Saturday, December 30, 2017

2017, bye! 2018, welcome!

Se mai incheie un an. Treaba lui, ca eu am hotarat sa nu mai imbatranesc. Anii astia neseriosi trec mult prea repede parca. Nici nu apuci sa te obisnuiesti sa scrii data corect ca, pac, iar se schimba!

Stiu ca in fiecare an am facut retrospective si mi-am pus dorinte. Hai sa facem la fel si acum, la final de 2017.

Anul trecut pe vremea asta imi doream liniste si sanatate. Mda, am avut vreo cateva zile la inceput de an mai linistite, asa... pana mi s-a pus pata sa ne mutam la Kitchener. Da-i si lupta sa convingi sotul din dotare, da-i si lupta cu mortgage-ul... am vandut si am cumparat in 3 zile. Am avut o super agenta care s-a batut tare pentru mine. Nu inteleg de ce au dat multi din cap cu subinteles ca asa-i cu nebuna. Apoi, fratilor, nu mi-am cumparat palat. Ia, o casuta mititica si o bucatica de curticica acolo cat sa ma simt cumva acasa. Bine, nu spun inca un gand ascuns pe care nici eu nu am curaj sa il gandesc dar imi cam place din ce in ce mai mult Burlington si Oakville. No, nu sariti ca-s nebuna ca stiu! Mai analizez inca...

Anul trecut pe vremea asta nu conduceam aproape deloc prin Toronto. Puneam frumusel piciorusul pe scara metroului si trageam cate un somn zdravan pana la destinatie. Nu ma durea capul de trafic si semafoare. Odata mutata in Kitchener a trebuit sa conduc. Mai intai cu sfiala, mai apoi cu curaj pana cand m-am pomenit ca va trebui sa ma duc la job in Burlington. V-am tot povestit aventurile mele pe autostrada si cum incetul cu incetul se obisnuiesc ceilalti soferi cu mine in trafic. Eu cred ca isi dau prin statie ca a iesit iar aia pe hwy si se feresc saracii cat pot.

De casa v-am spus, de job v-am spus, sa va mai spun de prieteni. Anul trecut pe vremea asta aveam cam aceeasi prieteni numai ca acum ii iubesc si mai mult. Odata cu mutarea noastra am aflat ca prietenii adevarati nu tin cont de distante si ca daca spui “Adino, hai la noi weekendul asta!” ea chiar vine si nu se stramba ca te-ai mutat la cucuietii din deal. A venit Adinuta mea si mi-a organizat gradina, mi-a plantat leusteanul si rosiile, a sunat sa ma certe sa le ud. La primavara ne extindem gradinita. Ia sa vedeti recolta atunci! Vindem rosii si ardei. Ne reprofilam daca incepe sa ne placa. Luam pamant in arenda si prindem fluturi pana lesinam.

Apropo de reprofilare. Am cunoscut-o anul acesta si pe Petronela cea care a avut curaj si a deschis Moldavian Kitchen. Fata asta are maini de aur. Gateste de te lingi pe degete si are niste preturi de nici nu se mai merita sa mai pui sortul de bucatarie. Suni la Petro, care e o bomboana de fata, si comanzi mancare pe toata saptamana. Iti vine papica la usa si gata. Happy wife, happy life! Chiar azi ma uitam prostita la bunatatile aduse de ea si ma gandeam ce simpla e viata asa. O singura rugaminte am la voi. Sa nu ma spuneti mamei ca nu-s gospodina. Ca ea, saracuta, nu avea sarbatori fericite pana nu isi rupea mainile cu munca. Eu am ales calea mai usoara de cand am cunoscut-o pe Petronela. Eu zic sa ascultati la fata si sa sunati la Moldavian Kitchen. Va avertizez ca da dependenta.

Pentru anul ce urmeaza nu-mi doresc decat sa am timp si bani sa ma duc la mama. Atat! Si sa ma fac Property Manager in sfarsit. Ca merit! In rest... sanatate! Mai ales pentru copiii mei si pentru cei pe care ii iubesc eu, adica pentru foarte multa lume.

Wednesday, December 13, 2017

Decembrie de vis. 19 Decembrie!

Gata, am intrat in ultima bucatica de concediu pe anul asta si mi-e bine. Imi iau cafeaua fierbinte si ma uit pe geam cum ninge. Ma bucur ca nu trebuie sa conduc spre Burlington zilele astea. Ma simt mai buna si mai iertatoare. Puteti crede ca e posibil ca eu sa fiu si asa draguta? Eu o numesc saptamana de vacanta de ziua mea. De cativa ani imi iau liber in perioada asta si ma simt bine eu cu mine insami, ma sarbatoresc in fiecare zi cate putin. E ca atunci cand as avea o acadea pe care o intind mai multe zile. O mai limpai azi putin dar, ca sa ma bucur de ea mai multe zile, o ascund sa nu o gaseasca fratii mai mici si-o iau de la capat maine si tot asa pana o termin.

Nu puteam fi nascuta intr-o perioada mai faina a anului decat cea de dinainte de Craciun. Mama m-a pacalit ca am fost adusa de Mos Craciun si nu de barza ca voi toti ceilalti. Apoi, in anii mei de scoala asta era ultima saptamana inainte de vacanta de iarna cand nu se mai dadeau teme si profesorii erau mai intelegatori, erau serbari si colinde iar toata lumea parea mai fericita. Zilele astea sunt cele in care acum caut cadouri pentru cei dragi, le pitesc pe unde ma duce imaginatia, le pazesc apoi cu strasnicie, le impachetez pe ascuns si astept cu nerabdare momentul cand le ofer impreuna cu inima mea. Zilele astea miros inca din copilarie a portocale si a ger.

In 2017, in ajun de ziua mea, mai mult ca oricand, ma bucur pentru ca urmeaza sa particip sambata, pe 16 decembrie, la serbarea Programului de Limba Romana din Oakville. Va veni Mos Craciun cu sacul plin de cadouri pentru copiii cuminti care se straduie sa vorbeasca limba parintilor lor si sa pastreze vie Romania din noi. Tare mult am vrut sa va vorbesc despre sponsorizari dar n-am mai apucat. Stiu ca sunt in comunitatea noastra oameni care isi permit sa ajute la cumpararea unei carti romanesti in plus sau a unei simple bomboane de pom. Nu, nu va spun de Eugenii ca iar o sa radeti de cel de-al doilea prenume al meu si-o sa ma strigati “biscuite”. Ei, nu e prea tarziu nici acum pentru cine vrea cu adevarat sa ajute. In fond, micutii nostri se pot bucura tot timpul anului de generozitatea celor care pot si vor.

Nu am eu multi prieteni dar daca vreunul se intreaba ce sa imi ia de ziua mea, mi-ar placea sa faca o sponsorizare cat de mica Programului de Limba Romana din Oakville. Mi-ar placea sa imi donez ziua de nastere acestor copii. Eu ii iubesc mult pe toti la un loc si pe fiecare in parte si cred ca si ei pe mine. La ultima petrecere la care am fost erau doua fetite care atata m-au pupat si m-au imbratisat pe-acolo de m-am topit cu totul. Strigau dupa mine prin sala “you are my teacher!” si-apoi alergau sa ma stranga cu manutele lor mici. Asta imi doresc, sa pastram acesti copii langa noi si sa le oferim in dar limba romana.

Si, ca sa inchei cu ziua mea, sambata seara organizez la mine acasa, pentru prima oara, un atelier de pictura pe sticla. Pun eu toate materialele la dispozitie. Cine vrea sa vina, sa aduca doar buna dispozitie. De restul ma ocup eu.

Ah, era sa uit! Tot 40 de ani implinesc si anul asta c-asa vreau eu!


Monday, November 27, 2017

Sinceritate de Sagetator

Martea trecuta imi trimisese Maria un paragraf despre cea mai sincera zodie, evident, Sagetatorul. M-am dat eu mare pe Facebook dar acum va trebui sa imi iau inima in dinti sa spun ce cred. Nu ca i-ar pasa cuiva de parerea mea, nu ca mi-ar folosi la ceva dar daca nu o fac acum, in propria mea casa, pe blogul asta, maine nu imi voi mai gasi motivul cel mai important pentru care am plecat din tara mea. Am plecat cand am simtit ca erau fabricate elite false, ca cei pe care nici mucii nu i-as fi dat in anii mei de glorie ca licean de nota zece ajunsesera sa imi fie sefi analfabeti si prost crescuti.

Probabil ca jumatate din comunitatea romaneasca din Canada ma va uri incepand de maine dar imi asum riscul. Nu am nimic de pierdut cum nici nu am avut nimic de castigat cand ma iubeau toti. NU,  nu mi-a placut petrecerea organizata de Gabriela si Emilia! Gata, m-am racorit. Am strans din dinti si am scris. 

Anuntata cu surle si trambite, ca va fi extraordinara cu nenumarate momente artistice, ceva ce nu s-a mai pomenit pe-aici, a fost intr-adevar ceva iesit din comun de prost organizat. A fost o varza! Cu de toate si cu nimic. Tematica petrecerii nu am inteles-o, nu a reiesit din ceea ce s-a intamplat acolo si nu mi-e clara nici acum. O fi fost de ziua Romaniei? O fi fost pentru cei care au implinit anul asta 50 de ani? Naiba stie! Eu, in calitate de spectator, nu am inteles de ce ma aflam acolo. A fost o balbaiala de la cap la coada! 

