A trecut o saptamana de cand am ajuns acasa si ma simt extrem de linistita, cum nu ma asteptam de linistita. Viata a reintrat pe fagasul normal inca de-a doua zi dupa aterizare. Sambata, la 6.30 eram deja la serviciu. Pupaturi si imbratisari mai mult sau mai putin sincere...dupa caz. Sper ca nu-si face nimeni iluzii ca in Canada sunt numai oameni corecti, prietenosi si sinceri. Nu, e doar o lume ca oricare alta, cu oameni, cu bune si rele dar ma simt... cum sa spun sa nu gresesc? Confortabil cred.
Am crezut ca voi veni inapoi cu inima zdrobita, ca voi regreta plecarea de langa ai mei dar, surprinzator, am senzatia ca, de fapt, mi-am incarcat toate bateriile si mai am vreo doua de rezerva sa-mi ajunga pana la urmatoarea revedere. Ma ia duiosia numai cand ma gandesc la parul alb al mamei si la amaraciunea cu care mi-a spus ca daca ea moare si eu pierd iar avionul ca la Frankfurt nici nu ajung la inmormantarea ei. Mi-ar fi trebuit putin mai mult timp sa stau cu mama mea, sa mai despicam firul in patru asa cum facem noi dar sunt convinsa ca vom mai avea ocazii si nu vor mai fi asa scurte ca acum. Oricum, mamuta mea e o femeie puternica si mereu mi-a fost exemplu. Cand mi-a fost greu m-am gandit ca ea nu ar pierde timpul sa se planga sau sa se panicheze asa ca asta fac si eu acum. Stiu ca desi m-ar vrea langa ea, mama mea ma intelege si stie de ce am plecat la capatul lumii.
Revenind in Canada chiar am simtit ca vin acasa. Ciudat sau nu dar cand ma gandesc la acasa acum are doua locatii pentru mine. Eu nu am fost in concediu ci acasa si m-am intors tot acasa. Fiind in Canada vorbeam mult pe skype si la telefon cu prietenii din Romania iar cand m-am dus acolo simteam ca imi lipsesc prietenele de aici. Ma aflu suspendata intre doua lumi si constientizez lucrul acesta. Poate ca asa voi trai toata viata si chiar n-ar fi nicio tragedie ori poate ca la un moment dat se va produce o ruptura pe undeva. Timpul le va aseza pe toate exact asa cum trebuie sa fie.
Deocamdata traim aici si acum. Incepem sa ne interesam cum sta treaba cu cetatenia... daca s-o fi aprobat legea aia cu 4 ani si de cand intra in vigoare sau apucam si noi sa depunem actele in martie? Ne mai echivalam diplome, asteptam rezultate pe la colegii si muncim cu drag si spor incercand sa adunam si noi de-un avans la o casa, la o masina... ca tot omul tanar. Chiar ma gandeam ca mi-as mai putea gasi un job pentru luni si marti daca tot sunt libera. Acum cat mai pot, cat ma mai tin balamalele! De ce nu?
Sunday, August 24, 2014
Monday, August 18, 2014
Si m-am intors acasa!
Gata! 10 zile au trecut cu viteza fulgerului. N-am avut timp pentru nimic asa ca asta imi va fi prima invatatura de minte: sa nu ma mai duc in Romania pentru perioade atat de scurte!
Am avut drum cu peripetii si la dus si la intoarcere si a doua lectie invatata ar fi sa ocolesc Frankfurtul cat pot! Am plecat cu intarziere de o ora din Toronto si din acest motiv n-am reusit sa prindem legatura asa ca am ramas peste noapte la hotel in Frankfurt. La intoarcere, am crezut ca fac accident vascular cerebral cand am crezut ca se va repeta istoria. Am plecat cu intarziere de o ora din Bucuresti dar... cand am aterizat in Frankfurt eram asteptati cu placuta "Toronto" si cu autobuz special care ne-a dus direct la avionul spre Toronto. Sincer, in acel moment i-am iubit pe canadieni si am simtit ca cei zece oameni pe cale sa piarda avionul erau importanti pentru Air Canada. La dus nu i-a pasat nimanui de noi si nu ne-au asteptat nici macar un minut pentru ca noi am ajuns la poarta la care se facea imbarcarea exact cand avionul decola. In fine, bine ca a trecut si am ajuns la timp inapoi.
