 de apartamente de inchiriat si am scos-o la capat superb ca sa ma laud putin. Treaba asta mi-a adus aprecieri unanime dar si deservicii. M-a luat seful al mare prin invaluire ca-s nemaipomenita si nemaivazuta si... sa ma duc o saptamana la un alt bloc sa rezolv problema cu ceva apartamente neinchiriate acolo. Mai poti sa spui ceva? M-am dus desi nu mi-a picat bine ca fix cand sa-mi trag si eu sufletul dupa o vara fierbinte la propriu si la figurat, in care am avut zile de-am stat cu picioarele pe pereti de-atata alergatura cu aratatul apartamentelor, acum o iau de la capat. M-au aburit ca daca rup gura targului ma vor face un piculet de sefuta. Nici macar nu stiu daca vreau asta ca mi-a iesit pe nas sefia la Tim Hortons. In plus, sefutul meu, dupa ce am lipsit doar vreo doua zile, azi, cand m-a vazut, parca vazuse pe maica-sa. Cica sa fac bine sa vin inapoi luni. Pai eu vin dar nu stiu daca e dupa mine.

Dincolo, la celalalt bloc, la intersectia lui Yonge cu St. Clair, e dragut dar ma plictisesc de mor. Daca nu suna telefonul sau nu primesti vreun e-mail, daca nu vine nimeni sa vada vreun apartament iti cam vine sa te urci pe pereti si sa fluieri a pustiu. N-ai niciun coleg sau colega sa mai schimbi o vorba, sa mai spui o poanta. Nimic. Multumesc din inima celor care m-au inteles zilele astea, celor pe care i-am stresat cu mesaje nenumarate si fara un motiv anume dar si celor care imi vor tine de urat pe aceeasi cale joi si vineri cat mai dureaza exilul meu. Daca primiti de la mine un timid "Salut! Ce mai faci?" si faceti pacatul sa-mi raspundeti v-ati ars! Va tin de vorba pana va plictisiti sau pana va pica ochii in gura de somn (pt. Romania). Ati putea de asemenea sa ma intrebati si voi ce mai fac daca o cautati cu lumanarea ca indata ma starnesc si va povestesc tot, de la Adam si Eva incoace. As aprecia si mai mult daca m-ar scoate cineva la lunch dar hai, stiu ca cer prea mult, lasati-ma in singuratatea mea, acolo, in biroul ala mic cam cat o buda.

Ajung sa ma gandesc la tot felul de bazdaganii si filosofii ieftine de nici nu-mi mai amintesc cate si mai cate. Printre ultimele pe lista azi erau cum apar oamenii in vietile noastre, toti cu cate un rost. Mai apoi am sarit la frumusetea care nu exista decat in masura in care sufletul nostru e deschis sa o gaseasca. Ei, nu va puneti mintea pe bigudiuri acum ca sa ma pricepeti pe mine ca nu vreau sa va chinui.

Aoleu, de ce ma tineti de vorba ca uitam sa va povestesc cum a fost la dermatolog. Ajung la clinica. Fite de downtown. Gagici care mai de care care isi rezolvau ba o buza, ba un rid, genti si rochii de firma, aere si fasoane. Printre toate astea... io! Nustiu cum dar ma simteam norocoasa ca inca n-am nevoie sa indrept ceva ce strica legile gravitatiei, ma intristam in acelasi timp ca vremea aia nu e chiar departe si imi era frica rau de ceea ce avea sa se intample dupa ce voi pasi in cabinet.

Mai fusesem o data tot pentru treaba asta dar atunci doctorul imi spusese ca daca va fi nevoit sa ma taie cicatricea aia va fi mai urata decat bubita pe care o am acum si ca cel mai bine ar fi sa o criogenizeze ca se micsoreaza. Data trecuta am plecat acasa sa ma hotarasc asa ca acum venisem pornita sa o scot fie ce-o fi dar in urma unor descrieri foarte plastice si explicite ale unei cicatrici oribile si profunde ce avea sa ia locul bubitei daca insist sa o scot, am ales sa o crio...cum zicea el, ca eu habar nu aveam ce e aia. Deci, a inceput sa imi dea pufuri de-alea drept in inima bubitei si ustura rau cum ustura gheata iar dupa ce a incetat, usturimea a crescut la intensitatea unei arsuri. Mi-a pus un plasture cu polysporin si m-a trimis la plimbare cu indicatia ca se va umfla si va mustaci vreo doua saptamani dupa care ar trebui sa se faca mai mica ceea ce insa nu este si obligatoriu. Dar am incercat! Nustiu daca pe voi va interesa povestea bubitei mele dar eu ma simt in secolul 21 cu tehnica cu care m-am intalnit azi. Sper sa aiba si efect.

Hai, va pup si va tin la curent! Si daca va plictisiti maine si poimaine sa ma sunati ca va povestesc tot si de la capat.

Mi-e lene azi

Nu v-am iertat ca nu comentati dar pentru ca e joi si pentru ca sunt libera azi cu mancarici de limba si n-am cu cine vorbi (oamenii muncesc, nu ca mine) am zis sa scriu, sa-mi strig durerea: mi-e lene, ma, mi-e lene!

Si chiar ma dor toate osicioarele din corpul asta ramolit de la ploaia care a inceput aseara si inca nu-i hotarata daca sa mai stea sau sa plece. Stiti cum e relatia mea cu ploaia? Ca intr-o iubire cu nabadai: eu o iubesc si ea ma doare ceea ce nu ma face sa o iubesc mai putin insa.

Aseara, cand a inceput, cu ropot mare si cu stropi grei as fi alergat prin parcare desculta si-n chiloti de bucurie. No, nu sariti ca inca nu am luat-o razna! Am stat doar cuminte in balcon, sub streasina si m-am bucurat de sunete, de mirosul de praf incins udat si de stropii de apa purtati de cate o rafala mai indrazneata pe fata mea care avea incremenit tamp un zambet pana la urechi.

Cand eram mai tanara nu luam umbrela niciodata tocmai pentru ca imi placea sa merg prin ploaie. Acum nu mai fac asa ca-mi ploua rimelul dar pe la doisprezece ani coboram din dealul Copoului unde era scoala mea mergand cu sandalutele fix prin siroaiele care se scurgeau pe langa trotuar si nu-mi pasa de nimic. Pe la optsprezece mergeam tantosa pe strada care duce spre Palat, pe Stefan cel Mare, si ma uitam sfidatoare la multimea inghesuita pe sub stresinile magazinelor asteptand sa treaca ploaia de vara ivita din senin.

Aseara doar am stat cuminte, ghemuita pe un scaun, cu rochita trasa peste genunchi si ma bucuram ca un copil de gradinita. Ma uitam la balcoanele din jur si nu vedeam la altii aceeasi bucurie si acelasi zvac si nu pricepeam. Am uitat sa ne bucuram de lucrurile marunte.

Azi mi-e lene! O fi tot de la ploaie? Azi va dau voie sa spuneti ca sunt cea mai lenesa fiinta de pe pamant. Nu-mi pasa. Puteti sa ma impingeti de colo colo ca nu va zic nimic numai sa nu ma puneti sa fac treaba.

E sarbatoare mare acasa. E Sf. Maria. Aici nu simt c-ar fi. Nici nu avem pe cine sarbatori. Maine e alta sarbatoare, e Sf. Ana, onomastica maicutei mele. Sper din tot sufletul sa nu uit sa o sun dimineata. Mereu imi amintesc tarziu dupa ora ei de culcare.

Cred ca ma culc daca nu ma tineti de vorba. Cel mai simplu! Apoi, daca imi vine cheful, poate ma mut in bucatarie. Poate!

Nu va mai scriu daca nu ziceti si voi ceva

Ba, fiti atenti la mandea ca m-ati prins in toane bune si cand mi se mai intampla de-astea spun tot. Cand sunt bosumflata tac si zac.
Acu, ca tot va amenintam, va spun: io nu va mai scriu nimic! Iaca asa mi s-a pus mie pata acu ca tot dau din gura ca melita pe-aici si am impresia ca vorbesc singura ca surda in pustie. Nimeni nu zice nimic, nicio reactie, nimic! Ba, macar sa-mi spuneti sa tac naibii ca nu va intereseaza dar nimic e mai nasol decat daca mi-ati fi dat peste bot.
Hai ca mai vad maine... Daca ma trezesc cu ceva ciocolata la cafea va iert si daca va iert iar va toc la cap cu prostiile mele c-asa-s eu: va bat si-apoi va pup si plang eu!

Au sosit costumele!

Mare om ala care-a spus ca plodul care nu plange nu primeste tzatza! Daaa... Io-s unul dintre pruncii care atunci cand vrea ceva urla pana il aude si ma-sa din Romania.

Blogul asta, cum ar fi, e un fel de miorlaiala de-a mea si cum ma perpeleam eu pe-aici ca vreau ceva mai mult, ca parca as vrea o cofetarie a mea, ca pot multe si marunte iaca-ta ca ma suna intr-o zi Emilia si dintr-una in alta o punem de o intalnire sa planuim frumos impreuna. Eu sunt genul visator de felul meu dar cand vreau ceva cu adevarat apoi nu ma las nici in ruptul capului pana nu iese cum imi imaginez eu asa ca, nici una, nici doua, ne-am intalnit si-am pus tara la cale cumva. Sunt convinsa ca vi s-a intamplat si voua sa fauriti planuri marete care sa moara in fasa sau pe care sa le scoateti de la naftalina dupa multa vreme in care au zacut uitate. Si mie! Ei, dar pe-atunci nu ma cunosteam cu Emilia! Nu, asta sigur nu am mai experimentat. Nu aveti idee pe unde imi era mandibula cand m-a sunat cateva ceasuri mai tarziu, in aceeasi zi, sa-mi povesteasca ce a facut ea de cand ne-am despartit. Ce molii sa se aseze, frate, pe planurile nostre!? Cu Emi!? Nuuuu, numai cei ce o cunosc stiu cum e si pot intelege. De dimineata cand am baut noi cafeaua impreuna pana spre seara aveam tot planificat si rezolvat.

Aveam echipa de ursitoare, costumele erau comandate din Romania, gata sa plece spre noi, aveam sala de repetitii, roluri si un prim contract!!!!! Eu abia avusesem timp sa diger ce vorbiseram, ma bucuram de o zi frumoasa, libera, cum s-ar zice frecasem menta toata ziulica iar ea deja rasturnase juma de lume. Ma pufneste rasul cand ma gandesc ce grozav organizator ma credeam eu. Adica, va dati seama de diferenta de calibru, da?

Toate ca toate dar am repetat, ne-am distrat, ne-am hlizit la repetitii, am ratat alte repetitii ca sa dezbatem subiecte arzatoare, am facut slalom printre programele noastre ca sa ne putem intalni toate. Ieri insa ne-au ajuns costumele si parca dintr-o data nu mi s-a mai parut o gluma. Am imbracat rochita roz cu ajutoare. Nu ma mai bagasem niciodata in cercurile unei crinoline. Dupa ce-am tras totul pe mine o vad pe Emi ca ia un cordon lat, mi-l petrece peste talie, imi striga din spate "infinge-te bine pe tocuri" si strange. Frate, daca asa se chinuiau fetele sa respire pe vremea cand se purtau de-astea, apoi bodaproste ca am trait pe vremea blugilor taiati in genunchi si a tricourilor cu Metallica! D'aia lesinau alea numai daca se uita vreun dragut la ele: ca n-aveau aer!

