Sase ani. Fix atat a trecut de cand am aterizat in Canada. Mi-a trecut prin minte gandul asta si m-am dus la fiu-miu sa-l intreb daca stie ce zi e azi. In drum spre camera lui mi-au trecut prin fata ochilor, cu viteza fulgerului, imagini de acum sase ani cand am plecat in lume cu doi copii care abia stiau sa spuna caine si mâță in engleza. Imi amintesc de ei cum se intindeau pe genti sau pe banchete cat am asteptat in aeroport la Londra. Doi amarati mititei care nu intelegeau ce se intampla si in ce aventura am pornit. Acum eu intreb in romana iar ei imi raspund in engleza. Al mai mare chiar intr-un slang torontez de ma uit crucis sa pricep si eu ce zice iar uneori chiar am nevoie de traducere. Nu-i vorba, vorbesc perfect romaneste amandoi si sunt mandra de asta doar ca incetul cu incetul engleza le-a devenit mai la indemana. Nu ma supar. Ma trezesc uneori ca si eu conversez cu ei in engleza si ma minunez de mine insami. Niciodata nu stii ce iti aduce viata. Sa-mi fi spus cineva acum vreo douaj de ani unde ma va duce gandul meu naravas, n-as fi crezut.
Intru la el in camera. Drake urla in boxe, pe un monitor lucreaza ceva pentru facultate, pe celalalt cred ca e ceva social media (ma depasesc total chestiile astea!!!!) si ii arunc intrebarea de baraj. Deci, ce zi e azi? El se uita la data: February 25th? Asa... Aaaaa, e ziua cand am aterizat acasa. Ba nu, eu de fapt am fost nascut aici! Ptiu, manca-l-ar mama pe el de frumos cum zambeste el strengareste! Seamana atat de bine cu mine copilul asta in toate. Puiul meu considera Canada casa lui. Nici prin cap nu ii trece sa se intoarca in Romania. Eu il inteleg si ma bucur ca totusi nu am facut rau ca l-am adus aici. Toronto e marea lui iubire si vrea sa se intoarca acolo cand o fi sa termine scoala. Zboara, puiule, zboara! Lumea e toata a ta asa cum nici mie nu mi-a putut pune nimeni bariere.
Mie? Mie mi-e dor de Romania in continuare dar eu ma simt bine in Canada si simt ca locul meu e aici.
