Putina muzica pe Hwy

Incetul cu incetul ma obisnuiesc cu condusul. Si ceilalti soferi se obisnuiesc cu mine pe autostrada... saracii. Cred ca in curand vor evita sa mai iasa la sase jumate dimineata sau in sens invers la cinci.

Azi m-am trezit ca mergeam cu 140. Nebuno, unde gonesti asa??? Stai usurel! Stau, da-i faina senzatia! Moldoveanca, eh! Moldoveanca nebuna, nu asa! Incetinesc pana vad tirul din spate calare pe luneta mea. Ete, na! Crezi ca ma sperii? Schimb banda. Da, am zis ca schimb banda. Ma descurc si cu asta! Radeti voi, radeti dar de-asta m-a picat tembelul ala cand am dat de permis. S-a panicat ca-l omor pe autostrada cand mi-a zis sa schimb banda. Acum schimb banda relaxata si il las pe tiristul vitezoman sa treaca. Du-te bai, ca eu mai ascult muzica, mai admir peisajul, ce atata graba? O sa dau si de G full din nou mai spre toamna. Toate la timpul lor.

Mi-am facut pana la urma un stick cu muzica sufletului meu, cu mult Taxi si Guess Who, cu putin Delia, Holograf si Directia 5. Cate un pic din fiecare. Na, acum bucurie mare ca am muzica. O dau la maxim, inchid geamurile bine sa nu se uite lumea ca la balamuc si dau incetisor numai cand ajung in intersectii, la semafor. Acolo are timp lumea sa se uite stramb si nu am chef de figuri botite dis de dimineata. Mai tineti minte videoclipul ala cu Alanis Morissette cand canta Ironic in masina si mai avea putin de ajungea pe tavan? Cam asa fac si eu de doua ori pe zi cate o ora la dus si alta la intors. Iaca, asa: https://www.youtube.com/watch?v=Jne9t8sHpUc

Acum cu totii stiti ca actiunea vietii mele deocamdata se desfasoara in Canadezia si aici se vorbeste engleza. Unii mai bine, altii mai prost dar nu asta era ideea ci melodia asta: https://www.youtube.com/watch?v=lnUxQU9j9DA
Pentru noi totul are sens cand o asculti dar stau si ma intreb si acum ce-o fi zis tipul care astepta in masina aflata in fata la Tim Hortons cu geamurile lasate toate maxim in jos cat sa se racoreasca omul in linistea diminetii cand am ajuns eu sa parchez langa el si din masina mea razbateau suave toate injuraturile astea din filme. Cum se uita dragul de el pe sub ochelari la delicata de mine coborand eleganta din masina invadata de Taxi... O fi tradus ca Irina Nistor?

"Cele mai frumoase reportaje" de Viorel Ilisoi

Am primit in sfarsit cartea lui Viorel Ilisoi, "Cele mai frumoase reportaje"! Ma simt ca un copil fericit care si-a primit jucaria mult visata dupa indelungi asteptari.
Primele trei capitole si am deja o multime de intrebari. Ma vad stand la povesti cu Viorel despre spitalul de obezi. Mi-as gasi si eu un doctor sa ma invete sa mananc cat sa nu ma mai ingras vreodata ca de diete, de slabit si de pus totul inapoi cu varf si indesat urgent m-am saturat deja. M-am si speriat putintel dar am si ras zdravan. Auzi, ca la obezi putea sa se integreze in peisaj dar la manechine se prindeau alea.
O duminica plictisitoare la munca mi-a fost salvata de vizita la ferma, la cules virtual de mere, alaturi de Viorel. Ca el scrie in asa fel incat te transporta in spatiu si timp la locul faptei. Stateam in scaunul de birou, cu picioarele sprijinite pe carcasa calculatorului, comod oarecum dar eu nu eram acolo ci pe dealurile Falticeniului, in dormitorul comun in jeg si putoare sau in livada mangaiata de soarele toamnei iar senzatiile vizuale si olfactive erau extrem de puternice. Am suferit putin alaturi de Maria, din solidaritate feminina, ca prea faceau toti misto de ea, saraca, m-am ingretosat cand am aflat toate intrebuintarile nocturne ale galetii si am decis ca merele trebuiesc spalate zdravan de azi inainte ca sa nu ajung ca tiganul care sorta prunele: asta-i pisata, asta nu-i pisata... Nu stiti povestea cu tiganul? Nu, asta nu e de la Ilisoi dar era cu tiganii care aveau un morman de prune si dupa ce-au mancat cat au putut s-au pisat peste gramada ca sa nu le fure nimeni peste noapte. A doua zi rupti de foame au inceput sa sorteze prunele pisate de cele nepisate, in ziua urmatoare la fel si tot asa pana le-au mancat pe toate.
Cand am ajuns la povestea cu controlorii de bilete mi s-a facut dor sa povestesc. M-a starnit sa-mi amintesc intrarea mea in politie pentru ca tot asa de urati de oameni sunt si politistii si injurati si scuipati dar din interior lucrurile se vad cu totul altfel.