Indata vom da gata si pagina noastra de Facebook cu primele poze de la proba costumelor. Sa ne urmariti acolo de-a lungul timpului, sa ne vedeti la petreceri, speram sa ne indragiti si mai ales nu uitati sa ne chemati cand veti avea in propriile familii evenimente fericite sau sa ne recomandati cu caldura altora. Ce mai, puteti deja sa ne chemati acum ca avem si costumele. Eu sunt ursitoarea cu voce de copil alintat care va promite ca nu veti fi dezamagiti!

Vietile mele anterioare

Sambata dimineata, m-a adus D la munca mai devreme decat trebuia si pana sa incep munca, invaluita in arome de cafea, sub suflul enervant al aerului conditionat... m-a lovit muza asa ca hai sa va dau ceva de citit. Sper sa va si placa!
Aseara m-am jucat total inocenta cu o aplicatie de pe Facebook care iti spune cate vieti anterioare ai mai avut. Se pare ca vreo 11. Sunt un suflet batran si evoluat s-ar spune. Prostii! N-am invatat nimic in atatea sute de ani de experienta. Inca imi pun sufletul pe tava oricui, inca ii consider pe toti cei ce-mi ies in cale prieteni si le-as da si camesa de pe mine daca mi-ar cere-o. Se spune ca de fiecare data cand ne este oferita sansa sa mai traim o viata trebuie sa indreptam greselile din cea anterioara. Iaca nu vreau! Iaca, asa imi place mie sa cred ca oamenii sunt buni si frumosi!
Stiu ca e doar un joc. Doar nu va imaginati ca am dat in mintea copiilor dar asta a declansat in mintea mea reactii in lant.
Am citit acum cativa ani in urma cartea "Adam si Eva" a lui Rebreanu. Doamne, ce mult mi-a placut! Da, e cartea in care doua suflete se indragostesc candva in negura vremilor si se tot cauta inconstient in toate vietile ce le sunt harazite dar de fiecare data cand se regasesc ceva ii desparte. E tulburator sa stii ca toate aranjamentele pe care le facem si in care credem cu tarie ar putea fi altceva decat soarta vrea de la noi.
Apoi gandul m-a dus la un vis avut tot acum multi ani in urma dar care pare ca ma urmareste din moment ce nu il pot uita. Se facea ca urcam pe o strada veche din Copou garnisita frumos cu case boieresti de o parte si de cealalta. Cine stie cate baluri si cata lume buna, trasuri si cate frumuseti a vazut acea strada! Ei, dar cum urcam eu asa, am simtit ca trebuie sa intru intr-una din acele case doar ca eu nu mai eram materiala. Ma strecuram peste tot fara sa fiu vazuta. Pasisem intr-o alta epoca. Casa avea un cerdac mare si umbros imbracat in vita de vie iar acolo se odihneau doi batranei albi si tristi. Am trecut pe langa ei cu un puternic sentiment ca sunt parintii mei dar nu m-am oprit la ei. Nu pentru ei venisem. Am pasit in casa. Era umbra si rece, mobilier vechi, dantelarii si catifea. Atunci am vazut-o pe ea. De fapt m-am vazut pe mine. Nu-mi semana dar stiam ca sunt eu. Era o fata inalta, subtire, cu o piele incredibil de alba si parul roscat, lung, bogat si ondulat. Parul ei m-a marcat... si tristetea de pe chipul ei.
M-am trezit dupa ce m-am intalnit cu mine atat de frumoasa dar atat de dureros de melancolica... si nu o pot uita. De-atunci m-am plimbat de nenumarate ori pe Lascar Catargi cautand casa aceea atat de convinsa sunt ca am trait acolo candva.
Cine se prinde in joc? Cine ne povesteste despre vieti anterioare?

Ursitoare Canada

Dragii mei dragi,

Va scriu aceasta scrisoare din prea plinul inimii mele. As vrea sa va fac martori ai bucuriei ca am intalnit aici, in Canada, oameni de teatru de o reala valoare si as mai vrea sa va marturisesc ca sunt mandra, pur si simplu onorata, ca m-au acceptat ca ucenic al lor.
Sper ca va amintiti ca visul vietii mele a fost sa fiu actrita si chiar cred ca as fi fost talentata daca soarta nu mi-ar fi fost rasucita la un moment dat la 180 de grade si aruncata departe rau de cursul ei firesc. Acum, oamenii acestia de care vreau sa va vorbesc se chinuie sa scoata acel vis amortit de la naftalina si sa-mi dea o a doua sansa. A trebuit ca sa strabat atata amar de drum, sa sar peste noua mari si noua tari ca sa pot bate la aceasta poarta ce mi-a fost trantita in nas candva.
Cine sunt ei? Ei bine, de fapt sunt doua ele si ma topesc de dragul lor. Este vorba despre... ta, ta, ta, ta, tadam: Emilia Nechita si Carmen Iacob.
Prima scoasa de soarta in calea mea a fost Emilia. Omul Emilia Nechita este un fenomen! Nici nu apuca sa intre bine intr-o incapere, nici nu apuca sa schiteze vreun gest sau sa deschida gura bine ca auditoriul e deja cucerit. Asa am fost si eu de la intaia noastra intalnire. Ma simteam proasta (si jur ca nu-s) in preajma ei. Nu gaseam nimic inteligent de spus ci doar sa-i sorb ei fiecare cuvintel. Ma bucuram ca un copil cand o reintalneam. E o adevarata desfatare intelectuala sa te afli intr-o asemenea companie de inalta clasa.
Regizorul Emilia Nechita este un profesionist si un talent cum n-a vazut Canada! Am avut marele noroc sa o avem ca profesor la clasa de teatru a fiica-mii anul trecut. Un mare om coborat printre prichindei, un om ce ii intelege si ii simte, stie sa le vorbeasca si sa ii faca sa interpreteze exact asa cum trebuie. Dintr-o scandurica rigida ca fiica-mea am vazut rasarind o printesica pe scena. Am dus la curs un copil timid, introvertit si am luat la schimb o mica vedeta. Abia asteptam noul curs al Emiliei care va incepe indata. Va fi de asta data teatru de umbre iar cei interesati pot sa isi inscrie copiii repejor, cat inca mai sunt locuri. Daca nu stiti cum si unde sa o gasiti pe Emi va rog sa imi scrieti in privat si promit sa va indrum catre ea. Si da, daca va intrebati, da, ii fac reclama si o fac din tot sufletul!
Cea de-a doua doamna a teatrului romanesc este Carmen Iacob. A jucat pe scena Teatrului Luceafarul la mine, la Iasi. Cred ca nu este copil in tot judetul care sa nu fi pasit cel putin o data in acest minunat teatru. Si eu am fost spectator acolo copil fiind dar si adult alaturi de copiii mei.
Alaturi de Carmen si Anca (Anca este o alta ucenica, asa ca mine, supercalifragelisticexpialidousha de talentata si frumoasa ce e), sub indrumarea Emiliei, am marea onoare sa pregatesc acum un spectacol de Ursitoare. Va rog sa ma credeti ca stau la repetitii si o privesc pe Carmen, ii admir expresivitatea, ii ascult replicile si felul in care le spune si uit de mine, uit ca mai trebuie sa spun si eu ceva pe-acolo. Este pur si simplu minunata! Se vede ca stie ce face, se observa cu cat drag joaca si se citeste printre randuri experienta.
Cand ne veti vedea in spectacol la botezurile ce vor mai avea loc de-acum incolo va veti convinge ca este o actrita desavarsita. Eu cu Anca ne straduim sa tinem stacheta sus dar sa nu exageram nici noi cu modestia. Suntem cele mai bune ursitoare, chiar ursi-ursitoare si vom veni sa deschidem pruncilor caile destinului cand ne veti chema.

Luna plina

De ieri ma doare capul cumplit de s-a purtat si seful, dragul de el, in varful degetelor prin birou din cauza mea. Intai am dat vina pe porcaria aia de aparat de aer conditionat care sufla chiar spre mine si huruie ingrozitor. Apoi mi-a trecut prin cap ca m-o fi deocheat careva dar eu nu cred in prostii de-astea mistico-stupidistico-fantastice. Mai spre seara, cineva, pe undeva, mi-a spus ca e luna plina si nustiu ce eclipsa si-atunci am inteles motivul pentru care as fi pus capul pe birou sa trag un pui de somn, sa uit de cap si de durere.

M-a durut si azi biluta tare rau. Am mai si terminat cartea, al treilea volum din Fluturi, si-am tras un bocet zdravan la final de ma doare acum si mai tare. Daaaaa, stiu, sunt un copchil prost care boceste din orice si pentru fleacuri si-mi mai si pun sufletul pe tava voua pe deasupra. Daaaa, stiu ca sor-mea o sa ma certe sau macar o sa  ma dezaprobe dar... eu plang la orice poveste de dragoste frumoasa, mai ales daca are happy end.

Ei, dar ca sa imi treaca nacazul mi-am programat un weekend aglomerat, sa nu am timp de gandit prea mult si prea intens ca nu de alta dar simt ca de atata concentrare mi se reactiveaza si eczema de stress de pe mana. Plaja va fi a mea, apoi piscinele de prin curtile prietenilor si poate ajung si pe la Campul Romanesc. Voi fi zen total!

Ma pregatesc intens si pentru ce va urma incepand de-acum. Dupa luna asta plina urmeaza alinieri planetare de... ma bufneste rasul cand vad ce prostii debitez. Horoscoapele, in care nu cred decat cand imi convine, spun ca incepe o perioada extrem de buna pentru Sagetator. Acum le cred! Vom fi nemaipomeniti pe toate planurile. Ne va merge atat de bine incat... Ptiu, ptiu sa nu ma deochi! E doar o expresie ca v-am mai spus ca nu exista deochi parca. Ma pregatesc sa primesc toate astea cu bratele deschise. Va tin la curent. Cica nu primesti nimic atunci cand ai nevoie ci atunci cand meriti! Merit?

August fierbinte

Doamne, daca eu nu as locui in capul meu si as putea sa-mi aud gandurile ca fiind ale altcuiva, m-as uita cam intr-o dunga la cea care e in stare sa nasca asemenea idei. Mereu am fost mai altfel, recunosc! Eu nu gandesc dupa sabloanele acestei societati, dupa religii, cutume si alte dogme, norme sau ce-or mai fi. Eu sunt mai "flower power" asa... dar... zilele astea m-am intrecut pe mine insami la prins fluturi si debitat vise nerealizabile.

Spre exemplu, m-am pomenit azi intrebandu-ma cate zile mai sunt pana la anul nou si nu m-am lasat doar cu o intrebare ci incepusem sa socotesc septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie intregi plus 26 de zile din august... Apoi mi-am dat una dupa cap sa-mi revin ca afara doar ce ti se prajeste laringele cand respiri dogoarea si mie imi trebuie zapada, elfi si brazi de Craciun. Parca anul trecut am fost putin mai normala si am declarat ca sunt gata de sarbatori prin noiembrie doar. Ce mi-o fi venit mie azi sa ma gandesc la asta? 

