O zi luuuuunga cat o zi de post care a debutat cu o vreme de tot rahatul de sa nu scoti nici cainele din casa dar care trebuie retinuta in istoria noastra de emigranti.
Inainte de toate a fost ziua Franciscai (gurul meu in materie de bloguit, yoga si ce-o mai fi) asa ca ii doresc din toata inima sa aiba viata lunga, cu sanatate si sa fie fericita! Happy birthday to you, happy birthday Francisca!
Apoi, a fost ziua in care am jurat credinta reginei si mostenitorilor ei.
Nustiu de ce dar nu prea imi vine sa povestesc despre asta. S-a scris mult tare despre ceremonia in sine. Eu stiam dinainte cum va fi dar mai important decat ridicatul in picioare, asezatul, cantatul, juratul si strangerile de mana sunt sentimentele. De dimineata eram nerabdatoare, ca un heirup sa o fac si pe asta, sa iasa totul bine. Parca as fi vrut sa ma imbrac in ie ca un fel de a spune ca eu inca sunt romanca in suflet si asa voi ramane... In timpul ceremoniei parca ma inecam de plans cand cantam imnul dintr-un amestec de simtaminte romano-canadiene. Parc-as fi vrut sa fie mama cu mine acolo sa ma vada... Parca eram multumita de mine ca am ajuns pana aici... Dar, in acelasi timp, parca as fi vrut sa dau timpul inapoi si sa nu fi plecat niciodata de langa ai mei.
Exact acum 4 ani, intr-o alta zi de 24 februarie, cu nameti inalti cat casa, plecam in lume cu ochii in lacrimi dar cu multe, multe vise. O parte deja le-am vazut implinite, o parte par acum prostii si vor ramane vise iar la altele inca lucram. Rabdare, rabdare si iar rabdare ni se spune mereu de cand am venit si asta spun si eu acum prietenilor nostri nou veniti.
Ultima parte a zilei mi-am ocupat-o cu consilierea lor. Uitasem complet cat de greu ne-a fost noua cand am ajuns in Canada dar retraiesc acum la intensitate maxima acele zile prin ceea ce li se intampla lor. Uitasem ca am dormit luni de zile pe saltele gonflabile, ca prima masa am luat-o din spatele blocului de la mobila aruncata la gunoi, ca atunci cand am inchiriat primul apartament mai aveam bani de o chirie si mancarea pe o luna. Acum, cand vad cat de greu le este lor sa gaseasca joburi, ma gandesc ca am avut si mult noroc, ca cineva acolo sus ne iubeste.
Daca stie cineva un loc de munca pentru un barbat care e dornic sa puna osul la treaba si sa invete sa faca orice va rog sa ma anuntati. Ei sunt cumva intr-o situatie disperata, cu un picior pe scara avionului spre Romania deja. Uneori, cand vad fatzuca frumoasa si plansa a prietenei mele imi vine sa ii cumpar eu bilet spre tara numai sa ii curm suferinta.
Uf... si peste toate astea azi a fost Dragobetele...
Nustiu de ce dar nu prea imi vine sa povestesc despre asta. S-a scris mult tare despre ceremonia in sine. Eu stiam dinainte cum va fi dar mai important decat ridicatul in picioare, asezatul, cantatul, juratul si strangerile de mana sunt sentimentele. De dimineata eram nerabdatoare, ca un heirup sa o fac si pe asta, sa iasa totul bine. Parca as fi vrut sa ma imbrac in ie ca un fel de a spune ca eu inca sunt romanca in suflet si asa voi ramane... In timpul ceremoniei parca ma inecam de plans cand cantam imnul dintr-un amestec de simtaminte romano-canadiene. Parc-as fi vrut sa fie mama cu mine acolo sa ma vada... Parca eram multumita de mine ca am ajuns pana aici... Dar, in acelasi timp, parca as fi vrut sa dau timpul inapoi si sa nu fi plecat niciodata de langa ai mei.
Exact acum 4 ani, intr-o alta zi de 24 februarie, cu nameti inalti cat casa, plecam in lume cu ochii in lacrimi dar cu multe, multe vise. O parte deja le-am vazut implinite, o parte par acum prostii si vor ramane vise iar la altele inca lucram. Rabdare, rabdare si iar rabdare ni se spune mereu de cand am venit si asta spun si eu acum prietenilor nostri nou veniti.
Ultima parte a zilei mi-am ocupat-o cu consilierea lor. Uitasem complet cat de greu ne-a fost noua cand am ajuns in Canada dar retraiesc acum la intensitate maxima acele zile prin ceea ce li se intampla lor. Uitasem ca am dormit luni de zile pe saltele gonflabile, ca prima masa am luat-o din spatele blocului de la mobila aruncata la gunoi, ca atunci cand am inchiriat primul apartament mai aveam bani de o chirie si mancarea pe o luna. Acum, cand vad cat de greu le este lor sa gaseasca joburi, ma gandesc ca am avut si mult noroc, ca cineva acolo sus ne iubeste.
Daca stie cineva un loc de munca pentru un barbat care e dornic sa puna osul la treaba si sa invete sa faca orice va rog sa ma anuntati. Ei sunt cumva intr-o situatie disperata, cu un picior pe scara avionului spre Romania deja. Uneori, cand vad fatzuca frumoasa si plansa a prietenei mele imi vine sa ii cumpar eu bilet spre tara numai sa ii curm suferinta.
Uf... si peste toate astea azi a fost Dragobetele...
No comments:
Post a Comment