Era in decembrie 2005 cand am imbracat prima oara uniforma de politist de frontiera. Am fost angajata din sursa externa. Se zvonea ca printre noi ar fi o ziarista infiltrata tocmai ca sa povesteasca lumii despre dedesubturile meseriei de politist de boscheti.
Ne-au adunat pe toti noii sositi intr-o sala mare si a venit un ofiter sa ne vorbeasca. Pe chipul lui citeai multe... printre randuri. Ne-a spus in mare ca am vazut prea multe filme cu politisti si ca viata in frontiera nu e deloc cum ne-o imaginam. Ca programul ala de 12/24  - 12/48 nu e usor, ca atunci cand altii dorm tu umbli fleaura pe malul Prutului iar cand familia iti pleaca la scoala sau la munca tu vii taras grapis catre culcus. Ca anotimpurile nu mai inseamna cules de ghiocei, mers la plaja, frunze ingalbenite sau facut ingerasi in zapada. Nu! Inseamna inot prin noroaie pana la cur, zapada pana la gat, ger si soare cumplit, tantari cat cuprinde si intalnirea cu porcii mistreti dar mai ales cu scroafele fioroase cand au pui de pazit. Chiar asa a si fost. Omul avea dreptate. Si in ziua de azi, involuntar, cand e vreme rea de nu-ti vine sa scoti nici un deget din casa, eu ma gandesc la colegii mei care sunt in frontiera, pe asa vreme cainoasa, la datorie. Dormiti linistiti dragii mei! Cineva chiar va apara.
Imi revin in memorie cateva momente scurte. Daca as sta sa-mi amintesc mai multe as scrie o carte dar nu dau din casa chiar totul.
Am avut misiuni in care au ras colegii de mine ca nu stiam sa merg prin noroi si eram unsa din cap pana in picioare iar ei erau doar putin murdari pe bocanci. Eu mergeam ca printesa la prezentarea de moda pe dig si tot ridicam lostopanele de noroi pe pantaloni, pe spate si prin par.
Am avut surpriza sa constat ca fetele nu fac pipi ca baietii. Un fund descoperit in boscheti atrage milioane de tantari pe centimetru patrat iar iarna e cam complicat sa faci cuburi de gheata ca se raceste toata instalatia dezvelita marinimos. Romantic nu? Sa vezi ce fain e cand te duci noaptea putin mai departe de colegi sa faci si tu un pipi si orice zgomot in boscheti te face sa lesini de frica. Te gandesti ca mistretoaica cu tot cu pui e fix in spatele tau cu ochii rosii de furie gata sa atace si te prinde cu pantalonii in vine. Acum imi este mila tare de fetitele care sunt angajate. Ma uit la ele si imi vine sa le scutur sa isi bage mintile in cap ca asta nu e joaca de copii exact asa cum a facut cu noi ofiterul acela in prima zi.
Tura de noapte e grea cu draci. Am jurat ca nu mai fac ture de noapte in viata mea. Am invatat ca e musai sa dormi inainte de serviciu ca altfel mergi prin somn. Am mers si dormind. Tineam drumul drept vreo doi-trei pasi, apoi o luam razant intr-o parte si tresaream pana s-a prins colegul meu si mi-a zis sa ma tin de bratul lui sa pot dormi mai departe. Mi-a fost rusine. Mi-a sarit somnul. Cum ne-ar fi stat sa mergem in patrula de brat ca doi popandai pe sub dig. Stan si Bran am fi fost.
Am invatat sa ne pazim spatele cat puteam. Toamna, dupa ce se strangea porumbul de pe camp, o gluga de strujeni tinea asa de bine dos de vant si frig chiar daca auzeai soriceii misunand prin ea. Nu mai conta. Un vagon CFR abandonat si mizerabil era un adapost bun pe timp de ploaie. Nu mi-as fi imaginat vreodata sa stau eu ca boschetarii pe cartoane si sa mai fiu si fericita asa.
Nu cred ca ziarista infiltrata a povestit vreodata ceva pe undeva. Eu n-am citit. Nici nu stiu daca a fost adevarata povestea despre existenta ei printre noi dar stiu ca mult timp am fost privite toate fetele cu retinere si ne-a fost testata rezistenta in fel si chip.
Ma scuzati, revin la cartea lui Ilisoi.