Cand am ajuns eu la sala am fost izbita de penibilul situatiei in care doua scriitoare stateau la o masa si vorbeau cu spatele la public despre cartile lor. Nimeni nu asculta. Oricum nu se intelegea ce spuneau. Mi-a fost mila de ele dar le-am admirat calmul. Eu n-as fi suportat asa ceva insa eu sunt nebuna. Le puneam masa in cap si plecam daca eram in locul lor. Daaaar, cum eu nu am scris vreo carte, mai bine tac ca e plina lumea de mucosi de-astia ca mine care scriu doua vorbe, trei prostii pe Facebook si-apoi se cred scriitori. Si totusi, cum le-o fi trecut prin cap sa le aseze asa? Si-apoi ce legatura aveau cartile lor cu subiectul petrecerii? Trist! 

A urmat turuiala Emiliei, cu vesnica poveste despre Ilenele Cosanzene si Fetii Frumosi care au trecut marea cea mare... Na, ca aproape am invatat-o pe de rost de cat de multe ori am auzit-o! Si ma uitam in jur cum se plictisea lumea si bateau din picioare de nerabdare dar ea, nimic, in slow motion, tinea mortis sa ne adoarma pe toti ca, na, la 50 de ani te ia somnul devreme. Dupa o vreme lumea incepuse sa intre, sa iasa, sa se scobeasca de cash ca bautura era pe bani si nu toti avusesera inspiratia sa vina pregatiti. Slava Domnului ca nu beau dar imi era foame ca ma pastrasem toata ziua sa fiu supla ca o gazela la marea petrecere!

Cand credeam si eu ca incepe petrecerea si dansam, ca macar atat sa am si eu parte de distractie, au inceput osanalele. A fost ridicata in slavi organizatoarea care a precizat ca aceasta petrecere este un fel de multumesc din partea ei pentru cei care au votat-o sa ia un premiu. Pai, stai asa, ca parca era petrecere pentru cei care implinesc 50 de ani sau de ziua Romaniei sau cam asa ceva... Uf, tot confuza sunt! Au urmat sponsorii. Partea asta mi-a placut. Mai vezi si tu un roman de succes. Am ras cu lacrimi cand a fost intrebat unul dintre ei, saracul, cum isi mentine nevasta fericita. N-am auzit raspunsul omului ca eram pe sub masa de ras. Oare chiar voia sa stie raspunsul? Oare pe ea, pe doamna prezentatoare, cum o face barbat-su fericita? Pfiu... erau copii in sala!!!

Nenumaratii artisti care trebuiau sa fie prezenti au fost ca steagurile lui Caragiale, doi la primarie si doi la prefectura, adica Gilmaro si inca doi instrumentisti. Hei, m-ati incurcat la numaratoare. O iau de la capat: aaaaa, Gilmaro si doi instrumentisti. Atat! Vreo 20 dupa cum se anunta cu surle si trambite.

Sarbatoritii. Daaa, aia care implineau 50 de ani si care ar fi trebuit sa fie in centrul atentiei, au fost cititi din fuga calului de pe un pomelnic cand lumea mai avea putin si pleca acasa daca nu termina Emilia cu vorba. Tare-i mai place sa se auda! Atat! Nici macar nu i-a scos in fata la o poza de grup, nicio bataie din palme dupa fiecare nume, ca sa nu mai spun de batai de inima. Lasa, lasa ca merge asa! Au ramas oamenii cu un puternic gust amar. Asta a fost tot? Macar un balon cu 50 sa le fi pus pe masa. Zic si eu... Probabil au costat prea mult artistii aia multi.

Oricum, cireasa de pe tort a fost cand m-am intors la masa mea si am constat ca ne lipsea lampa atat de laudata cu motive populare romanesti. Pai gata? Ne dau afara? S-a terminat petrecerea? Se sting luminile? Cica nu, le strange organizatoarea sa nu le furam ca le da ea la cine vrea. Hopa, eu nu voiam ca nu imi imaginam o minune de-aia in casa mea dar sarbatoritii poate voiau macar atata amintire de la seara aia in care au fost, cica, in centrul atentiei. Penibil din nou, foarte penibil! 

A fost o petrecere de la care am avut asteptari prea mari. Mult prea mari! O fi vina mea ca nu a fost asa cum ma asteptam. Acum puteti spune ce vreti, puteti da cu piatra, puteti sa ma stergeti de pe Facebook dar eu nu imi voi cere scuze niciodata pentru ce am scris mai sus. 

Friday, November 17, 2017

Toronto - Kitchener

Drum de seara Toronto - Kitchener. De fapt ar fi fost seara daca reuseam sa ies la timp din Downtown Toronto dar a fost noapte pana la urma. Si cand ma bucuram ca am prins viteza si CN Towerul se face tot mai mic in urma, au inceput sa-mi infloreasca pe parbriz puchitei stralucitori de ploaie marunti cat gamalia acului. Toate farurile, stopurile, luminile de pe stalpi si chiar de pe partea cealalta a planetei se multiplicau in fiecare strop de ploaie de pe geamul meu iar eu orbecaiam cu mainile inclestate pe volan cautand cu varful degetelor maneta stergatorului de parbriz. Am dat o treapta in jos. Stergatoarele faceau fleosc, fleosc, pauza, fleosc, fleosc, pauza. La fiecare fleosc vedeam  strada clar prin curcubeul de pe geam si apasam cu incredere pe acceleratie sa inghit mai repede kilometrii ce ma desparteau de casa. In timpul dintre zvacnirile lamelor de cauciuc pe sticla vedeam cum se nastea din nou discoteca de lumini pe geamul meu. Ploua tot mai tare. Am apasat maneta inca o treapta. Parea ceva mai bine asa.

- Da muzica mai tareeeee, a mieunat fiica-mea din spate!
Frate-su, in dreapta mea, a dat sa intinda mana sa execute comanda printesei.
- Nuuuuu, lasa-ma! Nu ma vezi ca-s stresata si ma trec toate transpiratiile? Lasa-ma cu muzica! Trebuie sa aud GPS-ul. Vreti sa va treziti la Montreal in noaptea asta? Le-am suierat printre dinti dintr-o suflare.

Si-a retras mana, s-a lasat usor pe scaun, si-a pironit ochii inainte si s-a lasat linistea. Intelesese ca e grav, ca ma-sa schimbase deja trei pampers de frica si ca e cazul sa fie atent la drum. Stateam toti trei incordati. Aproape imi auzeam inima. Ei nu aveau incredere in mine ca ma descurc. Stiam si simteam. Nici eu nu stateam mai bine la capitolul incredere in capacitatile mele de soferita dar prezenta lor acolo imi dadea puteri de super-mom. Ma gandeam la mama mea. Ce bine ca nu stie ce fac eu! Cred ca ar muri de inima sa ma vada in mijlocul autostrazii, inecata in traficul ala infernal, in ploaie, pe intuneric si cu copiii dupa mine. Dar ce-o sa ma fac eu cand va lua fiu-miu permisul si va fi la volan pe asa o vreme iar eu acasa asteptandu-l?

Saturday, November 11, 2017

Relatia mea cu facebuciul

Azi am citit un articol pe Catchy care spunea ceva urat de tot, ptiu, ptiu, despre aia care isi expun viata personala pe Facebuci de la poze cu unghii, poze cu mancarea din farfurie, ganduri si povestiri detaliate despre ce au mai facut in ultimul timp. Ups, zic! Astia se iau de mine. M-am simtit, da, recunosc! Pai recunosc, cum sa nu? Ca si eu va povestesc cate in luna si in stele despre mine, despre ce mai fac si cum ma mai simt dar, baaaaaai, eu incerc sa va smulg si un zambet, sa va spun  ce am mancat la pranz si ce bors bun am facut dar mai vesel, asa... mai cu haz de necaz. As putea sa ticluiesc istorii despre altii dar atunci ati spune ca e barfa asa ca m-am facut pe mine personaj principal ca sa nu avem discutii. Nici voi nu stiti daca ce spun eu aici e adevarat sau nu, nici eu nu bag mana in foc pentru asta. Luati si voi toate astea ca pe niste povestiri de lecturat usurel la cafea... Ba nu, nu e bine la cafea ca va tasneste pe nas cand va buseste rasul si patati fata de masa si camesa de pe voi. Asa patesc eu cand o citesc pe Mihaela. Parol! Nu! Cititi cand stati pe buda ca-i mai bine si mai safe. Stati cumintei, asezati si nu va vede nimeni sa creada ca v-ati tacanit cand radeti singuri cu tableta sau telefonul.

Cica, zicea autoarea, ca atunci cand te mananca sa postezi ceva sa te gandesti bine daca trebusoara aia intereseaza mai mult de 2-3 persoane din lista ta si daca nu gasesti mai multi sa le trimiti in privat mesaje doar celor vizati. Aloooo, aia care cititi ce debiteaza mintea mea creata pe-aici ia, sa-mi spuneti ca va intereseaza ca sa stiu daca sunteti mai mult de 2-3 ca altfel stau toata noaptea cu ochii in tavan si imi fac procese de constiinta ca va poluez facebuciul cu prostii. Nooo, eu stiu ca sunteti multi. Unii se bucura cand scriu ca mai aud vesti despre mine si ma iubesc, altii se bucura cand scriu ca nu-mi merge chiar asa de bine cum le merge lor iar altii pur si simplu sunt curiosi ce mai debiteaza nebuna, deci e de bine pe toata linia.

Pe de alta parte, stau si ma intreb, daca nu ar mai fi si mascarici ca mine pe-acolo sa mai spuna o minciuna, o gluma, sa mai puna poza cu oala de bors, s-ar duce naibii Tuchemberg. Stau cateodata cu ochii beliti in monitor si tot apas refresh sa mai vada si ochiul meu noutati si... nimic! Nimeni nu zice nimic. Lasati bre, toata sarcina in seama mea! De fapt, copchiii mei spun ca numai eu am mai ramas de moda veche cu facebuci, ca lumea e cu instagram si altele mai noute. Ia, lasa ca sting eu lumina si incui usa daca plecati toti si ma lasati singurica pe-acolo sa bodoganesc de nebuna.