Suntem la inceput de august. De-ar trece mai repede vara asta ca probabil de-aia ma macina toate dorurile zilnic. Nu numai ca e sezonul cand auzi in jur, aici, ca toata lumea pleaca in Romania dar si cei de-acolo umplu Facebookul de poze superbe din toate colturile tarii. Iarna parca nu mi-e asa greu. Doar mi-e dor de vara atunci! Ciudata mai sunt! Nici eu insami nu ma mai inteleg!

Tare mult imi doresc sa schimb anul asta pe unul mai bun. Il fac pachet si ii dau si un sut in fund sa se tot duca. 

Pica Pica

M-am ales cu un nou nume de cand cu goana dupa pokemoni si asta numai pentru ca D mi-a spus sa nu ma sperii daca ma fotografiaza cineva pe strada. Inseamna ca m-a confundat cu un pokemon. Copiii mei, fapturile alea minunate dupa care ma topesc eu, au sarit amandoi in sus si intr-un glas m-au botezat Pica Pica. Copii de Pica Pica! Picaciuci mici!

Cred ca vreau sa ma mut...

De cand ma tin eu minte pe pamant ma tot laud ca-s nemtoaica dupa bunica materna cea dulce, buna, frumoasa si desteapta,  ca-s neam de Craus, familie de morari adusi din Nemtia sa administreze o moara care a existat candva in Uricani, langa Iasi, pe mosia nustiu carui boier dar... exista un dar... tare ma tem ca in sangele bunicului era ceva vita de tatar (si ochii nostri alungiti cred ca de acolo vin) care nu ma lasa sa stau locului, sa ma asez, sa prind si eu radacini.
A inceput asa, ca o parere sa nu-mi mai placa Toronto, sa ma gandesc din cand in cand la Iasi, apoi sa ma intreb cum ar fi sa ma mut intr-un oras mai mic, sa semene mai mult cu acasa...
Apoi ma gandeam ca ar fi fain sa ia copilul la facultate in Kingston sau la Windsor. As fi avut motiv sa accelerez lucrarile de convingere a sotului din dotare, om chibzuit si cu toata mintea acasa (spre deosebire de nevasta suie pe care intr-un moment de ratacire a acceptat sa o ia in casatorie ca sa ii tulbure viata pentru totdeauna).
Acum, ca el va merge in Mississauga si mi-e mila de el sa faca naveta, ma gandesc uneori sa ne orientam intr-acolo dar cel mai tare ma atrage Kitchener. Nustiu de ce! Trebuie sa mobilizez familionul, sa ii scot la plimbare, sa cascam gura, sa vedem cum e, daca se merita sau nu. Vreau sa cunosc romani stabiliti pe-acolo care sa ne povesteasca una-alta. Daca se nimereste cineva pe blogul meu din zona si vrea sa ne ajute in luarea unei decizii poate sa imi scrie in privat pe mama.canadei@gmail.com sau public aici.
Pentru noi si fata pare o optiune buna ca si ei ii displace mult prea zgomotosul Toronto. Au si facultate acolo la Waterloo pentru ea... Oricum mandruta ne-a luat-o cumva inainte deja pentru ca si-a facut prieteni din zona saptamana trecuta cand a fost in tabara. Acu ma trage ea de maneca sa mergem sambata sa se vada cu fetele in parc in Kitchener (pe vremea noastra ne jucam maxim pe strada alaturata, nu in orasul vecin!!!!). Apropos, super tabara au avut organizata de biserica! Numai cuvinte de lauda am la adresa organizatorilor si voluntarilor. Eu nu-s prea cucernica dar pentru activitatea asta le dau din inima zece cu felicitari.
No, acum intrebarea intrebatoare e: cum se poate face mutarea asta cat mai putin riscant? Sa ne apucam de cautat joburi in zona si-apoi sa stramutam tot? Sa vindem si sa emigram inca o data? E grele dar le dau eu de capat!

Profund!

Lipicioasa asta am gasit-o acu ceva timp intr-o statie de metrou. Multi o stiti deja de pe pagina mea de Facebook dar mi s-a parut azi mai de actualitate ca niciodata. De ce mama ei de treaba nu ne gasim noi, omenirea, linistea?

Vreau la mama din nou!

Sor-mea imi facea in ciuda dimineata ca ea e acasa cu mama ei. Vreau si eu la mama ei, zic.

Cine pana mea m-a pus pe mine sa plec la capatul pamantului?

Ce-am cautat?

Uite-asa mai sunt si zile dintr-astea cand stai cu coatele pe masa, cu barbia in pumni si ochii atintiti in gol cautand raspunsuri profunde fara sa auzi sau sa mai vezi nimic in jur. Doar ai impresia ca auzi sunetele atat de cunoscute ale Iasiului si-ale Copoului in mod special, ca esti acolo, ratacind pe strada Alecu Russo, strada copilariei mele. Acolo, fiecare pietricica din asfalt ne-ar recunoaste pe mine, pe Zizi, pe Oana si pe Gabi. Am vorbit azi si cu Zizi si i-am spus cat imi este de dor de copilaria noastra minunata. Am auzit ca si Tudy si Focsa sunt in Canada dar cred ca in zona Montreal. Mi-ar placea sa dau de ei pe-aici.

Azi am vazut la un client un salariu de-ala de nici in vise nu indraznesc sa visez si m-am intrebat cu voce tare cum o fi, oare, asa o viata. Colega mea a zis ca e mare pacat sa fii invidios. Fereasca Sfantul! Eu nu-s invidioasa, n-am fost si nu voi fi pe nimeni. Ca mi-ar placea sa fiu si eu in stare e altceva, nu e invidie.

Ce legatura are dorul de mama cu banii omului? Pai are! Ca daca as avea eu banii aluia m-as duce de cel putin doua ori pe an acasa sa stau cu capul in poala maicutei mele macar olecuta. Si cum nu-i am, stau cuminte aici muncind cu drag si spor, sperand ca poate la anul va fi mai bine si-mi voi permite. Si-atunci iarasi ma intreb ca prostul: de ce-am plecat eu de-acasa daca totul este inca mult sub nivelul a ceea ce-am avut acolo? Au trecut doar patru ani. Ok, ok, inca n-au trecut cei cinci, sapte sau zece ani de chin initiatic. Stiu! Strang din dinti si merg mai departe.

Si ca sa fie clar, nu am scris postarea asta ca sa ma plang, nu ma apasa, nu sufar rau. Doar voiam sa va spun ca mai sunt si momente cand doare distanta asa cum promit sa va povestesc si atunci cand va inceta sa mai conteze daca se va intampla vreodata. Ca daca tot m-am apucat de povestit pe-aici cum e cu viata de emigrant apoi sa va spun si cu bune si cu rele.

Istilo - Cea mai faina tunsoare!

In sfarsit sunt fericita! Mi-am gasit frizerita. O canadianca pe care o cheama Angela. 525 University Avenue. Daca o vezi pe Angela iti vine sa pleci de unde ai venit. Parca a dormit in fan toata noaptea si a plecat la munca in pijama dar are maini de aur. I-am explicat ce vreau si cum ma gandesc eu sa indrept ce-a stricat chinezul ultima oara si a priceput, a dat sugestii, m-a tinut de vorba, m-a pigulit de-am crezut ca taie fir cu fir, m-a scarpinat in cap la spalat de era sa adorm.
Am aflat de la ea ceva trucuri interesante: clatitul balsamului se face cu apa rece  iar la final, inainte de-a usca, a dat cu un spray pentru luciu. Daca-s baba demodata... habar n-aveam ca exista asa spray! Cam scump dar... ce nu face D ca sa aiba baba frumoasa!

Rusoaica

Azi m-am decis sa schimb ceva la acest blog. Parca prea seamana cu compunerile de clasa a patra. Ca sa il fac mai dinamic voi posta scurt cate o faramita din viata de zi cu zi. Uneori se intampla cate ceva care imi schimba starea de spirit, lucruri pe care vi le-as povesti si voua dar pana sa ma asez confortabil sa scriu, pana sa gasesc muza, povestea isi pierde din farmec sau ma las pagubasa. Mai bine va spun cate o glumita, cate o prostiuta, pe fuga si fug mai departe sa-mi traiesc viata. In unele zile, cand ma mananca limba mai tare, as putea sa va arunc chiar si doua-trei prostioare pe zi.
Azi, spre exemplu, au venit doua fetite frumoase foc sa inchirieze un apartament. Parca v-am povestit ca ultima mea ocupatie are legatura cu inchiriatul unor apartamente in buricul targului, aproape de toate universitatile importante din Toronto. Ma joc cu studentii.
Am vorbit cu ele ce aveam de vorbit si la sfarsit mi-a zis una dintre ele "spasiba" la care eu i-am raspuns zambind, putin contrariata tot "spasiba". A urmat un "Bla-bla-bla... Dasfidania". Alooooo, fetele, cucuietele, nu pricep nimic. Mi-am epuizat repertoriul rusesc dupa doua vorbe. Da-ti-o pe engleza ca mama nu m-a lasat in clasa a cincea sa invat ruseste. I don't speak Russian!!!! No? But you look like! Si au plecat. Am ramas zambind in urma lor. La cat erau ele de frumoase, am luat-o ca pe un compliment. Sa nu spuneti acum ca accentul meu de moldoveanca de-aia cu limba lata a fost vinovat. Ar fi spus... You sound like.

