La festival

E trecut deja de miezul noptii si-am zis ca scriu dupa ce m-oi trezi, cu mintea limpede dar inca imi bubuie in urechi freamatul multimii si muzica tuturor neamurilor pe care le-am vizitat azi la festival la Carassauga iar somnul nu prea imi da tarcoale asa ca ma gandeam sa fac totusi o incercare.

Ne-am pornit pe la ora 1 de-acasa si gps-ul spunea ca facem vreo 35 de minute pana in Mississauga la pavilionul romanesc dar pe autostrada era atat de aglomerat de parca tot GTA-ul mergea la festival. Va pun o poza numai sa vedeti cum se circula bara la bara pe ditamai autostrada.

Am inteles ca Romania are pavilion prima data la acest festival al culturilor ceea ce e bine, e foarte bine. Sa aratam si noi cine suntem si ce putem pentru ca noi ne stim bine valoarea dar altii nu prea. Tarisoara asta a noastra frumoasa a avut prea mult timp granitele inchise si nu de putine ori atunci cand am spus ca sunt romanca mi-a fost dat sa aud: Aaaaa, Dracula! Da, Dracula. Ce altceva mai stii despre Romania? Nadia si Ceausescu. Atat! Acu ce sa zic? Cu Nadia ma mandresc si eu si multe fetite din generatia mea s-au visat zburand la paralele datorita ei. Numai eu stiu de cate ori am picat in cap facand podul pana m-am lamurit ca nu-mi ramane altceva de facut decat sa ii admir pe sportivii nostri urcand pe podium si sa imi inoate ochii in lacrimi de cate ori vad steagul Romaniei urcand sus, sus, cel mai sus.
Auzisem ca este aici, in Toronto, o fetita, o micuta campioana la patinaj artistic dar si o pictorita. Azi am vazut-o la festival. Felicitari, copil frumos! Felicitari si parintilor care stiu sa o indrume! Poate ca o sponsorizare pentru asa mare talent n-ar strica. Ea este Amanda Stan iar ceea ce vedeti pe masa sunt desenele ei.

Am mai vazut o alta fetita extraordinara dar din pacate nu i-am retinut numele. A cantat superb si cu
vocea si la chitara si a dansat in cadrul programului oferit de scoala de dans a dnei Amalia Dina. Atat de multe calitati intr-un singur omulet! Pe mine m-a cucerit!

Uf, iar m-am zapacit si am uitat sa va povestesc de la bun inceput cum am intrat in sala si am fost
intrebati din ce oras suntem si a pus cineva o bulinuta mica pe harta in dreptul Iasului si ni s-a spus confidential ca e cel mai frumos oras al tarii iar noi am fost absolut de acord. No, Clujul, Sibiul, Timisoara, Bucurestiul, Constanta sa nu va suparati pe mine dar mi-am lasat inima acolo, la Iasi desi uneori imi doresc o casa pe malul Marii Negre in care sa imbatranesc zen dupa leganarile valurilor.

Cam asa am fost intampinati:

Pe scena s-au derulat neintrerup formatii de dansuri populare dupa cum se poate vedea pe fundal dar bineinteles ca cei mai dulci au fost copilasii de la scolile romanesti din Toronto si cei ai lui
Rocateach. Niste ghemotoace imbracate in costum popular au dansat si au cantat de-au rupt podelele. Au fost si copiii Emiliei cu teatrul popular, cu papusile de n-a vazut Toronto de cand e el asa ceva!
Am vazut si un fragment de nunta romaneasca si culmea, mirele si mireasa chiar sarbatoreau cativa anisori de la nunta iar costumele erau chiar cele de atunci, costume populare fine, lucrate cu fir
argintiu.