Sunday, November 5, 2017

Prima dorinta pentru 2018

Sambata asta am luat o decizie mare. Trebuie neaparat sa ma duc in Romania la anul. Mi-e dor pana la lacrimi! Probabil toate nemultumirile mele din ultima vreme contribuie mult la starea asta. S-au adunat.

Eram la scoala romaneasca, sambata dimineata, cred ca singurul loc unde m-am simtit fericita in ultima vreme. Stiam ca din pacate e ultima mea zi acolo pentru ca sefii de la jobul oficial, jobul care imi plateste facturile, m-au obligat sa lucrez si sambata de-acum incolo si chiar imi doream sa tin o lectie frumoasa tare despre stramosii nostri. Le-am pus cateva fragmente din filmul “Dacii si romanii”, le-am citit din carti de istorie si-am povestit cu ei. La o bucata de vreme am vrut sa le citesc povestea Dochiei, sora lui Decebal, cea pe care a urmarit-o Traian, orbit de frumusetea ei, pana in munti. Cand sa citesc Speriata, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit: „Stana de piatra ma fac şi raman aici în ţara mea!” m-a inecat plansul si nu m-am putut ascunde ca-s mari si se uitau la mine cu ochi mirati si intrebatori. Cum Dumnezeu sa le spui ca eu am plecat in Canada si n-am ramas in tara mea si ca stana de piatra mi s-a facut numai sufletul intre timp? Cum sa le spun cat de dor imi este de Romania? Ei sunt nascuti si crescuti in Canada. Tara lor e aici.

Da, unii acum dati ochii peste cap ba ca-s nebuna de legat sa-mi fie atat de dor ba ca-s labila psihic de plang asa necontrolat si din orice. Ei bine, va fac placerea, si, ca orice nebun care se respecta, nu o sa recunosc in veci ca e asa. Doar imi e dor!

Mai plang asa usor la filme. Nu la alea de dragoste cu nabadai. Nuuuu, nici pomeneala! Plang la filme motivationale. Alea in care cineva reuseste ceva impotriva oricaror greutati. Prima oara am plans dupa ce am picat la facultate. V-am spus ca am dat intai la romana - engleza asa, din inertie, ca sa dau la o facultate, ca asa facea toata lumea. Asta dupa ce mi-a spus cineva ca nu am talent deloc pentru facultatea de teatru si m-a trantit destul de rau cu curu de pamant de am si acum vanataie pe o parte ca sa imi amintesc toata viata ce proasta am fost si m-am luat dupa gura altora. Deci, picasem la facultate, prietenul meu de pe vremea aceea ma parasise pentru ca eu nu eram studenta ca el, si cum ma uitam intr-o seara la un film, m-am trezit plangand in hohote ca un tip care se chinuia sa prinda o bursa pentru atletism s-a accidentat, s-a chinuit, tratamente, masaje, vointa si transpiratie si pana la urma a luat bursa. La finalul filmului Vera mea plangea in hohote. “Ca tu n-ai asa vointa, idioato! Ca tu te dai batuta la orice suflare de vant! Ca uite asa se chinuie unii sa fie studenti la Iasi, cu eforturi financiare enorme, cu stat vai mama lor prin camine si tu, cu orasul la picioare, nu esti studenta? Te multumesti cu putin?” Si da-i si ceart-o pe Veronica mea pana dimineata!

Ma mai cert si acum de multe ori. Mai plang si acum la tot felul de chestii de-astea care au cumva legatura cu ceea ce nu am facut sau nu am dus pana la capat in viata asta. Ma intreba chiar zilele trecute fiu-miu daca sunt mandra de mine si de cate am facut pana acum. El ma vede ca pe un exemplu de forta si vointa. Am tacut si-am zis in gand “Daca ai sti tu, dragul mamii cat de vulnerabila ma simt uneori si cat de mica!” si-am continuat cu voce tare “Da, dar as fi putut mult mai mult daca eram mai concentrata pe cariera, daca as fi fost concentrata sa excelez intr-un anumit domeniu si nu m-as fi risipit in cele noua zari, cautand mereu sa imi testez limitele. Singurul lucru care mi-a iesit perfect sunt copiii mei.” Si mi l-am pupat si strans in brate asa cum e el cu doua capete mai inalt decat mine si m-am uitat la el ca la soare cu increderea si cu speranta ca acolo unde eu am fost slaba el va fi puternic. Eu abia astept sa ma cuibaresc cu capul in poala maicutei mele putin.

Thursday, November 2, 2017

Plec pe intuneric, vin pe intuneric...

Azi am observat ca plec pe intuneric si ma intorc pe intuneric. Nu stiu cine a ciopartit ziua asa de tare si de ce dar mie nu imi mai ajunge. Si in plus, habar nu am cand s-a intamplat asa ceva. Deodata!

Diminetile mele, dupa ce reusesc sa ma smulg din casa, incep stand la coada la Tim Hortons pentru un “large, 2 cream, 1sugar”. Imi iau cafeaua din Kitchener ca sa am ocupatie in caz ca se blocheaza autostrada pe undeva si cum in ultima vreme se infunda conducta aproape zilnic cu cate un accident, eu imi pornesc caldura la maxim in scaun (ca tot ma dor salele ca pe babe), incalzesc volanul, dau muzica tare cum imi place mie, savurez bunatate de cafea si ma gandesc la nemurirea sufletului, la ce naiba caut eu acolo la ora aia sau la vanatoarea mea zilnica de joburi.

Dupa aproape un an de cautat job in Kitchener sau Waterloo ma declar invinsa. Am aplicat de mi-a venit acru si sunt din ce in ce mai convinsa ca aici functioneaza cu varf si indesat recomandarile ori... Resumeul meu e atat de prost ca se prapadesc aia de ras cand il vad. Ca sa elimin varianta a doua am rugat-o pe Ramona sa arunce un ochi pe Resume si cand va termina de tavalit pe jos cu mainile de burta sa imi zica si mie ce e de ras acolo si cum sa ma fac si eu femeie serioasa. Cu recomandarile merge si mai greu pentru ca eu nu am timp sa cunosc oamenii din Kitchener. Nici orasul nu il stiu inca. Plec pe intuneric, vin pe intuneric!

Imi extind cautarile spre Mississauga. Poate acolo sa am mai mult succes.

Seara, la intoarcerea spre casa se merge si mai greu dar prietenii stiu ca intre 5 si 6:30 ma bucur daca ma suna sa imi tina de urat. Apropos, daca vreti sa ma sunati atunci e cel mai bun moment. Sau dimineata intre 6:45 si 7:45. Daca nu aveti numarul meu il donez in privat.


Sunday, October 29, 2017

Alintari cu dureri de spate

M-am trezit de dimineata teapana de spate. Luat pastica aferenta, aplicat frectie, stau la caldurica in pat, invelita pana in gat si bantui pe net. Nimeni nu mai posteaza nimic, nimeni nu ma tine de vorba, toti sunt ocupati cu Halloweenul. Eu o singura frica am: sa stranut. Nu, nu ca as face pipi pe mine ca inca n-am ajuns la varsta aia ci doar ca m-ar paraliza durerea din coloana. Care m-ati blestemat sa nu mai misc luati-va inapoi cuvintele ca si asa nu eram eu tare activa zilele astea dar macar as respira si eu normal.

Ultima data am fost asa indurerata anul trecut pe 20 decembrie. Stiu data cu siguranta pentru ca a fost a doua zi dupa ziua mea. Mi-a facut Irinuca un cadou tare frumos si m-a trimis la masaj de relaxare. I-am zis:
- Irinuco, eu nu ma duc ca am sechele din Romania de cand m-a invinetit una din cap pana in picioare de ziceai ca am jucat cetateanul turmentat si m-a asteptat nevasta cu facaletul. Doar de mi-o face asa, usor, un fel de gadilici scarpinici, ma duc.

Si m-am dus. Cred ca traducerea lui gadilici scarpinici a schiopatat pe undeva ca dupa ce totul incepuse frumos si relaxant s-a infipt tipa intr-un punct de langa coloana si ma apasa de parca voia sa platesc pentru toate clipele placute de pana atunci.
- Aaaaaah, aoleu, doare, tanti! Dar ea nimic! Nici gand sa se opreasca. Bolborosea ca am ceva nod acolo, tensiuni, chestii... ca nici nu mai procesam informatia. Toata fiinta mi se concentrase intr-un singur punct din corpul meu. Am scapat din mainile ei cam jumulita si m-am trezit a doua zi teapana de ma intorceam ca lupul. Lumea care stie treburi de-astea de masaj ma asigura ca totul a fost exact asa cum trebuie si ca durerea de a doua zi a fost normala.

Deci ceva a desfundat ea pe-acolo si-am functionat normal aproape un an cand iata, m-am blocat din nou. Pai e si normal la cat stres am adunat eu zilele astea la munca. Eu tot dau stresul la spate si uite cum nemernicul s-a adunat iarasi ca pilitura de fier atrasa de magnet intr-un singur punct de parca ar face sedinta de guvern la mine in corp. Deci acu, sa ma vad cu spatele reconditionat din nou si... caut job ca nu mai vreau sa ma joc cu astia ai mei. De fapt asta faceam chiar acum dar m-am plictisit putin de Indeed si Linkedin si-am zis sa iau o pauza sa va plictisesc eu pe voi. Pai da, m-am plictisit ca tot aplic pe tot felul de joburi si nimeni nu ma suna. Si e treaba complicata asta cu aplicatul pe joburi diferite ca trebuie sa purici tot resumeul ala, sa-l invarti si sa-l sucesti de-l ametesti de cap. Am resume pt property management, pt lucrul cu copiii, pt manager de magazin pentru office administration, pt aia, pt ailalta... puii mei!