18 ani de cand sunt mama

Motivul pentru care inca mai sunt in Canada si care probabil ma va tine aici pana la final tocmai a terminat liceul si raspoimaine implineste nici mai mult nici mai putin de 18 ani de cand ne-am privit adanc in ochi pentru prima oara. Mi s-a parut ca ochisorii lui mici si negri m-au citit ca pe o carte deschisa, ca a inteles inca de atunci ca ii voi fi cel mai bun prieten si ca mereu ii voi fi sprijin atat cat ma vor tine balamalele.
Imediat dupa aparitia lui pe scena vietii mele mi-a incoltit in minte gandul ca trebuie sa ii ofer mai mult si mai bine si-am vrut sa plec in Canada dar pe forumurile de emigrare lumea zicea mult si de rau de sistemul de sanatate canadian. Imi amintesc si acum cum citeam ca in parcare la supermarket ti se lipeste mana de manerul portierei iar vantul iti patrunde la oase iar copilul meu era asa sensibil la raceli iar eu atat de tanara si proasta. Acasa, daca ii curgea nasul dadeam repede fuguta la sora-mea sa cer sfaturi mai ceva ca la medic dar daca as fi plecat departe de ea m-as fi simtit handicapata. Am renuntat atunci la gandul emigrarii. Era prin 2000-2001.
Am trecut impreuna prin gradinita, am plans la prima serbare de sarea camesa de pe mine ca am ajuns ziua sa am copil asa mare care imi spune poezii.
Cand l-am inscris in grupa mare tocmai implinise sase ani. Eu lucram in invatamant si l-am adus doar o zi in vizita la clasa intai, la o invatatoare extraordinara care l-a cucerit pentru totdeauna. N-am mai avut nicio sansa sa il iau de acolo si-am fost nevoiti sa incepem clasa intai pe la sfarsitul lunii septembrie. Altii au timp sa se pregateasca sufleteste pentru asa moment dar noi nu. Multi ne spuneau ca e prea mic. Altii ne spuneau ca suntem nebuni ca ne luam dupa el. Directoarea scolii care a semnat dosarul de inscriere... parca o vad si acum. S-a uitat peste ochelari la mine, a dat din cap si a spus ca numai un psiholog ar putea sa faca totul asa anapoda.
Nu pot sa spun ca am avut cele mai bune note, ca am fost premianti si laudati dar ne-am descurcat. Am avut noroc ca atunci cand a intrat in clasa a cincea la liceul de informatica nu s-a dat testare, inainte de capacitate am plecat in Canada iar acum, ieri mai exact, am terminat cei 12 ani de scoala  fara oribilul examen de bacalaureat. Imi amintesc acum cu drag cat chin aveam sa scriem temele pentru acasa. Fix atunci il paleau si foamea, si setea, apoi pipi si somnul si nu toate deodata ci pe rand  ca sa poata face pauze dese. Imi amintesc cu drag si nostalgie cum alergam cu el la antrenamente la Capoeira, apoi la basket sau la fotbal. Imi amintesc de un copil micut, slabut, iute ca argintul viu si ma uit acum (in sus) la un tanar frumos, implinit si linistit, increzator in visele lui si ma topesc de drag.
Cum spuneam, ieri a fost ceremonia de absolvire a liceului. A fost emotionant dar n-am mai bocit ca la gradinita. Nuuuu, acum nu ma mai ascund. Am evoluat! Las lacrimile sa curga in voie pe obraz. Am dreptul sa plang de bucurie. E momentul meu de triumf si de mandrie nemasurata. Si cum sa nu fiu mandra cand profesoarele de mate si de info te cauta dupa festivitate, in marea aceea de absolventi si parinti, sa te felicite personal pentru asa copil bun!
Eu i-am convins si am facut tot posibilul sa ii aduc in Canada sperand sa le fie mai bine. Stiu ca sunt inteligenti si puternici. Acum doar de ei depinde sa faca toate visele sa devina realitate.
Ne indreptam pasii catre University of Toronto. Va mai bocesc inca o data peste patru ani cand o dam gata si pe aia. Deocamdata... Zboara puiule, zboara! La multi ani, pui drag!

Teatru si fotbal

Ce-i, frate, atata intristare si incrancenare ca a pierdut Romania meciul cu Albania? Uitam scopul initial al oricaror intreceri sportive. Sa le strangem mana albanezilor, sa le multumim ca s-au jucat cu noi azi si sa le uram succes mai departe.

Eu, cu ocazia meciului asta, am avut o zi superba! Ma programasem cu Cosi sa mergem la meci la o terasa unde s-au intalnit romanii si la meciurile anterioare. Cum, nu stiti cine e Cosi? Parca nu v-as crede dar daca voi chiar nu stiti o sa va povestesc despre zgaiba asta mica si neastamparata, cea mai patrioata dintre patrioti. Iubeste Romania pana la lacrimi si viseaza la ziua cand se va intoarce acasa. Lupta pentru toate cauzele tarii noastre. Proteste, mitinguri si demonstratii! Toti cei care sunt cu sufletul acasa o stiu si o iubesc.

A venit Cosi sa ma ia si avea steagul Romaniei pe masina. Mi-a placut la nebunie sa merg cu el fluturand si sa ne salutam in trafic cu alte masini. La terasa era o mare galbena de tricouri si sepci condimentata de culorile atat de dragi si binecunoscute ale tricolorului care flutura, infasura trupuri de femei frumoase sau era tinut cu optimism in mana.

Meciul o fi fost fain...sau nu prea... Nustiu sa va spun sigur ca eu eram ocupata cu telefonul sa le explic altor prieteni, care nu au putut veni, ce se intampla acolo si care este atmosfera. Cum sa va spun? Eram prea entuziasmata. Dadeam pe-afara de bucurie si trebuia sa spun si altora ce vad si ce simt. Hai sa nu va mint, m-am intristat putin ca a pierdut Romania dar numai pentru ca nu vom mai avea ocazia sa ne adunam iar acolo.

O alta ocazie minunata cu care s-au intalnit romanii si pruncii lor a fost spectacolul sustinut de micii actori ai trupelor de teatru de la Rainbow Children's Club. Ieri la Solar Stage a fost tare frumos, induiosator de frumos! Normal ca sunt subiectiva pentru ca bebelusa mea  a fost direct implicata si eu am obiceiul sa bocesc de emotie la toate serbarile copiilor mei dar cei care nu au fost acolo sunt invitati pe pagina de facebook a clubului pentru ca sa inteleaga ceea ce s-a petrecut acolo. 

In alta ordine de idei, cursul acesta i-a oferit copilului meu posibilitatea sa isi gaseasca prieteni, sa isi depaseasca complexele si sa isi invinga timiditatea. Am vazut ieri, pe scena, o dulceata de printesa Turandot jucata de ea si sincer va spun ca e complet alt copil datorita acestui curs de teatru. 

Daca inainte de spectacol mi-a spus ca nu mai vrea la anul din nou (avea emotii de nu va puteti imagina), imediat dupa ropotul de aplauze primit dupa spectacol si-a schimbat complet parerea. Ce o fi intr-un sufletel de copil atunci cand este aplaudat minute in sir? 

Am avut un weekend plin de emotii de tot felul. O saptamana cu baterii reincarcate va doresc tuturor!

Invitatie la teatru

Pentru ca fetita mea este o mica artista, pentru ca se termina cursul de teatru la care am alergat in fiecare vineri seara si pentru ca finalul va fi incununat de ce altceva decat o piesa de teatru, va invit pe toti cei care vreti, care puteti, sa veniti sambata, 18 iunie, la Solar Stage (4950 Yonge Street - Madison Centre). Este o locatie super-mega accesibila. Doamnele profesoare au spus ca putem invita pe cine vrem noi asa ca eu va invit pe toti! 😍
Se vor pune in scena doua povesti frumoase. Grupa mica incepe la ora 6 dupa care imediat va intra grupa mare, adica fiica-mea si "fratii" ei.
Va las pe voi sa apreciati prestatia micilor actori dar si munca depusa de doamnele profesoare si sa ii rasplatiti pe toti cu un potop de aplauze. Cred ca asta este tot ceea ce isi doresc, ceea  ce le-ar da curaj si incredere sa continue si ceea ce poate i-ar face si pe alti copilasi prezenti in sala sa isi doreasca sa fie si ei pe scena anul viitor.
Deci, nu puneti altceva in programul de sambata seara. E seara de teatru pentru mari si mici!
Revin sambata seara cu povesti de la teatru.

Cum deschizi o afacere in Canada????

Tot am spus ca nu ma intereseaza politica. Mereu aveam senzatia ca cei ce candideaza sunt toti o apa si-un pamant, cei mai sacali dintre sacali dornici sa apuce osul cel mare si eu, oaie proasta, ma duceam inocenta ca o porumbita sa le dau votul meu ca sa se poata imbuiba ei mai bine. Oricare ar fi iesit, tot ala era rezultatul la sfarsit de mandat indiferent care ne erau simpatiile. Imi amintesc de ceva cursuri de sociologie din facultate in care proful ne explica dinamica alegerilor si cum alegem azi pe unii ca-s mai carismatici dupa care la urmatoarele alegeri ii alegem pe ceilalti pentru ca astia ne-au dezamagit si tot asa. Si totusi...

Dupa ultimele alegeri din Romania la care a castigat Firea Bucurestiul iar un individ aflat in inchisoare a luat primaria Baia Mare eu NU MAI VREAU SA VIN ACASA DECAT IN VIZITA!

Aveam un dor nebun, o zbatere interioara vesnica, de milioane de ori pe secunda ma bombarda intrebarea ce naiba caut eu asa departe de casa. Chiar zilele trecute aflasem si ca pensiile canadiene sunt mici, mici de tot si ca poti muri de foame la batranete pe-aici. Imi faurisem deja un vis de intoarcere acasa peste vreo cativa ani, de construit o pensiune pe malul marii si de trait feeric pe nisipul fierbinte in sunetul valurilor. Voiam sa inchiriez vara camere la turisti, sa spal cearsafuri si sa ofer romanilor un impecabil customer service canadian.
Nu mai vreau! Cel putin acum, cat sunt foarte suparata, nu mai vreau! In Romania sunt admirati smecherii. Care e mai tare in gura, mai arogant si da mai tare din coate castiga admiratia gloatei. Daca esti bun si cinstit, oricat de profesionist si inteligent ai fi esti privit ca fiind fraier si mamaliga. Cum sa alegi pe unul care a fost arestat pentru magarii? Cum de are dreptul sa candideze cand el e in puscarie? Oare chiar o fi nevinovat, toata lumea din oras e convinsa de nevinovatia lui si a fost arestat pe nedrept? Atunci e ceva si mai putred, e mafie curata!

Acestea fiind zise, ma voi gandi, voi studia internetul puternic si voi afla cum se deschide o afacere in    Canada. Am facut eu singura ditamai dosarul de emigrare si n-oi fi in stare sa aflu ce acte imi trebuiesc si de unde le obtin ca sa deschid un butic? Apreciez orice ajutor. Chiar si un link de unde pot afla ce ma intereseaza e bine venit. Sunt suparata si cam asa fac eu la suparare: caut drumuri noi!

1 Iunie

Este ziua copilului acasa si ziua celeilalte BFF a sufletului meu de acasa. La multi ani cu multa sanatate, draga mea, Geani!
Aici am spus cuiva ca este ziua internationala a copilului si a dat a lehamite din mana "Au inventat zile speciale pt orice! In fiecare zi e cate ceva!". M-am bosumflat dar nu mi-am pierdut speranta si entuziasmul si am ghiontit-o ghidus pe colega mea. I-am soptit ca si cum as fi spus ceva extrem de important si serios ca azi trebuie sa fiu sarbatorita pentru ca e ziua copilului deci e si ziua mea. Reactia ei exploziva a fost de milioane: "Ya, because you are retarded!" Am ras de mai aveam putin si faceam pe mine. Asta e ceva nou dupa ce pana acum imi zicea "you are bi-polar". Am momente cand ma concentrez la cate ceva si tac ceasuri intregi dupa care, cand termin ma tin de prostii si rad de rasuna biroul si cladirea toata. Uneori se uita peste ochelari la mine si-mi spune cu voce groasa "Stuuupid!" si ma face sa rad si mai tare. Pacat ca in scris nu pot sa pun si intonatia. Barbat-su o cearta ca imi spune asa. Se teme sa nu o dau in judecata dar pe mine doar ma amuza si nu ma supar.  Stiu ca nu o spune cu rautate ci mai degraba ca o forma de alint.
Intamplarea asta a reusit sa ma bine-dispuna dupa ce dis de dimineata am turnat cafeaua pe mine in statia de autobuz (noroc ca eram imbracata in culori inchise si nu se vedea prea tare), apoi dupa vreo cinci statii cu metroul ne-au dat pe toti jos pentru ca aveau alarma de incendiu si ne-au inghesuit in autobuze pana la destinatie. Ce inseamna asta? Inseamna oameni super iritati, aglomeratie, claxoane, intarziat la munca. Totusi nu m-am putut abtine sa nu zambesc cand in toata nebuneala aia a izbucnit un conflict intre doi tipi. Unul il tot calca pe celalalt la fiecare frana si omul n-a mai putut rabda si i-a reprosat. A urmat un schimb de replici la care au mai intervenit si altii. Intr-un final o voce pitigaiata de femeie le cerea tuturor sa se potoleasca, ca e doar un autobuz supra aglomerat asa ca "Just relax! Ok? Just relax!" Poate va intrebati ce mi se pare amuzant la faza asta? Totul! Cum alergam ca disperatii zi de zi la joburi, ne stresam, ne certam... si toate astea pentru ce? Relax! Just relax! Visez la o viata de grec. Visez sa ma legan toata ziulica intr-un balansoar contempland marea.