Frumos! Totul a fost minunat!
Da, stiu ca a fost cald, stiu ca se cam scurgeau apele pe noi dar, cum spunea cineva in jurul meu, era asa de la sufletele noastre calde. Cred ca avea dreptate pentru ca pe mine m-a cam pierdut spectacolul de pe scena la un moment dat si nu datorita micilor din farfurie sau colaceilor ca la mama acasa ci datorita oamenilor dragi pe care altfel nu am ocazia sa-i vad. Ne-am intalnit cu George Vasilache, cel pe care il recomand cu caldura pentru atunci cand veti avea nevoie de mortgage. Pe George l-am prins la inghesuiala, l-am tras in poza si l-am amenintat ca-l pun pe Facebook. Acum il pun si pe blog si-i multumesc inca o data pentru tot. Stie el pentru ce.

Ne-am mai vazut si cu Nicoleta Dronca, contabila la care ne facem noi taxele de cand am venit si nu avem decat cuvinte de lauda. Avea Nicole niste chestii noi, interesante. A deschis doua noi afaceri online: una e o platforma prin care caregiverii isi pot gasi de lucru iar alta ceva de inchirieri camere studentilor straini. Sper ca am retinut eu bine dar daca va intereseaza detalii un simplu search pe Google cu numele ei va ofera toate raspunsurile.

Normal ca m-am intalnit si cu prietena mea Livia. No, cu ardeleanca mea preferata ma mai duc si maine o tura sa vedem copiii de la Rainbow Children's Club care vor canta pe la ora 4 dupa amiaza.

Ne vedem maine la pavilionul Romaniei! 

26 Mai 2016

Ca sa vedeti cum functioneaza zgubiliticul asta de creier care isi bate joc de mine mereu va invit la un exercitiu de imaginatie pentru care imi cer iertare anticipat.
Sa zicem ca te hotarasti iar sa slabesti ca vine vara si nu vrei sa se reverse lacul Ontario sau Erie sau care-o mai fi si sa provoci ditamai inundatia cand vrei si tu sa te scalzi ca o mica sirena ce inca te crezi.E de-a dreptul straniu cum te prosteste zgubiliticul pentru ca degeaba se da peste cap acul la cantar, mintea ta inca pastreaza amintiri din generala despre cum arati. Patiti si voi asa sau doar eu m-am oprit din stocat amintiri pe la 18 ani si alea selective (numai ce-mi convine)? In fine, exista totusi un lucru care te aduce cu picioarele pe pamant: bata pantalonilor! Cand simti ca te sufoci si da aluatul peste curea si n-ai vrea sa schimbi toata garderoba, atunci e cazul sa-ti amintesti ceva diete, ceva principii ale alimentatiei sanatoase, etc. Eh, cam in punctul asta sunt eu acum si inca 90% din populatia feminina pe care o cunosc. Stiu si vreo doua norocoase pe care le invidiez din tot sufletul.
Va spuneam de un exercitiu de imaginatie. Dupa asa o lunga introducere va rog sa va concentrati si sa simtiti obida din glasul meu cand va povestesc cum ma abtin si strang din dinti la toate cele bune iar seara ies in balcon numai ca sa nu stau in aceeasi incapere cu frigiderul si cum domnia sa, creierul meu, ma sapa pe la spate atunci cand incepe sa deruleze filmul unor amandine si savarine insiropate de la patiseria din Pacurari, de langa posta.  Daca incerc sa imi mut gandul la altceva ma duce imediat la prajitura Boema de la cofetaria de sub scari la Scalla. Refuz sa ma mai gandesc la duciuri dar ti-ai gasit linistea? Ma trezesc pe terasa la Moara de Foc sau la Smile Pizza. Acum, ziceti si voi: mi-e foame sau mi-e tare dor de casa, de Iasi si de mancarea de acasa? Eu cred ca mi-e dor! De fapt sunt sigura.

26 mai 2016 - La multi ani, Cata! O camaruta din sufletul meu e a ta pentru totdeauna!
26 mai 2016 - La multi ani, finuta! Mi-e tare dor de voi toti!

Multumesc!