Hai ca va mai spun una si va las. Aseara a fost pe la noi agenta imobiliara, canadianca, vreo 55 de ani. Am discutat de toate cate in luna si in stele dar am fost socata sa aflu ca ea nu auzise de Modern Talking sau C C Catch. I-am aratat pe Youtube. I-a placut brunetul ca si mie dar... cum naiba sa nu auzi de astia?



Wednesday, October 18, 2017

Ca la noi la nimenea

Azi nu va povestesc despre frustrari. Nu, nu, nu! Am zis ca nu suflu o vorba despre faptul ca am o moaca de copchil retardat si par asa... putin gasca, scapata de mama in cap cand eram tare mica sa-mi mai pot aminti, din moment ce nu ma avanseaza astia ai mei si se prefac ca e furtuna, uragan sau alte catastrofe naturale cand se iveste ocazia sa ma promoveze. Nu va povestesc nimic! Doar ca s-au adunat. Na, ce sa-i faci! Caut job!

In schimb, azi va voi povesti cum pleaca o mama eroina la petrecere. Cum care mama eroina? Io! Subsemnata, ma declar mama eroina de copchii hamesiti care iti mananca si ficatii daca deschid frigiderul si e cumplit de pustiu in el. Mai lipsesc doar niste ciulini sa se rostogoleasca pe-acolo si devine deja scarry. Ca tot se apropie Halloweenul.

Duminica, pe cand inca invarteam la chiftele la ora la care ar fi trebuit sa fiu deja pe covorul rosu ca o pupazica infoiata, machiata si parfumata, stand in mirosul sexy al usturoiului prajit, cu parul valvoi si ochii impaienjeniti de fum, ma gandeam cum v-as povesti eu voua in ce mare fel ma pregatesc pentru asa eveniment si radeam singura prin bucatarie. Bine, mai si injur uneori printre dinti cand sare ulei incins din tigaie ca tare neindemanatica m-a facut mama! Am momente cand sunt tare amuzanta in cap la mine si va "scriu" povesti intregi de sa va tavaliti de ras dar tuta rau cand dau sa ma apuc de scris, adica asa, ca acum.

Dupa ce am despielitat vreo cinci ciuperci si-am constatat ca mai am de cel putin zece ori pe-atat desi aveam impresia ca deja mutasem macar un munte din loc am inceput sa urlu ca sirena pompierilor dupa ajutor. Tatal lupilor era in basement studiind stiu eu ce... motoare de avioane care sa il duca in Europa in douaj' de minute sau gaurile negre din Univers. N-a reactionat pozitiv la primul urlet. Al doilea a rasunat imediat mai tare. Ceva de genul: "Daca ma ajuti dupa ce termin, mai bine nu te mai deranja! Ma descurc si singura sa despielitez o tona de ciuperci pe care TU le-ai vrut si-o sa mergem la petrecere la inchidere sa le uram tuturor drum bun spre casa, sper ca v-ati distrat de minune FARA noi!" Nu, nu va ganditi ca am incheiat asa rapid. Am continuat sa dau din gura pana l-am vazut scos din barlog mormaind ceva printre dinti. Probabil imi spunea cat de mult ma iubeste si cum a petrecut douashunu de ani minunati in compania mea, ca sunt cea mai tacuta persoana de pe planeta de la care cu chiu cu vai scoate cate un cuvintel (nu cred ca a terminat nici in ziua de azi de adaugat calitati la lista).

Cum l-am vazut suflecat si instalat in bucatarie am fugit sa aranjez cele trei fire de par pe care le mai am cu carare pe o parte iar apoi sa tencuiesc si gletuiesc fatada. Muuult glet! Dupa cum stiti, o femeie e gata in cinci minute. Alea cinci de dupa ce sotul a terminat de gatit, a spalat vasele, maturat prin bucatarie, s-a imbracat, aranjat, a pornit si motorul masinii de mai are putin si o ameninta ca nu mai merge nicaieri daca nu iese din casa in secunda doi. Cam asa si eu!

Eu nustiu cum faceti voi dar la noi e o vesnica fugareala si urlete. Astept pensionarea ca doar-doar m-oi potoli naibii odata! Cine nu ma crede, este invitat sa verifice duminica asta cum facem noi cand implinim cei douashunu de ani de convietuire intr-o stare sora cu nebunia. Da, stiu ca pe 20 e aniversarea nu-s chiar asa bolunda.





Tuesday, October 10, 2017

Sandy

- Sa nu imbatranesti, Veronico! Sa nu imbatranesti ca atunci ai dat de Dracu’! Incep sa te doara toate, sa pice una, alta... zice Sandy si incepe sa rada zgomotos. Femeia masiva din fata mea se zguduie din toate incheieturile si se imbujoreaza instantaneu.
- Ăăăă, ba eu as vrea sa am sansa de-a imbatrani! In zilele noastre e o mare realizare sa ajungi la o varsta inaintata, ii spun eu serioasa.
- Cum asa? In zilele noastre speranta de viata a crescut mult! Sandy si-a pus o mana in sold iar cealalta o flutura cu un deget ridicat in fata ochilor mei in timp ce incrunta o spranceana.
- Pai stii, cu toate cancerele astea care ne dau tarcoale...
- Stai linistita ca nu sunt chiar atat de multe pe cat suntem lasati sa credem. Cati ani ai draga mea?
- 43 ma aud ingaimand cu o voce mititica.
- Uuuu, ingrata varsta... si rade din nou din toata fiinta. Pe la 40 de ani au inceput sa mi se intunece orizonturile si chiar am avut o perioada foarte urata. Au inceput problemele de tot felul. Ba scartaie un genunchi, ba incepe sa te lase vederea, ba creste barbia dubla, ba te doare pe ici, ba pe colo, incepi sa iti dai intalnire cu doctorul mai des decat cu oricare alt barbat din viata ta, te panichezi din orice, te simti batrana, terminata si distrusa. Bine ca vine varsta de 50 cand totul se linisteste, te luminezi si ai,  in sfarsit, o perioada de pace si implinire.
-Wow, pai atunci vreau sa sar direct la 50!
- Rabdare, draga mea, rabdare! O sa ajungi si acolo. O sa traiesti pana la 90 de ani.
- Ah, ce bine! Ii cant eu in struna.
- Stii, bunica mea a venit peste ocean inchisa in burta unui vapor urias, cu cinci copii dupa ea, in conditii mizerabile, a ajuns aici si a muncit din greu, a fost saraca lipita pamantului dar a razbit si a trait pana la 80 de ani. A avut o viata foarte grea in comparatie cu vietile noastre. Noi vom fi mult mai longevive ca femeile de pe vremea aceea.
- Asa sa fie! Mi-ai facut ziua, Sandy! Mi-ai adus zambetul pe buze azi. Iti multumesc! Sa fii puternica maine si sa treci cu bine peste...
- Multumesc! M-am obisnuit cu chimioterapia. Ridica din umeri ca un copil prins facand o pozna si rade strengareste.
Sandy are 70 de ani. E alba si senina ca o zi de vara. Vesnic pozitiva. Ii caut compania. Ma hranesc din energia ei.

Friday, October 6, 2017

Fain! Vine long weekendul...

Vineri, ora 5 PM. As vrea sa plec acasa si nu pot. Nu inca. Mai am un milion de treburi nerezolvate la birou. N-am invatat inca sa dau ochii peste cap si sa bat tare din gene ca sa ma scuteasca seful de raspuns la un milion de telefoane, cinci miliarde de e-mailuri, de conversat cu cel putin o persoana pe secunda care intra in birou cu treaba sau fara in timp ce bag mare sa fac PO-uri, sa bag cecuri, sa verific invoice-uri (naiba sa le ia pe toate ca le spun numele englezesc). Aaaa... stai ca nu am sef! Ptiu ca uitasem ca n-am sef. Eu sunt Mama Zmeilor acolo. Fac treaba pe care candva o faceau 4 oameni la pret de unul. Mai ca m-as angaja si eu la cat sunt de proasta!
Inchid totul, pun teancul de hartii neterminate intr-un dosar care sufera profund cand dau sa il inchid, imi iau geanta, ma uit in jur sa nu fi uitat ceva, dosarul sub brat si plec. Ma gandesc ca le-oi termina acasa ca doar este long weekendul de Thanksgiving. Multumesc si eu ca suntem sanatosi si ca ne putem plati facturile. As mai multumi si pentru mancarea pe care o punem pe masa daca s-ar gasi cineva sa mai si gateasca. Eu nu mai apuc.

Cand sa ies, dau nas in nas cu una care tocmai venea sa plateasca. Nu ma lasa inima si ma intorc din drum. Na, daca n-ai avut ce face... Acu stai cu mamaia sa-ti povesteasca toata tineretea ei de la Ultimul Mohican incoace. Si zambesc stramb si incurcat ca mi-e jena sa o las cu ochii in soare. Fac o socoteala rapid, cat timp imi zice ea de doctorul ei cel frumos si tanar la care ar trebui sa ma inscriu si eu, ca voi ajunge acasa pe la 7 probabil. Lasa, ma duc altadata la Zumba! Or sa ma certe fetele dar le pup si le trece. Scot batranica frumusel din office si dupa ce ne uram de cateva zeci de ori traditionalul “Happy Thanksgiving!” o zbughesc catre masina. Ajung, descui, arunc hartii si geanta, pun centura, pornesc motorul si cand sa plec imi dau seama ca am uitat telefonul in office. Tu-i... Ma strecor inapoi in cladire si ma rog fierbinte in gand la toti sfintisorii sa nu-mi rasara iar baba aia de pe undeva. Stiu ca-s rea ca i-am zis baba mai ales ca intr-o zi m-am trezit cu ea in birou cu o felie uriasa de tort dupa ce ma sunase, i s-a parut ca am vocea cam trista si s-a gandit ea sa ma indulceasca putin.