La festival

E trecut deja de miezul noptii si-am zis ca scriu dupa ce m-oi trezi, cu mintea limpede dar inca imi bubuie in urechi freamatul multimii si muzica tuturor neamurilor pe care le-am vizitat azi la festival la Carassauga iar somnul nu prea imi da tarcoale asa ca ma gandeam sa fac totusi o incercare.

Ne-am pornit pe la ora 1 de-acasa si gps-ul spunea ca facem vreo 35 de minute pana in Mississauga la pavilionul romanesc dar pe autostrada era atat de aglomerat de parca tot GTA-ul mergea la festival. Va pun o poza numai sa vedeti cum se circula bara la bara pe ditamai autostrada.

Am inteles ca Romania are pavilion prima data la acest festival al culturilor ceea ce e bine, e foarte bine. Sa aratam si noi cine suntem si ce putem pentru ca noi ne stim bine valoarea dar altii nu prea. Tarisoara asta a noastra frumoasa a avut prea mult timp granitele inchise si nu de putine ori atunci cand am spus ca sunt romanca mi-a fost dat sa aud: Aaaaa, Dracula! Da, Dracula. Ce altceva mai stii despre Romania? Nadia si Ceausescu. Atat! Acu ce sa zic? Cu Nadia ma mandresc si eu si multe fetite din generatia mea s-au visat zburand la paralele datorita ei. Numai eu stiu de cate ori am picat in cap facand podul pana m-am lamurit ca nu-mi ramane altceva de facut decat sa ii admir pe sportivii nostri urcand pe podium si sa imi inoate ochii in lacrimi de cate ori vad steagul Romaniei urcand sus, sus, cel mai sus.
Auzisem ca este aici, in Toronto, o fetita, o micuta campioana la patinaj artistic dar si o pictorita. Azi am vazut-o la festival. Felicitari, copil frumos! Felicitari si parintilor care stiu sa o indrume! Poate ca o sponsorizare pentru asa mare talent n-ar strica. Ea este Amanda Stan iar ceea ce vedeti pe masa sunt desenele ei.

Am mai vazut o alta fetita extraordinara dar din pacate nu i-am retinut numele. A cantat superb si cu
vocea si la chitara si a dansat in cadrul programului oferit de scoala de dans a dnei Amalia Dina. Atat de multe calitati intr-un singur omulet! Pe mine m-a cucerit!

Uf, iar m-am zapacit si am uitat sa va povestesc de la bun inceput cum am intrat in sala si am fost
intrebati din ce oras suntem si a pus cineva o bulinuta mica pe harta in dreptul Iasului si ni s-a spus confidential ca e cel mai frumos oras al tarii iar noi am fost absolut de acord. No, Clujul, Sibiul, Timisoara, Bucurestiul, Constanta sa nu va suparati pe mine dar mi-am lasat inima acolo, la Iasi desi uneori imi doresc o casa pe malul Marii Negre in care sa imbatranesc zen dupa leganarile valurilor.

Cam asa am fost intampinati:

Pe scena s-au derulat neintrerup formatii de dansuri populare dupa cum se poate vedea pe fundal dar bineinteles ca cei mai dulci au fost copilasii de la scolile romanesti din Toronto si cei ai lui
Rocateach. Niste ghemotoace imbracate in costum popular au dansat si au cantat de-au rupt podelele. Au fost si copiii Emiliei cu teatrul popular, cu papusile de n-a vazut Toronto de cand e el asa ceva!
Am vazut si un fragment de nunta romaneasca si culmea, mirele si mireasa chiar sarbatoreau cativa anisori de la nunta iar costumele erau chiar cele de atunci, costume populare fine, lucrate cu fir
argintiu.

Frumos! Totul a fost minunat!
Da, stiu ca a fost cald, stiu ca se cam scurgeau apele pe noi dar, cum spunea cineva in jurul meu, era asa de la sufletele noastre calde. Cred ca avea dreptate pentru ca pe mine m-a cam pierdut spectacolul de pe scena la un moment dat si nu datorita micilor din farfurie sau colaceilor ca la mama acasa ci datorita oamenilor dragi pe care altfel nu am ocazia sa-i vad. Ne-am intalnit cu George Vasilache, cel pe care il recomand cu caldura pentru atunci cand veti avea nevoie de mortgage. Pe George l-am prins la inghesuiala, l-am tras in poza si l-am amenintat ca-l pun pe Facebook. Acum il pun si pe blog si-i multumesc inca o data pentru tot. Stie el pentru ce.

Ne-am mai vazut si cu Nicoleta Dronca, contabila la care ne facem noi taxele de cand am venit si nu avem decat cuvinte de lauda. Avea Nicole niste chestii noi, interesante. A deschis doua noi afaceri online: una e o platforma prin care caregiverii isi pot gasi de lucru iar alta ceva de inchirieri camere studentilor straini. Sper ca am retinut eu bine dar daca va intereseaza detalii un simplu search pe Google cu numele ei va ofera toate raspunsurile.

Normal ca m-am intalnit si cu prietena mea Livia. No, cu ardeleanca mea preferata ma mai duc si maine o tura sa vedem copiii de la Rainbow Children's Club care vor canta pe la ora 4 dupa amiaza.

Ne vedem maine la pavilionul Romaniei! 

26 Mai 2016

Ca sa vedeti cum functioneaza zgubiliticul asta de creier care isi bate joc de mine mereu va invit la un exercitiu de imaginatie pentru care imi cer iertare anticipat.
Sa zicem ca te hotarasti iar sa slabesti ca vine vara si nu vrei sa se reverse lacul Ontario sau Erie sau care-o mai fi si sa provoci ditamai inundatia cand vrei si tu sa te scalzi ca o mica sirena ce inca te crezi.E de-a dreptul straniu cum te prosteste zgubiliticul pentru ca degeaba se da peste cap acul la cantar, mintea ta inca pastreaza amintiri din generala despre cum arati. Patiti si voi asa sau doar eu m-am oprit din stocat amintiri pe la 18 ani si alea selective (numai ce-mi convine)? In fine, exista totusi un lucru care te aduce cu picioarele pe pamant: bata pantalonilor! Cand simti ca te sufoci si da aluatul peste curea si n-ai vrea sa schimbi toata garderoba, atunci e cazul sa-ti amintesti ceva diete, ceva principii ale alimentatiei sanatoase, etc. Eh, cam in punctul asta sunt eu acum si inca 90% din populatia feminina pe care o cunosc. Stiu si vreo doua norocoase pe care le invidiez din tot sufletul.
Va spuneam de un exercitiu de imaginatie. Dupa asa o lunga introducere va rog sa va concentrati si sa simtiti obida din glasul meu cand va povestesc cum ma abtin si strang din dinti la toate cele bune iar seara ies in balcon numai ca sa nu stau in aceeasi incapere cu frigiderul si cum domnia sa, creierul meu, ma sapa pe la spate atunci cand incepe sa deruleze filmul unor amandine si savarine insiropate de la patiseria din Pacurari, de langa posta.  Daca incerc sa imi mut gandul la altceva ma duce imediat la prajitura Boema de la cofetaria de sub scari la Scalla. Refuz sa ma mai gandesc la duciuri dar ti-ai gasit linistea? Ma trezesc pe terasa la Moara de Foc sau la Smile Pizza. Acum, ziceti si voi: mi-e foame sau mi-e tare dor de casa, de Iasi si de mancarea de acasa? Eu cred ca mi-e dor! De fapt sunt sigura.

26 mai 2016 - La multi ani, Cata! O camaruta din sufletul meu e a ta pentru totdeauna!
26 mai 2016 - La multi ani, finuta! Mi-e tare dor de voi toti!

Multumesc!

Doamne-Doamne, Iti multumesc din suflet pentru tot!
Eu am o relatie mai speciala cu Divinitatea si uneori simt nevoia sa multumesc pentru tot ce primesc, pentru tot ce am, pentru tot ce se intampla frumos in viata mea dar si pentru toate lectiile pe care le invat zi de zi.
Nu, nu vreau sa tin predici doar ca uneori imi dau seama cat de frumoasa e viata.

Undeva in adeneul meu este o bucatica din tata care ma face sa fiu adesea nemultumita, sa caut schimbarea, sa caut mereu altceva. Ca-i de la tata mostenirea asta imi spune mama mereu. Parca o vad cum isi pune mainile in sold, da din cap si-mi zice oftand "tare mai semeni cu tat-tu, draga mamii! Numai el schimba serviciul toata ziua, buna ziua!" Tata este mereu cu mine, nu numai in fiecare celula din corpul meu dar simt ca ma protejeaza si ma vegheaza de-acolo de sus. Chiar ieri a trimis un mesager. A venit la noi in office, in vizita, fata careia i-am luat eu locul si ne-a povestit amarata cat de rau ii este la noul loc de munca unde nimeni nu vorbeste cu ea, colegii vin si pleaca fara un cuvant, fara un salut, trec pe langa ea parca ar fi invizibila, fiecare in cubuletul lui, cu calculatorul lui. Toata lumea sta peste program, lucreaza si de-acasa, nu mai au viata personala, nu au timp sa se casatoreasca sau sa faca vreun copil. What, the fuck! Ce rahat de viata mai e si asta? Fereasca Sfantul! Eu nu vreau asa ceva nici pentru toti banii din lume. Deodata mi-am iubit jobul si mi-am dat seama cat de norocoasa sunt. Mi-am amintit ca am trecut si eu printr-o experienta similara si am fugit mancand pamantul atunci cand lucram in contabilitate. Tot asa, veneau fara sa spuna nimic, se asezau si butonau in disperare fiecare in patratica lui, comunicau numai prin e-mail desi erau la doi pasi distanta dar nu-i asa ca ce e scris ramane, se spala pe maini fiecare ca "io ti-am trimis un friendly reminder" si se CC toti sefii tot asa din prietenie... Seara se ridicau isi luau geanta si plecau pur si simplu fara o vorba, fara nimic. Aveam senzatia ca traiam intr-o lume de roboti. Oribila experienta! O inteleg perfect pe fetita asta care venise ieri sa planga la vechiul ei loc de munca numai ca uitasem cum e si ma manca pe alocuri sa caut iar alt job.
Ma uit adesea si la oamenii din metrou. Intru la Victoria Park si vad multi oameni rupti de oboseala, simpli, tristi si prost imbracati. Oamenii astia muncesc din greu pentru fiecare banut si mi-e mila de ei. Pe masura ce ma apropii de downtown se schimba si populatia din metrou. Apar cei eleganti, barbati la costum (nu pot pricepe de ce au pantalonii asa scurti dar multe nu pricep eu asa ca tac), femeile ingrijite, machiate, se vede ca sunt doamne bine, de office. Pana acum ma uitam la ei si ii invidiam ca au scoli canadiene si joburi bune. Ma gandeam ca eu am cam pierdut startul dar nu vedeam mai departe de ambalajul hainelor elegante. Nu ma intrebam cat de tristi si singuratici s-ar putea sa fie omuletii astia. Acum nu spun ca toti or fi asa dar de-aia antidepresivele si antiinflamatoarele sunt cele mai vandute medicamente in Canada.
Mda, m-am invartit in explicatii de le-am pierdut si eu sirul si n-am vrut sa spun decat ca am ajuns sa-mi iubesc si sa-mi apreciez jobul si pe oamenii cu care lucrez pentru ca am timp sa ma bucur ca mi-a luat copchilul la facultate, sa stau seara la o vorba cu prietenii, sa-mi pun flori in gradinita din balcon si sa astept sa rasara patrunjelul, sa visez ca voi imbatrani intr-o casuta pe malul marii...