Romanii vara nu dorm in Toronto

Încă de prin clasa a patra dacă mă întreba cineva ce vreau să devin când voi crește spuneam tare și răspicat că vreau să devin învățătoare să le citesc copiilor povești. M-a dat mama la liceul pedagogic din clasa a cincea ca nu mai avea liniște cu mine prin casă. Foarte hotărâtă eram! Bine-ar fi să mai fiu așa și acum!

Prin clasa a opta mă ruga să încerc totuși sanitarul ca sora-mea dar eu nu și nu. Am avut un moment de ezitare când a fost vorba de tehnică dentară dar, pentru că nu a mers "geamăna" mea cu mine acolo, am renunțat.

Prin liceu desenam haine și mă făceam designer vestimentar. Văzusem că învățătorii nu doar citesc povești copiilor și parcă nu îmi mai plăcea așa de tare să stau în fața clasei. Erau și ceva hormonei probabil care mă făceau să prind fluturi și să mă dau artistă pentru că am încheiat liceul hotărâtă să mă fac actriță. Jucam deja în trupa profei de română și laudele mi se urcaseră la cap. Cu toate artele am cochetat. Ba nu, mint! Numai să cânt nu pot. Zbier ca măgarul în ploaie. Profa de vioară m-ar fi lăsat repetentă probabil cu mare drag dar o fi presimțit sărăcuța că peste câțiva ani îmi va fi nașă. Dumnezeu să o ierte!

N-am mai dat la teatru dar v-am mai povestit asta anul trecut când am avut ocazia să fiu Hansel alături de Emilia și Carmen. Am terminat Psihopedagogie Specială într-un final. Adică o viață întreagă m-am pregătit să lucrez cu copiii ca să sfârșesc polițistă. Cum Dumnezeu oi fi supraviețuit eu șase ani în poliție nu pot să vă explic. Probabil a fost un experiment pe termen lung sau o pregătire pentru creșterea rezistenței la stress și la condiții vitrege în vederea emigrării. Cineva, pe undeva le-a pus așa cu vreun rost.

De fapt ce mă chinui eu să explic acum este că teatrul, pictura și poveștile sunt viața mea dar cum sunt cam bătrână acum să mă mai apuc de teatru, spuneam pe-aici că mi-ar plăcea să transform hobby-urile mele în ceva mai mult și mai complex, că mi-ar plăcea să mă fac organizator de petreceri pentru copii. M-a auzit Mircea, DJ-ul nostru, și mi-a oferit șansa de-a arăta ce pot la petrecerea de la Câmpul Românesc. Îți mulțumesc, Mircea!