Daaaa, am niste chiriasi tare draguti in blocul ala. Primesc dulciuri aproape zilnic. Ori am moaca de-aia cu ochi de vitel care cere prajituri ori asa o fi treaba cu dragalitul dar marimea fundului meu creste direct proportional cu numarul chiriasilor care ma iubesc. Am un mosulica... asta simte nevoia sa ma laude pentru orice rahat fac. Pun o hartie ca avem un lift stricat dar am dat deja comanda de piesa lipsa care va veni intr-o viata viitoare? Pac, mosulica vine sa imi spuna ca sunt grozava ca tin totul sub control. Pun o hartie simpla pe care scriu frumos aia cu “Happy Thanksgiving!”, apare iar. Minunat, nemaipomenit! Las’ ca data viitoare pun o hartie goala.

Vai, ce m-am intins iar la vorba! Voiam doar sa va spun sa aveti un weekend minunat si sa nu uitati sa traiti! HappyThanksgiving!



Wednesday, September 20, 2017

Sedinta foto

Sunt trei ani si jumatate de cand bodoganesc pe-aici de una singura numai si numai despre mine. Am decis sa schimb placa si sa va vorbesc despre oamenii frumosi pe care ii intalnesc in aventura mea canadiana. Prima care deschide seria este Ana Lucia, o frumoasa si o talentata in ale fotografiei.

 Nici nu-mi mai amintesc prea bine cum era fotografia publicata de La blouse roumaine cu Ana imbracata in costum national. Important este ca mi-a atras atentia si am citit povestea ei. Asa am aflat ca e in Guelph si ca nu cunoaste decat vreo doi romani in imprejurimi. Nici eu nu cunosteam prea multi in Kitchener atunci asa ca am contactat-o pe Facebook si bine am facut. Da, asa agat eu lumea pe Facebook. Copii, nu faceti ca mine! Numai eu am voie. Doar eu ma pricep la omul bun si omul rau.

Ana mea e o minune de mamica studioasa, cu o alta minune de fetita lipicioasa foc. Ne-am intalnit, dupa indelungi amanari, duminica trecuta sa ne pozam. Imi scrisese ea sa vin sa ne plimbam intr-un parc superb sa prindem cea mai faina raza de soare oglindita in apa si cea mai calda culoare de septembrie pe obrajii mei. N-a zis Ana chiar asa dar inventez si eu acum ca sa fac povestea mai interesanta. Oricum, m-a convins sa ma las pozata si m-am dus sa le iau de-acasa. Nici n-am coborat bine din masina ca mi-a sarit in brate zgaiba mica. Nu pot sa cred ce lipici am la copii! Asa stransa de gat si inlantuita de manutele ei mici am fost cea mai fericita de pe pamant pentru cateva secunde cat a durat imbratisarea ei de copil sincer. Imi amintesc si acum cu mare drag si putin dor de toti copiii care au venit la spectacole la Hansel si Gretel toamna trecuta. Promit sa pun la cale un club pentru copii aici la Kitchener numai sa ma mai adun si eu putin, sa imi pun gandurile si neuronii in ordine. O fac eu si pe asta...

Am descoperit un parc superb in care trebuie neaparat sa mai ajung inca o data cand s-or colora frunzele copacilor in tonuri calde. Cine mai merge cu mine?

M-a pus Ana pe un pietroi in mijlocul apei si mi-a zis sa fiu naturala. Acu ce sa va spun? Apa era cam rece, fusta deja era uda asa ca m-am tavalit prin apa, am ras cu ochii in soare pana mi-au dat lacrimile, mi-a intrat parul in gura, lumea se uita la noi ca la nebune. Pai nu eram numai eu mozolita toata in rau. Ana intrase pana la genunchi si se chircea in toate pozitiile pentru amarata aia de raza de soare. Cu fundul in sus, cu capul in jos, ea tot tac, pac, stai sa reglez lumina, stai, nu misca, da parul din ochi, muta mana aia mai in spate, capul mai sus, umarul mai jos, suge burta, tac, pac! Toate astea ca sa ajung acasa si sa-mi dea copchiii verdictul: mom, ai o varsta! Ce-i cu pozele astea de pustoaica ciufulita? 

E faina fotografita mea! Faina ca om si ca artist! Mie imi plac pozele facute de ea. Sper ca si voua. Eu o recomand din tot sufletul.






Sunday, September 10, 2017

Raport de weekend

O alta duminica dimineata lenesa cu aroma de cafea. M-am trezit cu zambet. Mi-e din ce in ce mai clar ca lucrurile marunte ne fac viata frumoasa. Cum poate sa ma faca pe mine fericita o amarata de fasola? Da, o fasola!
Ieri am fost la piata. Dupa 4 luni si o saptamana de cand locuiesc in Kitchener am reusit sa ajung si la  St. Jacobs. Mi-am dorit enorm dar nu am avut cand sau cum sau cu ce. Ieri mi-am convins copiii din dotare sa ma insoteasca si ne-am dus. Numesc asta expeditie de recunoastere. Ne-am intors victoriosi cu fasole boghi. Pentru cei ce nu-s moldoveni habar n-am cum s-or numi. Probabil bobi. Le-am gatit cu incantare, cu magie si cu cimbru. Buuuun de sa te lingi pe degete! Abia astept sambata viitoare sa mai trag o fuga, de data asta in cunostinta de cauza, sa mai iau, multe, multe si sa le pun la congelator. Normal ca imi doresc si ardei si vinete pentru iarna dar mi-ar mai trebui un congelator dupa cat de multe vreau eu.
Mi-ar mai trebui sa gasesc o ferma cu vreo batranica alba si micuta care sa-mi vanda oua proaspete din cuibar. Eventual sa ma lase pe mine sa fur ouale de sub fundul gainii sa ma simt ca pe vremea cand zburataceam gainile prin cotet la bunica. Nici nu apuca biata gaina sa scoata oul ca eram prezenta langa ea si-apoi cu el cald in mana ieseam victorioasa, rumena in obraji si cu ochii scanteietori la ai mei sa le arat comoara. Impielitata mai eram!

Nu prea mai reusesc sa scriu. Incep o postare dimineata si sper sa o termin acum seara.
Azi am fost la biserica sa cunosc oamenii din comunitate. Cica asa se face si pentru ca tot era picnic dupa slujba am zis sa mergem si noi sa ne vedem cu lumea. Faini si preotul si sotia lui! Pana la urma, tabara aceea organizata de biserica a fost scanteia mutarii noastre aici. Faceam naveta in fiecare weekend la Kitchener ca sa se vada fiica-mea cu copiii din tabara pana ne-a placut asa de tare ca n-am mai vrut sa plecam de-aici.

In alta ordine de idei m-as cam lauda cu ce-am mai facut in ultimul timp.
Desi ar parea ca toata ziulica numai de petreceri imi arde pe-aici, mai fac si lucruri serioase. Nu-s chiar asa cu capul in nori cum par.
Acum o saptamana, sambata seara, pe la ora asta ma intorceam de la Niagara. Aveam un suflet asa de plin de bucurie si satisfactie ca nu mai incapeam in masina. Doar frica de autostrada noaptea si pe ploaie mai taiau din elanul meu.
Dragii matusii, am fost profesor la workshopul de pictura de icoane pe sticla in cadrul unei activitati de prezentare a artelor populare romanesti organizata de comunitatea romaneasca de la Niagara. Imi amintesc ca prima oara am facut pictura pe sticla in stagiile de pregatire pentru animatori cu frantujii de la Fundatia Leo Lagrange acum vreo 25 de ani. Amintiri, maica... tinerete...
Toata treaba cu Niagara a mers struna. Am fost mandra de picturile celor ce s-au asezat la masa noastra. Cel mai mult mi-a placut de un tatic de baietel caruia nu ii venea sa creada la final ca aia e pictura lui ca omul insistase la inceput ca nu are talent si nu se pricepe dar s-a asezat asa, ca sa faca si el ceva cat desena copilul.
Si ca sa ma simt eu si mai fericita, implinita, apreciata si minunata, am primit oferta Scolii Romanesti din Oakville sa ma alatur lor, sa lucram impreuna. Da, am primit-o cu amandoua mainile cu mare bucurie. Sambata viitoare imi iau copchila in dinti si fugim in Toronto la dentist si-apoi la Oakville la inscrieri. Ah, tocmai am realizat ca nu mai am cand sa ajung la piata sa iau boghi. Se ofera cineva sa-mi ia?

Multe se intampla nou si frumos in viata mea. Pregatesc si mai multe. Imi tot coc o idee de vreo doua luni incoace dar si cand oi pune-o in practica...


Sunday, August 20, 2017

Dietele mele

Cam acum nouaspe ani a inceput batalia mea cu dietele. Atunci abia se nascuse Tudor si din frumoasa de cinzeci de kile devenisem dintr-o data bestia de optzeci. Am avut si rotunda suma de nouazeci impreuna cu Tudor cand locuia la mine in burta. N-o sa dau in veci vina pe copil ca doar nu scotea el mana din burta sa imi infunde gura cu mancare la orice ora din zi si din noapte si nici plangand de foame in burta la ma-sa nu l-am auzit.