La tuns in Canada sau Doamne-ajuta!

Subiectul meu de azi: podoaba capilara sau... cele trei fire de par valvoi pe care le mai am.
Mai ales primavara le apuca pe femei jumuleala si cum fac si eu parte din aceeasi categorie de vietuitoare ma tot chinuia de cateva zile oglinda si un dracusor mic si impielitat tot ma impungea in fund sa fac ceva ca parul asta nu mai sta nicicum.
Azi, zi libera, cafea, muzica si vreme faina, io bine dispusa... pana cand dau cu ochii de capul strain in care salasluieste creierul meu. No, no, no, azi facem ceva cu tine ca nu se mai poate sa-mi strici diminetile. Am asteptat linistita sa-mi plece sotul la serviciu, n-am zis nici pas si-apoi tiptil m-am strecurat pe usa ca si cand as fi facut cine stie ce pozna catre nea chinezul cu foarfecele. Cred ca v-am mai povestit eu de mosul asta de pe Danforth. Tare huschit e! Ras pe laterale dar cu o pala pe par ce vine pe o parte, vopsit si mereu aranjat, cred ca are mai mult de 55 de ani dar nu-i arata. La el ma tund de cand am ajuns in Canada. Am avut mult timp parul lungut si tuns in trepte ca sa para cu mai mult volum. Mai mereu eram la el si tot strigam: mai mult volum, mai mult volum! Ce volum, femeie ca de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere!? Cred ca asa spunea in pasareasca lui ca eu una nu inteleg nimic din ce zice. Un fel de Tina Turner ma visam si eu!
Intr-o buna zi, o amica mi-a zis ca ea se tunde la o romanca (chiar ieseanca de-a mea) tare priceputa si care iti mai da si idei, sfaturi... M-am dus si eu la ea anul trecut in toamna si i-am zis sa faca ce crede ea ca ar fi mai bine pentru mine. Am iesit din mainile ei wow! Toata lumea imi spunea ca e super-mega-extra tunsoarea mea asimetrica si imi sta de milioane. Fata asta chiar stie meserie! Problema e ca nu ma prea regaseam eu in mine. Cine naiba e doamna asta stilata care se uita la mine moarta de somn in fiecare dimineata cand intru in baie? Abia dupa ce ma trezeam mai bine imi dadeam seama ca sunt eu, zuza si nebuna. Mai aveam cate un soc in oras cand treceam prin dreptul vreunei vitrine dar evitam sa ma uit de teama sa nu ma salut cu respect. Cum te transforma viata asta din rockerita turbata in mamaie...
Azi m-am intors la chinez. M-am dus si i-am spus sa faca ce vrea el cu mine. A inceput precipitat sa ciripeasca. V-am spus ca nu inteleg nimic dar cred ca zicea ca trebuie sa imi tin parul scurt, ca am fruntea prea mare si sa fac breton si ca daca la final nu-mi place si am reclamatii de la sot sa vin inapoi ca il repara el. Ha, ha! Mi-l si imaginam adunand firele de pe jos sa le puna la loc. L-am linistit ca sunt fetita mare si nu plang la final. Doamne, ce mai plangeam cu sughituri cand eram mica si ma ducea la tuns. Eu voiam codite si mama ma tundea baieteste ca tare multi paduchi i-am mai adus la casa. Chiar asa multi paduchi erau in Romania pe vremea copilariei mele sau ii adunam eu pe toti?
Acum imi place la tuns. Ating aprope starea aceea de care ne vorbea Dafinoiu la Psihoterapie, o stare de relaxare Ericksoniana. Inchid ochii si las chinezul sa ma spele pe cap cu maini blande si pricepute iar eu alunec incetisor pe plaja mea de vis si-i spun sa ma trezeasca la final.
Ei, cand am deschis ochii, de data asta imi venea sa adun eu parul de pe jos sa-l pun la loc. Seman cu mamaaaaa!!! M-a tuns scurt, asimetric si franjurat din nou! Chinezul si ieseanca s-or fi vorbit? Am promis ca nu plang dar nodul din gat nu-mi da pace. Care este viteza cu care creste firul de par? Ce ma fac? Cat costa extensiile? Sau mai bine un baticut? Cum ma duc eu maine la serviciu cu capul asta?
Jur ca nu ma mai tund niciodata!

Alt weekend

Si uite-asa a mai trecut un weekend! Astept cu nerabdare sa vina, sa fiu libera, sa dorm cat vreau, sa imi beau cafeaua in liniste cu facebuciul meu, cu sora-mea pe skype si... Ma trezesc dis de dimineata fara alarma, ma infurii ca nu mai pot dormi, pe facebuci nu mai posteaza nimeni nimic de ai impresia ca esti singur pe-acolo... Imi raman sora-mea pe skype si cafeaua care intotdeauna e mai buna facuta de mine (ca doar n-am fost managerita de cafenea degeaba). Este inca prea frig sa ies la plimbare dar mi-am promis ca indata ce se incalzeste sa o iau la picior, sa merg mult pana la lac si inapoi, sa imbin slabitul cu placutul. De plictiseala si singuratate ajunsesem azi sa ma gandesc chiar ca e mai bine la munca dar mi-am dat rapid doua perechi de palme sa-mi vina mintea la loc si sa nu mai prind fluturi.

Tot din categoria gandurilor ticaloase care nu ma lasa in pace si tot isi fac loc in capul meu face parte si varianta intoarcerii acasa. Inima asta sentimentala si proasta ma tot intreaba ce rost au toate astea, de ce stau departe de ai mei, de ce ma chinui prin straini. Fragmente de amintiri imi tot apar din sertarasele  memoriei, amintiri frumoase mereu care ma cheama precum fata morgana acasa. Trebuie sa fac eforturi sa-mi amintesc de ce am plecat si sa ma calmez. Norocul meu ca sunt inzestrata cu creier si il mai pun la munca uneori ca daca ar fi sa ma iau numai dupa pardalnica asta de inima as face numai prostii! Abia asa realizez ca acasa nu mai am la ce ma intoarce, ca nu mai avem joburi, nici casa si ca mi-ar ramane copiii repetenti dupa 4 ani de scoala canadiana ba chiar e posibil ca fiu-miu sa trebuiasca sa intre la facultate ca student strain pt ca nu are bacalaureat.

Mergem mai departe pentru ca inapoi nu se mai poate! Multi spun ca am realizat multe in astia patru ani de cand am plecat. Eu, capra, tot vreau mai mult si vreau mai sus. Pentru ca pot! E ca in jocul englezesc de cuvinte "I can but may I?" Am venit aici cu o diploma in psihopedagogie speciala. Practic, as putea sa o folosesc la baie sa frec oglinda cand o spal dar o tine barbat-miu incuiata ca stie ca-s nebuna. O trec totusi acolo, frumos, pe Resume ca am mai dat si bani sa o echivalez sa-mi zica astia ca am Bachelor degree 4 years. Wow, ce tare sunt! De fapt ma simt complet necalificata chiar de-ar fi sa vina cineva maine sa imi ofere acel job de vis in domeniul meu. Ma gandeam sa incerc un curs sa ma specializez pe autism dar cand? Ca trebuie sa muncesc... Ce stii sa faci? Intreabare des intalnita la interviu. Stiu sa privesc omul in ochi si sa ii inteleg nevoile. Stiu sa vand lucrul potrivit fiecaruia. Stiu sa fac lucrurile sa mearga, sa organizez oamenii si evenimentele. Ca manager de cafenea m-a intrebat patronul dupa primele 3 luni cum imi explic asa cresteri spectaculoase in vanzari. Am ras si i-am spus ca eu sunt motivul. Acum inchiriez apartamente undeva in downtown. A trecut pe la noi presedintele companiei si constata ca anul trecut pe vremea asta stateam foarte prost cu inchirierile. Normal, anul trecut pe vremea asta nu ma aveati pe mine! Stiu, ma ia gura pe dinainte cateodata dar el a zambit, s-a uitat la mine pe sub sprancene si a zis ca asta e atitudinea care ii place. De-atunci nu conteneste sa ma laude peste tot. Problema e ca mai sus de-atat nu cred ca am cum merge fara sa fac ceva scoala pe-aici. Am inceput sa aplic pe joburi guvernamentale pe tot ce cred eu ca as putea face. Am auzit ca acolo nu mai merge treaba cu recomandarile asa ca sper... daca o fi adevarat... sa ma bage in seama.

Nu-mi doresc decat cat am acum plus o masina pt mine si o vacanta frumoasa pe an ceea ce deocamdata nu imi permit... Am zis bine: deocamdata! Mai lucrez la vis, la visul meu canadian. Va doresc si voua sa va iasa planurile fix asa cum le imaginati!

Lectii de teatru pentru copiii romani din Toronto

Eu n-am vazut niciodata copii mai frumosi ca ai romanilor! Mama mea acum ar spune ca orice cioara isi lauda puii dar serios, asta mi-a fost sentimentul asta seara la lectia deschisa de teatru a fiica-mii. Erau asezati la o masa lunga, in fata parintilor copiii de la clasa de 9 - 12 ani si la un moment dat m-am surprins scuipandu-i in gand sa nu-i deochi pe fiecare in parte de frumosi si destepti ce sunt. Cred totusi ca nu am fost singura mama ocupata cu scuipatul... Am vazut eu!