N-am apucat sa ma plimb prin oras asa cum visam eu sa revad Copoul, Piata Unirii, parcul de la teatru si alte locuri faine care sa-mi aminteasca de mine, cea care-am fost, care-am trait, am visat sau am iubit candva pe-acolo. De cand am plecat, am revazut de nenumarate ori, in gand, cu ochii inchisi toate aceste locuri martore transformarii mele in ceea ce sunt acum si am sperat sa le revad in realitate dar n-am avut noroc. Doar intr-o seara am ajuns pe fuga la Vanatorul (e o terasa in Copou) unde am avut deosebita placere de-a-mi revedea cativa colegi de liceu (cei mai dragi!). Cred ca n-am mai ras atat de mult ca in acea seara de foarte mult timp. Mi-a prins tare bine iesirea cu ei. M-am simtit la fel ca acum douazeci de ani. Ne-am amintit de toate nebuniile facute candva... M-am bucurat sa vad ca fetele par mai frumoase acum, asa mai coapte si ca singurul coleg prezent e la fel de amuzant ca atunci. Va multumesc dragilor ca v-ati adunat special pentru mine! M-am simtit onorata!
Nici macar Palasul nu l-am vazut decat putin, la intrare. De cate ori imi propuneam sa vad chestia asta construita dupa plecarea noastra parca era un facut ca ne opream la intrare sa ne vedem cu cineva si nu mai apucam sa patrundem mai departe de-atat. Oricum, ce-am vazut mi-a placut! Daca ar fi sa fac o comparatie desi mi-am propus sa nu fac asta, cred ca n-am vazut nici in Toronto mall asa elegant. Am povestit de altfel tuturor de cand m-am intors cat de eleganti sunt romanii. Cred ca erau si inainte de plecarea mea ca doar nu s-or fi schimbat de doi ani incoace dar nu realizam pentru ca faceam parte din multime si cred ca ma imbracam la fel. Acum am fost putin marcata de grija pentru tinuta si imagine a tuturor, femei si barbati deopotriva si sincera sa fiu m-am simtit cam taranca si cam neglijenta pe langa ei. In Canada, in aceeasi tinuta ma simt bine, confortabil si chiar frumusica dar acolo am avut alte sentimente.
Alte trairi am avut legat de preturi: enorme! Nu faceam transformari in dolari pentru ca ar fi iesit putin ci doar ma raportam la salariul meu de dinainte de plecare si imi imaginam cu tristete ca n-as fi facut fata preturilor de acum din Romania. Nu, salariile fostilor colegi n-au crescut aproape deloc de atunci desi am auzit ca sunt si romani fericiti care castiga bine si nu le pasa precum am auzit ca sunt si romani care castiga minimum pe economie si care ma intreb cu groaza cum reusesc sa supravietuiasca.
De cand am ajuns inapoi in Canada toata lumea ma intreaba cum am regasit Romania si am senzatia ca unii se asteapta la raspunsuri transante de genul "nu-mi mai trebuie! e oribil!" Nu e chiar asa. Pentru mine este si va ramane un loc unde ma voi duce cu drag sa-mi vad fratii, mama si prietenii. Sunt, alaturi de copiii si sotul meu, oamenii la care tin cel mai mult si normal ca mi-e drag tot ce tine de ei si imi va fi mereu dor. Mi-a trebuit ceva vreme sa pot raspunde la intrebarea "cum a fost?", sa gasesc raspunsul intai in sufletul meu. Da, daca as avea bani si timp, m-as duce in fiecare an dar nu m-as intoarce definitiv cel putin deocamdata.