Toate dietele le-am incercat. Toate! Doua au avut success cu mine. Una a fost infometarea iar a doua Dukan. Dupa prima am ajuns lihnita dar slaba, palida si incercanata la nunta finilor mei. Pentru acest eveniment m-am chinuit jumatate de an, zi de zi si ceas de ceas, ca n-am vrut sa stric pozele copiilor de nunta si sa ocup trei sferturi de poza iar ei sa se inghesuie cu tot cu nasul intr-o bucatica. Nunta a fost superba, nasa la fel dar am calcat stramb cu tortul mirilor si atat mi-a fost! Am plecat la mare dupa nunta si m-am intors inapoi grasa si frumoasa ca vacile olandeze. Cu Dukan, cea de-a doua mare slabire, nu am suferit asa grav ca papam bine. Trebuia sa ma duc in vizita in Romania si nu puteam sa apar acolo durdulie ca s-ar fi gasit imediat guri rele sa spuna ca m-am infundat cu hamburgheri si coca cola ca americanii. Ajunsa acasa, am zis sa trec asaaaa, in vizita, pe la cofetaria mea preferata, cea de langa posta din Pacurari. Asaaaa, in vizita... Intelegeti? Am plecat cu cate patru eclere, patru savarine, patru amandine, patru de-alea, patru de-alelalte... cate una pentru fiecare membru al familiei mele. Durere mare in suflet am avut cand am constatat ca ai mei au ciugulit cate putin din fiecare si le-au lasat balta, incepute. Io, ca o mama buna, m-am sacrificat, normal, si le-am papat pe toate. Spuneti voi, care sunteti mame, de cate ori nu ati mancat ce ramanea de la copii. Ca e pacat sa arunci. Le-arunci mai bine in tine mai ales cand le-ai dus dorul atat de mult! Apoi, tot cu ocazia venirii mele acasa, pregatise mama niste bunatati de murea inima in mine sa spun ca-s la dieta. Si cumnata imi facuse cozonac si papanasi cum numai ea stie sa faca. Am zis ca las dieta balta cat sunt acasa ca n-o fi foc si o reiau cand m-oi intoarce in Canada. Pffff... doua saptamani de bine au sters cu buretele tot chinul meu de sase luni. N-am mai fost in stare sa ma intorc la dieta. Cum de ce? In Canada se apropia Halloweenul si seful imi postase pe birou doua boluri mari cu dulciuri si chipsuri sa ii servesc pe cei care intra in birou. Doamne, ce darnica am fost cu mine! Tot serveam ba una, ba alta! Sa vad care e mai buna. Sa nu dau oamenilor ceva rau, nu?

Dupa cum se vede nu metoda de slabit e cuiul lui Pepelea la mine ci motivatia. Am nevoie de un motiv real, important si iminent care sa ma faca sa imi pun toata vointa in joc. Cineva zicea sa imi propun o vacanta ravasitoare in Cuba si sa slabesc de rusine ca va trebui sa apar pe plaja ca o morsa. Nu, nu chiar balena esuata. V-am auzit! Altii imi spun de sanatate. Neah, ca vad mereu altii mai grasi care inca misca si ma mangai ca or crapa aia primii. Ei, ia sa va aud, niste motive importante aici la fata. Hai cu idei cat sunt pusa pe fapte mari. Am auzit de dieta Mirelei Retegan aia care te pune sa mananci numai la ore fixe si ma gandeam sa ma apuc de ea. Sau ma intorc la nenea Dukan?

Tuesday, August 8, 2017

Long weekend scurt

O sa ziceti ca viata mea inseamna numai munca, munca si petreceri. Aveti dreptate. Chiar asa si este in ultima vreme, in ultimii ani. La atat se rezuma experienta mea canadiana si nici n-as mai avea ce sa spun  nou despre mine. O sa incep sa povestesc despre altii care fac lucruri mult mai interesante pe-aici ca sa nu credeti ca emigrantul roman in Canada se ocupa numai cu chestii de-astea gen nani, papa, caca, asa ca mine.

Am intalnit si oameni ocupati. Am pus punct dupa ocupati, am stat cu degetul in sus si ochii in tavan pentru ca nu ma puteam hotari cu ce. Unii, nu multi, cu pastrarea traditiilor, limbii si portului romanesc, altii cu pictura, cu muzica buna, cu sporturile, treburi care solicita ceasuri intregi de munca si dedicare. In rest... fiecare cu munca si casa lui si chiar nu vad nimic rau in asta pana la urma. E firesc, e omeneste. Voiam doar sa ma disculp ca nu-s singura care nu face nimic interesant in Canada. Eu doar traiesc!

Weekendul asta l-am petrecut intens. Am tras chiulul de la munca cu sete. Trei zile libere de job si inhibitii, trei zile in care mi-am amintit ca sunt adult numai cat am fost cu fiica-mea la dentist sambata dimineata si cu fiu-miu la interviu luni dimineata. In rest, am avut aproape 17 ani ca medie de varsta de-a lungul celor 48 de ore de dezmat.

Sambata seara am experimentat ceva cu totul si cu totul inedit, o petrecere superba pe un vaporas, pe lac, cu vedere la luminile orasului Toronto, cel care nu doarme niciodata. Eu nu stiu de unde le mai scornesc Daniel Predoi si Dj Connex dar ma surprind la modul cel mai placut cu putinta de fiecare data. O petrecere de-a lor o intrece mereu pe precedenta iar cand pleci te intrebi ce Dumnezeu mai scornesc data viitoare. Abia te dezmeticesti dupa una, ca iti cauti bilete la urmatoarea. Adevarat ca si compania e importanta iar eu am de-acum un grup de zbanghii ca mine. Cei mai nebuni dintre noi deja au bilete la petrecerea din Septembrie. Luam si noi indata. Sa nu va puna pacatul sa imi luati toate biletele de la masa 6 ca ma pun pe bocit la Daniel sa ma mute la alta masa cu tot cu prietenii mei.

Duminica,  varza de oboseala dupa plimbarea cu vaporasul si dansatul pe puntea cea mai de sus unde te batea briza ca in Titanic, m-am smuls din pat si m-am apucat de gatit pentru petrecerea mea de casa noua si pentru copila mea care si-a pus aparat dentar si papa cu paiul. Ei bine, nu va pot arata poze de la petrecere pentru ca nu am si nu am pentru ca eram numai pe burta de ras. V-am spus ca am prieteni zbanghii. Nu-i chip sa deschida vreunul gura ca toti ceilalti lesina de ras. Cum sa nu-i iubesti?

Luni dimineata, cu ochii carpiti de somn, dupa ce am dormit toti, care pe unde a apucat, si-au luat zborul cu totii spre Toronto. Numai Maria a ramas sa imi tina de urat la o cafea zgribulita in gradina sa nu ma simt sedusa si abandonata.

Azi e marti deja. La munca ma tot intreba lumea cum mi-a fost weekendul. Scurt! Al naibii de scurt!

Wednesday, August 2, 2017

Invitatie la bbq de casa noua

M-am tot gandit cum sa fac sa organizez o petrecere de casa noua. Nu ca nu as avea unde dar nu am timp ca tot lucrez de la o vreme 7 zile din 7 de-o sa-mi cante popa indata daca o mai tin mult asa in galop. Nu am timp de distractii, nu am timp de gatit, de curatenie, de nimic. M-am maritat cu munca si urasc trebusoara asta dar nici sa divortez de ea nu se poate pana nu gasesc alta mai buna.

Pana la urma am hotarat sa-mi rup un weekend sa merg la Cruise Party pentru ca petrecerile lui Daniel si Mircea au devenit un "must", si, daca tot fac asa, sa organizez a doua zi dupa vapor un bbq relaxant si linistit cu prietenii la noi in curticica. Atat de mult mi-am dorit curticica asta incat vreau sa v-o arat si voua. E raiul coborat pe pamant special pentru mine. Nu pregatesc masa ca la nunta cu nenumarate bucate ci asa, un carnat si o salata, cat sa ne adunam si sa stam la povesti cu ceva in farfurie si, eventual, ceva in pahare. Inca ma gandesc daca ar trebui sa pun si ceva muzica in basement pentru cazul in care voi avea doritori de hore sau sa lenevim pe scaune cu burta in sus in curte... Loc este suficient pentru toata lumea, mai putin scaune asa ca va rog sa mai aduceti ceva scaune pliante daca aveti in dotare.

Deci, cei care va stiti prietenii mei sau... vreti sa deveniti, va invit duminica dupa amiaza la noi in batatura la un pahar de vorba. Fara ora fixa,fara cadouri, fara obligatii. La mine nu e cu invitatii speciale. Vine cine vrea, ramane cine e pe aceeasi lungime de unda. Dati-mi un semn daca nu stiti adresa.

Ne vedem duminica dupa amiaza (ca dimineata dorm dupa cruise)!

Monday, July 24, 2017

Putina muzica pe Hwy

Incetul cu incetul ma obisnuiesc cu condusul. Si ceilalti soferi se obisnuiesc cu mine pe autostrada... saracii. Cred ca in curand vor evita sa mai iasa la sase jumate dimineata sau in sens invers la cinci.

Azi m-am trezit ca mergeam cu 140. Nebuno, unde gonesti asa??? Stai usurel! Stau, da-i faina senzatia! Moldoveanca, eh! Moldoveanca nebuna, nu asa! Incetinesc pana vad tirul din spate calare pe luneta mea. Ete, na! Crezi ca ma sperii? Schimb banda. Da, am zis ca schimb banda. Ma descurc si cu asta! Radeti voi, radeti dar de-asta m-a picat tembelul ala cand am dat de permis. S-a panicat ca-l omor pe autostrada cand mi-a zis sa schimb banda. Acum schimb banda relaxata si il las pe tiristul vitezoman sa treaca. Du-te bai, ca eu mai ascult muzica, mai admir peisajul, ce atata graba? O sa dau si de G full din nou mai spre toamna. Toate la timpul lor.