Am avut norocul de-a le cunoaste pe Nathalie si Emilia, initiatoarele acestui proiect minunat care aduna in fiecare vineri seara copilasii la orele de teatru. Nu stiu sa va spun pe de rost ce scrie la ele in Resume, unde si-au facut studiile, unde au jucat si cu cine, ce cluburi au condus si cu cat succes, dar stiu ca noi ne bucuram ca ele sunt acum, aici si isi pun intreaga experienta de actor si regizor in folosul copiilor nostri. In caz ca va nimeriti sa cititi pe-aici Doamne dragi, eu va multumesc frumos!

Pe langa faptul ca se face teatru, ca la finalul acestui curs, in vara, vom vedea o punere in scena a minunatei povesti despre printesa Turandot, eu vad un grup de copii romani care se simt bine impreuna, se distreaza, se tachineaza si mai ales cresc impreuna. Mai vad in spatele lor si niste parinti care s-au imprietenit sprijinind usa salii de clasa. Vad lucruri frumoase nascute in jurul teatrului ca pretext.

Noapte buna, Canada! Buna dimineata, Romania! Va doresc un weekend minunat!

Duminica

Cine-o face ca mine, ca mine sa pateasca! Aveam planuri marete pentru ziua de azi. Trebuia ca la intoarcerea de la serviciu sa gatesc pentru vreo doua - trei zile, sa satur haita de lupi si sa nu-i mai aud ca-s mama denaturata si nu le fac mofturile. Ti-ai gasit! Veruta avea o carte primita tot de acasa pe care o savura cate putin, cate putin in metrou spre sau de la munca. Azi, intorcandu-ma acasa, ca intr-o frumoasa zi de duminica insorita, in metrou, deschid "Scrisoare de dragoste" si ma las prinsa de poveste. Si atat de tare m-a acaparat incat chiar si dupa ce am coborat din metrou si apoi din autobuz am continuat sa citesc pe strada ca un zombi. Am intrat in casa si m-am trantit pe canapea eu si cartea mea.
Fiica-mea nu a intarziat sa apara contrariata ca am venit si nu spun nimic. Zic stai putin sa termin cartea si vorbim. Cand esti la punctul culminant nu mai vezi si nu mai auzi nimic in jur. Apoi apare fiu-miu, se uita la mine intr-o dunga, se uita la ceas si concluzioneaza ca am venit de vreo doua ceasuri si nici nu m-am schimbat... plus ca ei nici n-au mancat de pranz. Ii fac semn sa caute ceva in frigider si sa ma lase.
Copiii mei n-au mostenit dragostea mea pt carti. Nu am putut sa le aprind scanteia. Nu m-am priceput... Imi amintesc cum citeam seria celor O mie si una de nopti cand eram mica tare si abia invatasem sa citesc. Imi amintesc un zece luat in facultate la engleza cand m-a lasat profa la examen sa ii vorbesc despre cartea si scriitorul meu preferat si i-am bodoganit mult si bine despre Calinescu. Daca mi-ar fi impus un subiect n-as fi avut atata inspiratie dar despre carti si scriitori eram oricand dispusa sa povestesc.
Uf, o singura mare problema am acum la batranete: uit, uit ca si cum nu ar fi fost vreodata! Ca doar am citit cartea asta cand eram pustoaica dar am uitat ca toti uitatii ce se intampla acolo. Imi aminteam, pe masura ce citeam, pasaje, fragmente, bucati de poveste si cand am flashuri de-astea de memorie parca o vad si pe Vera adolescenta si mereu indragostita devorand cartile pana tarziu in noapte, cu grija ca vine mama sa-i stinga lumina.
Am recitit multe din cartile mele dragi in ultima vreme si uneori ma bucur ca le descopar ca si cand ar fi prima oara cand pun mana pe ele. Alteori ma intristez cand ma gandesc ca nu as mai fi in stare sa sustin un dialog civilizat legat de literatura universala. Cum as putea daca eu nu-mi amintesc subiectul cartii "Rosu si negru" spre exemplu si era candva printre favorite. Bine ca mai stiu macar titlul!
In fine, de ce spuneam ca cine o face ca mine, ca mine sa pateasca? Pentru ca acum, asteptand sa se coaca musacaua de care m-am apucat pe la 10 seara dupa ce am inchis cartea, nevoita sa-mi umplu timpul cu ceva, stau si scriu pe blog in loc sa dorm si nu-i decat putin trecut de miezul noptii... si maine nu-i decat luni, o noua zi de munca!

Juramant

24 februarie 2016

O zi luuuuunga cat o zi de post care a debutat cu o vreme de tot rahatul de sa nu scoti nici cainele din casa dar care trebuie retinuta in istoria noastra de emigranti.

Inainte de toate a fost ziua Franciscai (gurul meu in materie de bloguit, yoga si ce-o mai fi) asa ca ii doresc din toata inima sa aiba viata lunga, cu sanatate si sa fie fericita! Happy birthday to you, happy birthday Francisca! 

Apoi, a fost ziua in care am jurat credinta reginei si mostenitorilor ei.
Nustiu de ce dar nu prea imi vine sa povestesc despre asta. S-a scris mult tare despre ceremonia in sine. Eu stiam dinainte cum va fi dar mai important decat ridicatul in picioare, asezatul, cantatul, juratul si strangerile de mana sunt sentimentele. De dimineata eram nerabdatoare, ca un heirup sa o fac si pe asta, sa iasa totul bine. Parca as fi vrut sa ma imbrac in ie ca un fel de a spune ca eu inca sunt romanca in suflet si asa voi ramane... In timpul ceremoniei parca ma inecam de plans cand cantam imnul dintr-un amestec de simtaminte romano-canadiene. Parc-as fi vrut sa fie mama cu mine acolo sa ma vada... Parca eram multumita de mine ca am ajuns pana aici... Dar, in acelasi timp, parca as fi vrut sa dau timpul inapoi si sa nu fi plecat niciodata de langa ai mei.
Exact acum 4 ani, intr-o alta zi de 24 februarie, cu nameti inalti cat casa, plecam in lume cu ochii in lacrimi dar cu multe, multe vise. O parte deja le-am vazut implinite, o parte par acum prostii si vor ramane vise iar la altele inca lucram. Rabdare, rabdare si iar rabdare ni se spune mereu de cand am venit si asta spun si eu acum prietenilor nostri nou veniti.
Ultima parte a zilei mi-am ocupat-o cu consilierea lor. Uitasem complet cat de greu ne-a fost noua cand am ajuns in Canada dar retraiesc acum la intensitate maxima acele zile prin ceea ce li se intampla lor. Uitasem ca am dormit luni de zile pe saltele gonflabile, ca prima masa am luat-o din spatele blocului de la mobila aruncata la gunoi, ca atunci cand am inchiriat primul apartament mai aveam bani de o chirie si mancarea pe o luna. Acum, cand vad cat de greu le este lor sa gaseasca joburi, ma gandesc ca am avut si mult noroc, ca cineva acolo sus ne iubeste.
Daca stie cineva un loc de munca pentru un barbat care e dornic sa puna osul la treaba si sa invete sa faca orice va rog sa ma anuntati. Ei sunt cumva intr-o situatie disperata, cu un picior pe scara avionului spre Romania deja. Uneori, cand vad fatzuca frumoasa si plansa a prietenei mele imi vine sa ii cumpar eu bilet spre tara numai sa ii curm suferinta.
Uf... si peste toate astea azi a fost Dragobetele...

Jurnal de Oana Pellea

Sufar de sindrom premenstrual, sufar de la viroza care m-a bagat azi in pat, sunt tulburata peste masura de suferinta prietenei mele care abia a emigrat si care imi spunea aseara cu lacrimi in ochi ca asta nu e viata ei si vrea sa plece acasa... Nustiu ce-o fi dar azi am tras un bocet zdravan citind Jurnal de Oana Pellea. Nu ma intrebati de ce ca nici eu nu stiu. In fiecare carte sau film empatizez pana la contopire totala cu personajul si m-a luat jalea de cand povestea despre moartea lui Adi Pintea sau a Motului. Recunosc ca i-am iubit copila fiind pe fiecare in parte si pe toti deodata dar cand am aflat atunci, demult, ca au murit n-am suferit ca azi. Azi moartea lor mi-a fost prezentata din perspectiva omului care a mancat din acelasi castron cu ei, a trait si a visat impreuna cu ei. Ciudat, imaginea Oanei dansand si plangand la moartea lui Stefan Iordache a fost punctul in care am plans asa cum scrie la carte cu hohote. Ce-i drept plecasera toti de-acasa si nu era nimeni sa se uite la mine ca la o nebuna desi ai mei stiu ca plang la filme dar nu plang cand imi este cu adevarat greu mie personal. Plangeam si in acelasi timp ma intrebam de ce naiba plang dar mi-a facut bine. M-a eliberat de multe tensiuni.

Cartea mi-a fost trimisa de acasa de buna mea prietena. M-a intrebat ce sa-mi trimita si n-am vrut decat carti. Am lasat titlurile la alegerea ei. Stiam ca ma cunoaste destul incat sa fie ceva pe sufletul meu. Iti multumesc, G! Te iubesc, draga mea!
Am mai scris eu odata, la intoarcerea din Romania despre Fluturii Irinei Binder ca mi-a placut si au sarit vreo doua personaje pe care nici nu le cunosc sa ma desfiinteze si sa-mi explice ca nu are de ce sa-mi placa. Oameni buni, gusturile nu se discuta! E inutila toata polemica!
Eu nu ma pricep la critica literara. Eu citesc o carte cu sufletul. Mi-ar placea sa o cunosc pe Oana personal si sa povestim putin dar cine sunt eu, o ilustra necunoscuta in fata ei... De fapt, citind jurnalul ei, constati ca e om, ca sufera, iubeste, rade si plange ca noi, toti ceilalti, dincolo de rolurile de pe scena.

Visul meu din liceu era sa devin actrita. privind acum, in urma, sunt sigura ca as fi fost buna dar zborul mi-a fost frant de o studenta la teatru care mi-a zis ca inafara de faptul ca sunt frumusica nu am nicio treaba cu actoria si-am renuntat atat de usor... Probabil acela era destinul meu si alegand alt drum nu m-am mai regasit nicicand. Poate intr-o viata viitoare voi fi mai perseverenta... acum e prea tarziu...