M-am dus acolo doar pentru face painting. Înarmată cu un coșuleț plin cu acuarele, pensule și sclipici am ajuns la Câmp în jurul orei trei după amiaza. N-am apucat să înșir totul pe masă că mi-au și sosit primii clienți. Micuți, foarte micuți! Ei, bine, unul avea cam doi metri înălțime dar își dorea un minion pe frunte, na!

P-A-T-R-U ore am stat lipită de scaun. M-aș fi dus la baie 2 minute dar era coadă mare la masa mea. Cum să îi lași cu ochii ăia mari și frumoși în soare să te aștepte? Noroc de Mihaela, patroana de la Coquette Cafe din Oakville care a sărit să mă ajute. Super echipă am făcut împreună! Mi-a dat și prăjituri draga de ea. Poate mai avem ocazia să lucrăm împreună. Mă bucur tare că te-am cunoscut!

Eu mă declar mulțumită de rezultat. A fost frumos și m-am distrat. Oamenii nu înțelegeau cum de e gratis că nimic nu mai e gratis în ziua de azi. Ei, la mine, la noi, dacă tot a intrat în jocul meu și Mihaela, sâmbătă a fost gratis pentru toți românii aflați acolo, la Câmpul Românesc din două motive: pentru că îmi place să mă joc cu cei mici și pentru că am promis că prima petrecere la care sunt invitată o onorez gratis. Mircea a fost primul care m-a invitat, primul servit!

Sper că v-ați notat numărul meu de telefon sau adresa de e-mail în caz că vreți să mă mai chemați oriunde în Kitchener sau GTA. Ați uitat? Nu-i bai! Era lupuvera@yahoo.com

Publicitate mie

Publicitate

Ca să nu mă acuzați că umblu cu reclame mascate vă spun din start că îmi fac publicitate pe față. Publicitate negativă dar ce contează...

Tună. Gabi îmi scria acum câteva ceasuri că ploua cu găleata în Toronto. Probabil a ajuns și la noi de-acum. Să facă ce vrea mama natură în noaptea asta dar mâine să fie cuminte! Îmi doresc o zi nici prea  caldă dar nici rece, fără ploaie, fără vânt (ah, ce eminescian sună!) Și cum să nu-mi doresc eu așa frumos când mâine urmează cea mai așteptată petrecere a anului la Câmpul Românesc iar eu voi fi acolo să pictez mutrițe drăgălașe de copilași? Îmi doresc!

Am emoții, recunosc! Am învățat eu în facultate că odată ce i-ai spus profului că ai emoții ai aruncat problema asupra lui. Așa fac și eu acum cu voi. Mare noroc că am cumpărat culori care se spală ușor în caz că fac vreo mâzgăleală. Știu, sunt moartea pasiunii cu lipsa mea de încredere în forțele proprii. Nu mă băgați prea tare în seamă. Vă povestesc mâine cum a fost sau veniți să vedeți cu ochii voștri. Nu aveți ce regreta. E atât de frumos acolo! Un picnic nu a stricat nimănui, niciodată.

Să trimiteți copiii totuși la mine. Promit să-mi dau silința.

Happy birthday, big bro!

O postare care să încorporeze tot ce-aș vrea eu să vă povestesc s-ar numi tocană de amintiri. Încerc să le pun într-o oarecare ordine ca să nu vă amețesc când învârt cu linguroiul de lemn și dacă v-am mai povestit despre astea vă rog să mă iertați. E pentru că sunt anumite chestii care se întâmplă ciclic și pic în melancolie de fiecare data, în fiecare an.