Mi-am facut pana la urma un stick cu muzica sufletului meu, cu mult Taxi si Guess Who, cu putin Delia, Holograf si Directia 5. Cate un pic din fiecare. Na, acum bucurie mare ca am muzica. O dau la maxim, inchid geamurile bine sa nu se uite lumea ca la balamuc si dau incetisor numai cand ajung in intersectii, la semafor. Acolo are timp lumea sa se uite stramb si nu am chef de figuri botite dis de dimineata. Mai tineti minte videoclipul ala cu Alanis Morissette cand canta Ironic in masina si mai avea putin de ajungea pe tavan? Cam asa fac si eu de doua ori pe zi cate o ora la dus si alta la intors. Iaca, asa: https://www.youtube.com/watch?v=Jne9t8sHpUc

Acum cu totii stiti ca actiunea vietii mele deocamdata se desfasoara in Canadezia si aici se vorbeste engleza. Unii mai bine, altii mai prost dar nu asta era ideea ci melodia asta: https://www.youtube.com/watch?v=lnUxQU9j9DA
Pentru noi totul are sens cand o asculti dar stau si ma intreb si acum ce-o fi zis tipul care astepta in masina aflata in fata la Tim Hortons cu geamurile lasate toate maxim in jos cat sa se racoreasca omul in linistea diminetii cand am ajuns eu sa parchez langa el si din masina mea razbateau suave toate injuraturile astea din filme. Cum se uita dragul de el pe sub ochelari la delicata de mine coborand eleganta din masina invadata de Taxi... O fi tradus ca Irina Nistor?

Wednesday, July 19, 2017

"Cele mai frumoase reportaje" de Viorel Ilisoi

Am primit in sfarsit cartea lui Viorel Ilisoi, "Cele mai frumoase reportaje"! Ma simt ca un copil fericit care si-a primit jucaria mult visata dupa indelungi asteptari.
Primele trei capitole si am deja o multime de intrebari. Ma vad stand la povesti cu Viorel despre spitalul de obezi. Mi-as gasi si eu un doctor sa ma invete sa mananc cat sa nu ma mai ingras vreodata ca de diete, de slabit si de pus totul inapoi cu varf si indesat urgent m-am saturat deja. M-am si speriat putintel dar am si ras zdravan. Auzi, ca la obezi putea sa se integreze in peisaj dar la manechine se prindeau alea.
O duminica plictisitoare la munca mi-a fost salvata de vizita la ferma, la cules virtual de mere, alaturi de Viorel. Ca el scrie in asa fel incat te transporta in spatiu si timp la locul faptei. Stateam in scaunul de birou, cu picioarele sprijinite pe carcasa calculatorului, comod oarecum dar eu nu eram acolo ci pe dealurile Falticeniului, in dormitorul comun in jeg si putoare sau in livada mangaiata de soarele toamnei iar senzatiile vizuale si olfactive erau extrem de puternice. Am suferit putin alaturi de Maria, din solidaritate feminina, ca prea faceau toti misto de ea, saraca, m-am ingretosat cand am aflat toate intrebuintarile nocturne ale galetii si am decis ca merele trebuiesc spalate zdravan de azi inainte ca sa nu ajung ca tiganul care sorta prunele: asta-i pisata, asta nu-i pisata... Nu stiti povestea cu tiganul? Nu, asta nu e de la Ilisoi dar era cu tiganii care aveau un morman de prune si dupa ce-au mancat cat au putut s-au pisat peste gramada ca sa nu le fure nimeni peste noapte. A doua zi rupti de foame au inceput sa sorteze prunele pisate de cele nepisate, in ziua urmatoare la fel si tot asa pana le-au mancat pe toate.
Cand am ajuns la povestea cu controlorii de bilete mi s-a facut dor sa povestesc. M-a starnit sa-mi amintesc intrarea mea in politie pentru ca tot asa de urati de oameni sunt si politistii si injurati si scuipati dar din interior lucrurile se vad cu totul altfel.

Era in decembrie 2005 cand am imbracat prima oara uniforma de politist de frontiera. Am fost angajata din sursa externa. Se zvonea ca printre noi ar fi o ziarista infiltrata tocmai ca sa povesteasca lumii despre dedesubturile meseriei de politist de boscheti.
Ne-au adunat pe toti noii sositi intr-o sala mare si a venit un ofiter sa ne vorbeasca. Pe chipul lui citeai multe... printre randuri. Ne-a spus in mare ca am vazut prea multe filme cu politisti si ca viata in frontiera nu e deloc cum ne-o imaginam. Ca programul ala de 12/24  - 12/48 nu e usor, ca atunci cand altii dorm tu umbli fleaura pe malul Prutului iar cand familia iti pleaca la scoala sau la munca tu vii taras grapis catre culcus. Ca anotimpurile nu mai inseamna cules de ghiocei, mers la plaja, frunze ingalbenite sau facut ingerasi in zapada. Nu! Inseamna inot prin noroaie pana la cur, zapada pana la gat, ger si soare cumplit, tantari cat cuprinde si intalnirea cu porcii mistreti dar mai ales cu scroafele fioroase cand au pui de pazit. Chiar asa a si fost. Omul avea dreptate. Si in ziua de azi, involuntar, cand e vreme rea de nu-ti vine sa scoti nici un deget din casa, eu ma gandesc la colegii mei care sunt in frontiera, pe asa vreme cainoasa, la datorie. Dormiti linistiti dragii mei! Cineva chiar va apara.
Imi revin in memorie cateva momente scurte. Daca as sta sa-mi amintesc mai multe as scrie o carte dar nu dau din casa chiar totul.
Am avut misiuni in care au ras colegii de mine ca nu stiam sa merg prin noroi si eram unsa din cap pana in picioare iar ei erau doar putin murdari pe bocanci. Eu mergeam ca printesa la prezentarea de moda pe dig si tot ridicam lostopanele de noroi pe pantaloni, pe spate si prin par.
Am avut surpriza sa constat ca fetele nu fac pipi ca baietii. Un fund descoperit in boscheti atrage milioane de tantari pe centimetru patrat iar iarna e cam complicat sa faci cuburi de gheata ca se raceste toata instalatia dezvelita marinimos. Romantic nu? Sa vezi ce fain e cand te duci noaptea putin mai departe de colegi sa faci si tu un pipi si orice zgomot in boscheti te face sa lesini de frica. Te gandesti ca mistretoaica cu tot cu pui e fix in spatele tau cu ochii rosii de furie gata sa atace si te prinde cu pantalonii in vine. Acum imi este mila tare de fetitele care sunt angajate. Ma uit la ele si imi vine sa le scutur sa isi bage mintile in cap ca asta nu e joaca de copii exact asa cum a facut cu noi ofiterul acela in prima zi.
Tura de noapte e grea cu draci. Am jurat ca nu mai fac ture de noapte in viata mea. Am invatat ca e musai sa dormi inainte de serviciu ca altfel mergi prin somn. Am mers si dormind. Tineam drumul drept vreo doi-trei pasi, apoi o luam razant intr-o parte si tresaream pana s-a prins colegul meu si mi-a zis sa ma tin de bratul lui sa pot dormi mai departe. Mi-a fost rusine. Mi-a sarit somnul. Cum ne-ar fi stat sa mergem in patrula de brat ca doi popandai pe sub dig. Stan si Bran am fi fost.
Am invatat sa ne pazim spatele cat puteam. Toamna, dupa ce se strangea porumbul de pe camp, o gluga de strujeni tinea asa de bine dos de vant si frig chiar daca auzeai soriceii misunand prin ea. Nu mai conta. Un vagon CFR abandonat si mizerabil era un adapost bun pe timp de ploaie. Nu mi-as fi imaginat vreodata sa stau eu ca boschetarii pe cartoane si sa mai fiu si fericita asa.
Nu cred ca ziarista infiltrata a povestit vreodata ceva pe undeva. Eu n-am citit. Nici nu stiu daca a fost adevarata povestea despre existenta ei printre noi dar stiu ca mult timp am fost privite toate fetele cu retinere si ne-a fost testata rezistenta in fel si chip.
Ma scuzati, revin la cartea lui Ilisoi.

Monday, July 10, 2017

Romanii vara nu dorm in Toronto

Încă de prin clasa a patra dacă mă întreba cineva ce vreau să devin când voi crește spuneam tare și răspicat că vreau să devin învățătoare să le citesc copiilor povești. M-a dat mama la liceul pedagogic din clasa a cincea ca nu mai avea liniște cu mine prin casă. Foarte hotărâtă eram! Bine-ar fi să mai fiu așa și acum!

Prin clasa a opta mă ruga să încerc totuși sanitarul ca sora-mea dar eu nu și nu. Am avut un moment de ezitare când a fost vorba de tehnică dentară dar, pentru că nu a mers "geamăna" mea cu mine acolo, am renunțat.

Prin liceu desenam haine și mă făceam designer vestimentar. Văzusem că învățătorii nu doar citesc povești copiilor și parcă nu îmi mai plăcea așa de tare să stau în fața clasei. Erau și ceva hormonei probabil care mă făceau să prind fluturi și să mă dau artistă pentru că am încheiat liceul hotărâtă să mă fac actriță. Jucam deja în trupa profei de română și laudele mi se urcaseră la cap. Cu toate artele am cochetat. Ba nu, mint! Numai să cânt nu pot. Zbier ca măgarul în ploaie. Profa de vioară m-ar fi lăsat repetentă probabil cu mare drag dar o fi presimțit sărăcuța că peste câțiva ani îmi va fi nașă. Dumnezeu să o ierte!

N-am mai dat la teatru dar v-am mai povestit asta anul trecut când am avut ocazia să fiu Hansel alături de Emilia și Carmen. Am terminat Psihopedagogie Specială într-un final. Adică o viață întreagă m-am pregătit să lucrez cu copiii ca să sfârșesc polițistă. Cum Dumnezeu oi fi supraviețuit eu șase ani în poliție nu pot să vă explic. Probabil a fost un experiment pe termen lung sau o pregătire pentru creșterea rezistenței la stress și la condiții vitrege în vederea emigrării. Cineva, pe undeva le-a pus așa cu vreun rost.