Yoga class

Francisca a fost mai iute ca mine si v-a povestit deja cum a decurs prima mea ora de yoga dar tin sa va spun si parerea mea pentru ca noi am fost impreuna dar n-a simtit Fran cum imi paraie mie toate incheieturile de baba si nici n-a auzit parturile mosnegilor din jur in timp ce se contorsionau pe-acolo. Aaaa, totusi, apropos de baba, nemachiata si chioara de somn cum eram, atunci cand m-am inregistrat  m-a intrebat doamna de-acolo de doua ori ce varsta am ca nu-i venea sa creada. Cica nu mai poti avea incredere in aspectul omului in zilele noastre. Ma lauda de ziceai ca i-am donat juma de casa. Nustiu voi cum v-ati simti dar mie mi-a picat tare bine tehnica asta de marketing sambata la ora 8 dimineata. Se pricepe femeia sa te gadile in orgoliu. E o tehnica de castig de ambele parti: ea castiga clienti iar eu m-am distrat.
Trecand peste criza asta de narcisism...
Am ajuns, m-am inregistrat ca guest si am intrat gratis azi, prima oara, precum Alice in Tara Minunilor. Numai privind in jur la oamenii aia care depun atata efort acolo cu constiinciozitate te cuprinde mustrarea ca stai si ruginesti pe canapea cu tableta in brate. Ai tot ce vrei in materie de sporturi, numai sa vrei! Oameni de toate varstele si toate culorile fac sport dis de dimineata. Am vazut multi trecuti binisor chiar de a doua tinerete si ma plec pana mai jos de pamant cu respect in fata lor pentru tonusul si viata activa pe care le au (dar dupa cateva ore de yoga ca acum cam scartai si nu prea pot).
Profesoara noastra de yoga era o chinezoaica mica si destul de in varsta dar cu o mobilitate ceva ce n-am mai vazut. Din stand pe sezut trebuia sa iti apleci corpul inainte astfel incat palmele sa ajunga pe sol in fata talpilor. Ea da, eu pana la glezne doar :)))))) Apoi ceva contorsionism cu o mana bagata printre picioare si iti prinzi mana cealalta care era sucita pe la spate. Toata lumea foarte serioasa si patrunsa de activitate, Vera se cam prapadea de ras luandu-si fundul in brate pe-acolo si negasindu-si mana cealalta. I-am stricat si Franciscai zenul cu chicotelile si icnetele mele dar nu ma puteam abtine. Data viitoare promit sa fiu mai serioasa... atat cat pot eu dar cand stand pe spate si ridicand picioarele in sus aud part in jur am crezut prima oara ca au scartait oasele cuiva dar imediat ce am auzit a doua oara unul mai prelung am zis ca-i clara treaba si i s-au pus omului intestinele in miscare si a cedat poarta sub presiune. Si-apoi sa stai sub presiune nu se mai cheama relaxare iar scopul nostru cred ca asta era. De fapt voi cauta ceva materiale pe net sa vad si eu cam cu ce se mananca yoga asta ca altfel sunt ca o maimuta adusa la biserica si pusa sa faca matanii.
Promit ca ma mai duc. A fost tare bine. Acum mi-e somn de mor. Sunt epuizata!

Testul pentru cetatenie

Sa va poevstesc acum, cat sunt proaspete impresiile. Azi am avut testul pentru cetatenie.
Toata istoria asta cu cetatenia incepe inca din momentul in care aterizezi in Canada ca proaspat permanent resident. Landing paperul pe care il primesti atunci este foarte important pentru calcularea zilelor de rezidenta. Noi am fost printre ultimii care am depus dosarul pe vechea lege, la sfarsitul lunii mai 2015.
A fost ceva bataie de cap sa adunam actele necesare la dosar, am avut de trecut si teste de limba engleza (noi, parintii) dar pana la urma ne-am incadrat in timp. A fost mai complicat pentru ca toata alergatura asta s-a suprapus peste alergatura cu cumpararea apartamentului asa ca nu degeaba am albit si mi-a cazut tot parul dupa aceea. Pe 1 iunie ne-am mutat in casa noua si tot atunci am primit confirmarea ca dosarul de cetatenie a ajuns la ei. Apoi s-a asternut linistea... Toti cei care au depus cam in aceeasi perioada cu noi ne spuneau ca au dat testul, apoi au depus si juramantul, si-au facut pasapoartele... Numai la noi era liniste. Am incercat sa sun la ei sa intreb ce se intampla dar nici nu m-au lasat sa deschid gura. Au spus ca daca nu a trecut un an inseamna ca sunt in grafic si sa nu ma mai compar cu altii. Se fac verificari si la unii poate veni rezultatul mai repede, la altii mai greu. M-am gandit eu mai apoi ca dintre toti cei pe care ii stiam noi cu dosare, noi eram singurii cu copii si poate ca si faptul ca suntem mai multi face procesul mai dificil pentru noi. Poate dosarul nostru s-a plimbat pe la mai multe birouri.
Dupa 8 luni de cand am aplicat iata-ne azi de dimineata gata de marele test. Nu pot sa spun ca este un test greu dar daca nu citesti nu ai cum sa ghicesti 15 raspunsuri corecte din 20 posibile. Este o cartulica subtire pentru pregatire plus cateva site-uri cu teste online. Cred ca 2-3 zile de pregatire sunt suficiente.
Am ajuns la centrul din Scarborough, am intrat pasind emotionati (ca oricat de matura si de stapana pe mine sunt in general, in situatie de examen ma transform in copil de maxim clasa 1) in cladirea imensa si am urcat la etajul 3 cautand camera 300. Acolo era un tip glumet care ne-a dat niste formulare verzi in care trebuia sa semnam ca nu suntem urmariti, vinovati sau mai stiu eu cum in razboi cu legea. La intrarea in sala de test pe mine m-au asezat in prima banca iar pe D. l-au trimis  tocmai in spate, in ultima banca. Omul meu isi uitase ochelarii si abia azi am realizat cat de rau vede fara ei. Asta mi-a intensificat emotiile. Ne explica tipa aia cum sa completam numele si alte cele pe foaia de raspuns si eu ma uitam la el cum se chinuia sa vada ce scrie acolo. Uf, mosnegutul meu!
Am avut un test care nu mi-a creat mari probleme. Au fost chiar vreo doua intrebari cu nu-i asa ca-i asa? Glumesc dar nu-s departe de adevar. Mi-am dat seama imediat ce am iesit care este intrebarea pe care am gresit-o dar nu ma mai puteam intoarce sa corectez. M-am rugat sa nu mai fie si altele gresite si sa ma pice pentru ca as fi putut repeta abia peste 2 luni. Deci, daca se pica testul, nu e o mare tragedie, se poate repeta.
Dupa test astepti intr-o camera alaturata alaturi de ceilalti candidati. In fata ta sunt vreo 5-6 mese cu cate o tanti care primesc dosarele cu rezultatele la teste si incep sa te cheme sa iti spuna rezultatul si sa poarte o scurta conversatie cu tine sa iti verifice cumva nivelul de engleza. In toate cazurile, inainte noastra, cand a fost vorba de cupluri erau chemati ambii inculpati odata si li se spunea ce si cum. Cand a venit randul nostru l-a chemat pe D. primul si a vorbit cu el. Va imaginati ce era in sufletul meu! Ma si gandeam ca am picat, ca de-aia nu ne-a chemat impreuna... Oricum, analizand acum, la rece, nu inteleg de ce a procedat asa ba chiar mi se pare putin ciudat.
In fine, am trecut amandoi si ni s-a spus sa asteptam pana in 4 luni sa primim invitatia in posta sa mergem la juramant. Atunci vom merge toti patru si va depune juramantul si puiul meu cel mare. Cea mica nu.
Cam asta a fost ziua de azi. Promit ca de la juramant va pun poze.
Pe curand!

Ianuarie, la final

In sfarsit a trecut luna asta de antrenament care vine dupa sarbatori exact ca ziua de luni dupa un weekend de distractie! Inca ma simt ca un bebelus care are nevoie doar de nani si papa. Am spus bebelus, nu ursoaica hibernand! Lasa ca vine ea caldura si imi voi relua programul de mers mult pe jos care face piciorul frumos... si toate prajituricile si toti cozonaceii vor disparea ca prin farmec din tesuturile adipoase.
In starea asta de semi-amorteala am visat mult luna asta la de toate si-am sa va spun la ce ca sa intelegeti ce-i lipseste emigrantei din mine (ca nu-s toti ca mine sigur dar macar vreo cativa tot or fi):
1. Am inceput anul cu o mare nevoie, aproape dureros de mare, de prieteni. Am nevoie de oameni care sa fie pe aceeasi lungime de unda cu noi, cu aceleasi nebunii si pofta nebuna de ras si de distractii. Am nevoie de oameni care sa nu fie deranjati cand ii sun, care sa ne caute compania la fel de mult cum o cautam si noi pe a lor. Intelegeti sigur ce vreau sa spun... Am avut surpriza sa constat ca gesturile mele de prietenie aici sunt deranjante, ca invadez spatiul personal al oamenilor, ca nu am voie sa pun prea multe intrebari si nici prin cap sa nu-mi treaca sa caut acelasi fel de relatii ca acasa, in Romania.
Nu spun toate astea ca sa ma plang. Eu sunt o optimista incurabila si traiesc mereu cu sentimentul ca cineva acolo sus ma iubeste. De fapt voiam sa va spun ca astept cu nerabdare aterizarea unei familii din Iasi, saptamana viitoare. M-am trezit imediat dupa Revelion cu mesaj de la cumatra ca vine familia nasului ei incoace la inceput de februarie si de atunci tot visez cum o sa-i sufoc eu cu dragostea mea... pana mi-or zice si ei sa-mi vad de treaba ca ii deranjez. Fata asta care vine sper sa fie raspunsul la rugile mele ca prea singura am ramas pe-aici. Deci, ii urez bun venit din toata inima si o astept cu mult drag!
2. V-am mai spus ca vreau sa ma distrez cum nu m-am mai distrat niciodata. Noi am avut copiii inca de cand eram foarte tineri in ideea ca si asa nu avem bani de distractii dar copiii vor creste pe langa noi si abia atunci cand vor fi mari vom avea si bani sa ne distram. Iata ca acum a venit vremea distractiilor pentru noi asa ca nu ratam nicio ocazie in comunitatea romaneasca. Avem bilete la Valentine Day, la petrecerea de Ziua Femeii cu Gheorghe Gheorghiu si nu ne oprim aici. Deci startul la distractii abia s-a dat pentru anul acesta.
3. Stiti ce ar trebui sa fac eu acum in loc sa scriu pe blog? Ar trebui sa invat pentru examenul de cetatenie de marti dar nu am chef si nustiu ce ma faaaaaaaaac... Daca iau examenul vor mai trece vreo doua luni pana la juramant si-apoi ne vom face pasapoartele canadiene ca sa putem veni acasa la vara in caz ca descoperim o comoara sau castigam la loto. Am o maimuta mica pe-aici care ma bazaie toata ziua ca ea vrea in Romania la vara si nustiu cum scot camasa cu ea pana la urma.
4. De job ce sa va spun? E ok, lucrez intr-un birou frumos, elegant, in centru... Dar ma plictisesc de mor! Am o colega care ma invata sa stivuiesc maldare de dosare in fata mea si sa ma prefac ca am de-a treaba de nu mai pot in fata sefului. Ptiuuuu, la naiba, ca eu credeam ca am plecat din Romania! Treaba pe care o lalaim acolo eu si ea as putea sa o fac doar eu in jumatate de zi dar daca asa se vrea, asa facem! Cu drag si spor! Nustiu, Doamne iarta-ma, ce munca m-ar face pe mine sa ma duc cu drag in fiecare dimineata la serviciu. Nu mai vreau sa ma plictisesc la munca! Mi s-a urat de cautari si interviuri asa ca poate ma plafonez asa, incetisor si m-oi obisnui candva.
Apai, hai ca v-am umplut iar pagina cu prostiile mele dar sper ca odata si odata toate zbaterile astea sa devina amintiri, sa le recitesc cu drag si nostalgie si sa zambesc cu drag. Deocamdata exersez rasul cu pofta!