Am avut drum cu peripetii si la dus si la intoarcere si a doua lectie invatata ar fi sa ocolesc Frankfurtul cat pot! Am plecat cu intarziere de o ora din Toronto si din acest motiv n-am reusit sa prindem legatura asa ca am ramas peste noapte la hotel in Frankfurt. La intoarcere, am crezut ca fac accident vascular cerebral cand am crezut ca se va repeta istoria. Am plecat cu intarziere de o ora din Bucuresti dar... cand am aterizat in Frankfurt eram asteptati cu placuta "Toronto" si cu autobuz special care ne-a dus direct la avionul spre Toronto. Sincer, in acel moment i-am iubit pe canadieni si am simtit ca cei zece oameni pe cale sa piarda avionul erau importanti pentru Air Canada. La dus nu i-a pasat nimanui de noi si nu ne-au asteptat nici macar un minut pentru ca noi am ajuns la poarta la care se facea imbarcarea exact cand avionul decola. In fine, bine ca a trecut si am ajuns la timp inapoi.
N-am apucat sa ma plimb prin oras asa cum visam eu sa revad Copoul, Piata Unirii, parcul de la teatru si alte locuri faine care sa-mi aminteasca de mine, cea care-am fost, care-am trait, am visat sau am iubit candva pe-acolo. De cand am plecat, am revazut de nenumarate ori, in gand, cu ochii inchisi toate aceste locuri martore transformarii mele in ceea ce sunt acum si am sperat sa le revad in realitate dar n-am avut noroc. Doar intr-o seara am ajuns pe fuga la Vanatorul (e o terasa in Copou) unde am avut deosebita placere de-a-mi revedea cativa colegi de liceu (cei mai dragi!). Cred ca n-am mai ras atat de mult ca in acea seara de foarte mult timp. Mi-a prins tare bine iesirea cu ei. M-am simtit la fel ca acum douazeci de ani. Ne-am amintit de toate nebuniile facute candva... M-am bucurat sa vad ca fetele par mai frumoase acum, asa mai coapte si ca singurul coleg prezent e la fel de amuzant ca atunci. Va multumesc dragilor ca v-ati adunat special pentru mine! M-am simtit onorata!
Nici macar Palasul nu l-am vazut decat putin, la intrare. De cate ori imi propuneam sa vad chestia asta construita dupa plecarea noastra parca era un facut ca ne opream la intrare sa ne vedem cu cineva si nu mai apucam sa patrundem mai departe de-atat. Oricum, ce-am vazut mi-a placut! Daca ar fi sa fac o comparatie desi mi-am propus sa nu fac asta, cred ca n-am vazut nici in Toronto mall asa elegant. Am povestit de altfel tuturor de cand m-am intors cat de eleganti sunt romanii. Cred ca erau si inainte de plecarea mea ca doar nu s-or fi schimbat de doi ani incoace dar nu realizam pentru ca faceam parte din multime si cred ca ma imbracam la fel. Acum am fost putin marcata de grija pentru tinuta si imagine a tuturor, femei si barbati deopotriva si sincera sa fiu m-am simtit cam taranca si cam neglijenta pe langa ei. In Canada, in aceeasi tinuta ma simt bine, confortabil si chiar frumusica dar acolo am avut alte sentimente.
Alte trairi am avut legat de preturi: enorme! Nu faceam transformari in dolari pentru ca ar fi iesit putin ci doar ma raportam la salariul meu de dinainte de plecare si imi imaginam cu tristete ca n-as fi facut fata preturilor de acum din Romania. Nu, salariile fostilor colegi n-au crescut aproape deloc de atunci desi am auzit ca sunt si romani fericiti care castiga bine si nu le pasa precum am auzit ca sunt si romani care castiga minimum pe economie si care ma intreb cu groaza cum reusesc sa supravietuiasca.
De cand am ajuns inapoi in Canada toata lumea ma intreaba cum am regasit Romania si am senzatia ca unii se asteapta la raspunsuri transante de genul "nu-mi mai trebuie! e oribil!" Nu e chiar asa. Pentru mine este si va ramane un loc unde ma voi duce cu drag sa-mi vad fratii, mama si prietenii. Sunt, alaturi de copiii si sotul meu, oamenii la care tin cel mai mult si normal ca mi-e drag tot ce tine de ei si imi va fi mereu dor. Mi-a trebuit ceva vreme sa pot raspunde la intrebarea "cum a fost?", sa gasesc raspunsul intai in sufletul meu. Da, daca as avea bani si timp, m-as duce in fiecare an dar nu m-as intoarce definitiv cel putin deocamdata.
Subscribe to:
Posts (Atom)