Pentru mine, începutul de iulie nu este ziua Canadei sau a Americii ci ziua lui big bro, ziua în care eu m-am transformat din nebuna zăludă în mama lui și Doamne, cât de bine e, cât de mult iubesc rolul ăsta pe care îl voi juca până voi închide ochii. La mulți ani, viața mea! Să îți vezi visele împlinite și să cauți să fii fericit! Eu voi fi lângă tine să te susțin. Și eu și tata.

Dar, înainte de big bro, m-am pregătit temeinic să devin gospodină, să țin casa, să hrănesc o haită de lupi. Da, de fapt despre asta voiam să vă povestesc mai mult. Plecând de la poza cu borșul, cu care v-am tulburat ieri pe Facebook, am zis să vă dau rețeta așa cum am învățat eu de la mama.

Ei dragii babei, mă mutasem eu singurică. Nici măcar nu știam că există un tata lupilor sub soare. Aveam vreo 19 ani când am evadat de sub autoritatea maternă. Bine, mama e vinovată pentru că mi-a cumpărat apartament și mi-a spus că dacă sunt în stare să mă descurc cu cheltuielile casei fără să apelez la ajutor, pot să stau singură. Acu ziceți și voi cum aș fi putut eu să refuz provocarea!? Am mâncat o vreme doar ochiuri și cartofi prăjiți, salam și alte chestii reci dar mi se făcuse un dor nebun de mâncarea mamei însă eram așa mândra, prostește de mândra. Am pus mâna pe telefon și am sunat la mama să cer rețeta de borș.
- Di cari borș, mamă?
- Păi... care-i cel mai simplu de făcut.
-Apăi fă di cartofi, mamă.
- De cartofi fac, dară!
Și mi-a zis mama să tai o ceapă mărunt (nu vă spun că habar nu aveam nici cum se taie ceapa), un morcov, o rădăcină de pătrunjel și-un ardei (cam două ceasuri am tăiat la alea așa, mărunțel, în cubulețe perfect egale) și-apoi să le undesc puțin în ulei. Până aici toate bune și frumoase dar am uitat să întreb cam cât ulei și cum aveam eu tigaia cu ulei petru cartofi prăjiți am pus aia la încins și am undit toate legumele alea super marunțite, frumos, aurite.
- Mamă, după așeea, li torni în oalî șî li lași sî fiarbî la foc mic.
Așa am făcut! Primul borș din viața mea a avut trei degete de ulei deasupra dar era bun, foarte bun! Era cald și mă ungea la suflet că semăna cu borșul mamei la gust. Bine, mai târziu m-am făcut eu dișteapta pământului și n-am mai prăjit legumele și nici făină în sosuri cum punea mama n-am mai pus că cică nu-i sănătos și, încet-încet, mâncarea mea a început să nu mai semene cu a mamei.

Pârjoalele. Știți ce-s pârjoalele? Așa le zicem noi, moldovenii la chiftele. Tot cu mama la telefon am făcut și primele pârjoale numai că acolo a fost altă eroare. Am uitat să pun ouă și mi se împrăștiau prin tigaie de mă treceau toate transpirațiile și cum îs iute la mânie, n-am insistat. Le-am azvârlit intr-un vas yena și le-am bagat la cuptor. Venise mister lup în vizită și îl pălise foamea. Îmi era jenă să-i dau ce gătisem eu dar nici să-l las să moară de foame nu mă înduram că și-așa era slab. I-am zis timid "Am niște pârjoale. Vrei?" Omul a belit ochii la mine surprins.
"Serios? Făcute de tine?"
"Îhî! Dar să nu râzi că nu mai fac niciodata nimic!" Și a mâncat cu lingura din vasul ăla și m-a lăudat. Ce era să facă? Că doar voia să se însoare cu mine!
Acum, în Canada, gătim moldovenește cu borș făcut de Saveta sau pasteorizat, adus de la Tecuci, cu leuștean și pătrunjel din grădină. Cum vă spuneam, afară e Canada dar la mine în casă e România, e dulcele târg al Ieșilor.