Doamne-Doamne, Iti multumesc din suflet pentru tot!
Eu am o relatie mai speciala cu Divinitatea si uneori simt nevoia sa multumesc pentru tot ce primesc, pentru tot ce am, pentru tot ce se intampla frumos in viata mea dar si pentru toate lectiile pe care le invat zi de zi.
Nu, nu vreau sa tin predici doar ca uneori imi dau seama cat de frumoasa e viata.

Undeva in adeneul meu este o bucatica din tata care ma face sa fiu adesea nemultumita, sa caut schimbarea, sa caut mereu altceva. Ca-i de la tata mostenirea asta imi spune mama mereu. Parca o vad cum isi pune mainile in sold, da din cap si-mi zice oftand "tare mai semeni cu tat-tu, draga mamii! Numai el schimba serviciul toata ziua, buna ziua!" Tata este mereu cu mine, nu numai in fiecare celula din corpul meu dar simt ca ma protejeaza si ma vegheaza de-acolo de sus. Chiar ieri a trimis un mesager. A venit la noi in office, in vizita, fata careia i-am luat eu locul si ne-a povestit amarata cat de rau ii este la noul loc de munca unde nimeni nu vorbeste cu ea, colegii vin si pleaca fara un cuvant, fara un salut, trec pe langa ea parca ar fi invizibila, fiecare in cubuletul lui, cu calculatorul lui. Toata lumea sta peste program, lucreaza si de-acasa, nu mai au viata personala, nu au timp sa se casatoreasca sau sa faca vreun copil. What, the fuck! Ce rahat de viata mai e si asta? Fereasca Sfantul! Eu nu vreau asa ceva nici pentru toti banii din lume. Deodata mi-am iubit jobul si mi-am dat seama cat de norocoasa sunt. Mi-am amintit ca am trecut si eu printr-o experienta similara si am fugit mancand pamantul atunci cand lucram in contabilitate. Tot asa, veneau fara sa spuna nimic, se asezau si butonau in disperare fiecare in patratica lui, comunicau numai prin e-mail desi erau la doi pasi distanta dar nu-i asa ca ce e scris ramane, se spala pe maini fiecare ca "io ti-am trimis un friendly reminder" si se CC toti sefii tot asa din prietenie... Seara se ridicau isi luau geanta si plecau pur si simplu fara o vorba, fara nimic. Aveam senzatia ca traiam intr-o lume de roboti. Oribila experienta! O inteleg perfect pe fetita asta care venise ieri sa planga la vechiul ei loc de munca numai ca uitasem cum e si ma manca pe alocuri sa caut iar alt job.
Ma uit adesea si la oamenii din metrou. Intru la Victoria Park si vad multi oameni rupti de oboseala, simpli, tristi si prost imbracati. Oamenii astia muncesc din greu pentru fiecare banut si mi-e mila de ei. Pe masura ce ma apropii de downtown se schimba si populatia din metrou. Apar cei eleganti, barbati la costum (nu pot pricepe de ce au pantalonii asa scurti dar multe nu pricep eu asa ca tac), femeile ingrijite, machiate, se vede ca sunt doamne bine, de office. Pana acum ma uitam la ei si ii invidiam ca au scoli canadiene si joburi bune. Ma gandeam ca eu am cam pierdut startul dar nu vedeam mai departe de ambalajul hainelor elegante. Nu ma intrebam cat de tristi si singuratici s-ar putea sa fie omuletii astia. Acum nu spun ca toti or fi asa dar de-aia antidepresivele si antiinflamatoarele sunt cele mai vandute medicamente in Canada.
Mda, m-am invartit in explicatii de le-am pierdut si eu sirul si n-am vrut sa spun decat ca am ajuns sa-mi iubesc si sa-mi apreciez jobul si pe oamenii cu care lucrez pentru ca am timp sa ma bucur ca mi-a luat copchilul la facultate, sa stau seara la o vorba cu prietenii, sa-mi pun flori in gradinita din balcon si sa astept sa rasara patrunjelul, sa visez ca voi imbatrani intr-o casuta pe malul marii...