De fapt ce mă chinui eu să explic acum este că teatrul, pictura și poveștile sunt viața mea dar cum sunt cam bătrână acum să mă mai apuc de teatru, spuneam pe-aici că mi-ar plăcea să transform hobby-urile mele în ceva mai mult și mai complex, că mi-ar plăcea să mă fac organizator de petreceri pentru copii. M-a auzit Mircea, DJ-ul nostru, și mi-a oferit șansa de-a arăta ce pot la petrecerea de la Câmpul Românesc. Îți mulțumesc, Mircea!

M-am dus acolo doar pentru face painting. Înarmată cu un coșuleț plin cu acuarele, pensule și sclipici am ajuns la Câmp în jurul orei trei după amiaza. N-am apucat să înșir totul pe masă că mi-au și sosit primii clienți. Micuți, foarte micuți! Ei, bine, unul avea cam doi metri înălțime dar își dorea un minion pe frunte, na!

P-A-T-R-U ore am stat lipită de scaun. M-aș fi dus la baie 2 minute dar era coadă mare la masa mea. Cum să îi lași cu ochii ăia mari și frumoși în soare să te aștepte? Noroc de Mihaela, patroana de la Coquette Cafe din Oakville care a sărit să mă ajute. Super echipă am făcut împreună! Mi-a dat și prăjituri draga de ea. Poate mai avem ocazia să lucrăm împreună. Mă bucur tare că te-am cunoscut!

Eu mă declar mulțumită de rezultat. A fost frumos și m-am distrat. Oamenii nu înțelegeau cum de e gratis că nimic nu mai e gratis în ziua de azi. Ei, la mine, la noi, dacă tot a intrat în jocul meu și Mihaela, sâmbătă a fost gratis pentru toți românii aflați acolo, la Câmpul Românesc din două motive: pentru că îmi place să mă joc cu cei mici și pentru că am promis că prima petrecere la care sunt invitată o onorez gratis. Mircea a fost primul care m-a invitat, primul servit!

Sper că v-ați notat numărul meu de telefon sau adresa de e-mail în caz că vreți să mă mai chemați oriunde în Kitchener sau GTA. Ați uitat? Nu-i bai! Era lupuvera@yahoo.com



Saturday, July 8, 2017

Publicitate mie

Publicitate

Ca să nu mă acuzați că umblu cu reclame mascate vă spun din start că îmi fac publicitate pe față. Publicitate negativă dar ce contează...

Tună. Gabi îmi scria acum câteva ceasuri că ploua cu găleata în Toronto. Probabil a ajuns și la noi de-acum. Să facă ce vrea mama natură în noaptea asta dar mâine să fie cuminte! Îmi doresc o zi nici prea  caldă dar nici rece, fără ploaie, fără vânt (ah, ce eminescian sună!) Și cum să nu-mi doresc eu așa frumos când mâine urmează cea mai așteptată petrecere a anului la Câmpul Românesc iar eu voi fi acolo să pictez mutrițe drăgălașe de copilași? Îmi doresc!

Am emoții, recunosc! Am învățat eu în facultate că odată ce i-ai spus profului că ai emoții ai aruncat problema asupra lui. Așa fac și eu acum cu voi. Mare noroc că am cumpărat culori care se spală ușor în caz că fac vreo mâzgăleală. Știu, sunt moartea pasiunii cu lipsa mea de încredere în forțele proprii. Nu mă băgați prea tare în seamă. Vă povestesc mâine cum a fost sau veniți să vedeți cu ochii voștri. Nu aveți ce regreta. E atât de frumos acolo! Un picnic nu a stricat nimănui, niciodată.

Să trimiteți copiii totuși la mine. Promit să-mi dau silința.

Sunday, July 2, 2017

Happy birthday, big bro!

O postare care să încorporeze tot ce-aș vrea eu să vă povestesc s-ar numi tocană de amintiri. Încerc să le pun într-o oarecare ordine ca să nu vă amețesc când învârt cu linguroiul de lemn și dacă v-am mai povestit despre astea vă rog să mă iertați. E pentru că sunt anumite chestii care se întâmplă ciclic și pic în melancolie de fiecare data, în fiecare an.

Pentru mine, începutul de iulie nu este ziua Canadei sau a Americii ci ziua lui big bro, ziua în care eu m-am transformat din nebuna zăludă în mama lui și Doamne, cât de bine e, cât de mult iubesc rolul ăsta pe care îl voi juca până voi închide ochii. La mulți ani, viața mea! Să îți vezi visele împlinite și să cauți să fii fericit! Eu voi fi lângă tine să te susțin. Și eu și tata.

Dar, înainte de big bro, m-am pregătit temeinic să devin gospodină, să țin casa, să hrănesc o haită de lupi. Da, de fapt despre asta voiam să vă povestesc mai mult. Plecând de la poza cu borșul, cu care v-am tulburat ieri pe Facebook, am zis să vă dau rețeta așa cum am învățat eu de la mama.

Ei dragii babei, mă mutasem eu singurică. Nici măcar nu știam că există un tata lupilor sub soare. Aveam vreo 19 ani când am evadat de sub autoritatea maternă. Bine, mama e vinovată pentru că mi-a cumpărat apartament și mi-a spus că dacă sunt în stare să mă descurc cu cheltuielile casei fără să apelez la ajutor, pot să stau singură. Acu ziceți și voi cum aș fi putut eu să refuz provocarea!? Am mâncat o vreme doar ochiuri și cartofi prăjiți, salam și alte chestii reci dar mi se făcuse un dor nebun de mâncarea mamei însă eram așa mândra, prostește de mândra. Am pus mâna pe telefon și am sunat la mama să cer rețeta de borș.
- Di cari borș, mamă?
- Păi... care-i cel mai simplu de făcut.
-Apăi fă di cartofi, mamă.
- De cartofi fac, dară!
Și mi-a zis mama să tai o ceapă mărunt (nu vă spun că habar nu aveam nici cum se taie ceapa), un morcov, o rădăcină de pătrunjel și-un ardei (cam două ceasuri am tăiat la alea așa, mărunțel, în cubulețe perfect egale) și-apoi să le undesc puțin în ulei. Până aici toate bune și frumoase dar am uitat să întreb cam cât ulei și cum aveam eu tigaia cu ulei petru cartofi prăjiți am pus aia la încins și am undit toate legumele alea super marunțite, frumos, aurite.
- Mamă, după așeea, li torni în oalî șî li lași sî fiarbî la foc mic.
Așa am făcut! Primul borș din viața mea a avut trei degete de ulei deasupra dar era bun, foarte bun! Era cald și mă ungea la suflet că semăna cu borșul mamei la gust. Bine, mai târziu m-am făcut eu dișteapta pământului și n-am mai prăjit legumele și nici făină în sosuri cum punea mama n-am mai pus că cică nu-i sănătos și, încet-încet, mâncarea mea a început să nu mai semene cu a mamei.

Pârjoalele. Știți ce-s pârjoalele? Așa le zicem noi, moldovenii la chiftele. Tot cu mama la telefon am făcut și primele pârjoale numai că acolo a fost altă eroare. Am uitat să pun ouă și mi se împrăștiau prin tigaie de mă treceau toate transpirațiile și cum îs iute la mânie, n-am insistat. Le-am azvârlit intr-un vas yena și le-am bagat la cuptor. Venise mister lup în vizită și îl pălise foamea. Îmi era jenă să-i dau ce gătisem eu dar nici să-l las să moară de foame nu mă înduram că și-așa era slab. I-am zis timid "Am niște pârjoale. Vrei?" Omul a belit ochii la mine surprins.
"Serios? Făcute de tine?"
"Îhî! Dar să nu râzi că nu mai fac niciodata nimic!" Și a mâncat cu lingura din vasul ăla și m-a lăudat. Ce era să facă? Că doar voia să se însoare cu mine!
Acum, în Canada, gătim moldovenește cu borș făcut de Saveta sau pasteorizat, adus de la Tecuci, cu leuștean și pătrunjel din grădină. Cum vă spuneam, afară e Canada dar la mine în casă e România, e dulcele târg al Ieșilor.




Thursday, June 29, 2017

Absolventa mea

Ma ia de mână și mă duce pe canapeaua noastră roșie din living. Mă așează cu grijă, sprijinindu-mă cu ambele ei mânuțe, de parcă aș fi bătrână rău iar eu mă las în grija ei și-mi place!
- Mami, lasă capul pe spate, mă roagă și îmi culege repede două fire de păr răzlete de pe față. Las capul pe spate și sunt fericită. Toată ființa îmi este zâmbet. Cât am visat eu la clipe ca asta! Fetița mea, prietena mea, este mare. Azi termină clasa a opt-a. O lacrimă de mândrie încearcă să se strecoare printre gene dar mă prefac că am ceva la ochi să nu mă vadă. Stau așa, cuminte, cu ochii închiși și aștept. A spus că mă machiază ea azi pentru festivitatea de absolvire. În timpul ăsta îmi trec prin minte tot felul de amintiri ca și cum ar fi un moment de bilanț. 
Datorită ei am plâns pentru prima dată în viața mea de fericire atunci când m-a anunțat moașa că ce-am născut eu acolo nu e băiat cum știam ci fată. A fost din prima secundă minunea noastră. A apărut la cererea expresă a lui big bro care, in Mânăstire la Hadâmbu, și-a împreunat mânutele în fața icoanei și a rugat frumos pe Doamne Doamne să-i dea un surior sau o frățioară. Probabil de-aici și confuzia cu sexul pruncului nenascut încă. S-au uitat cum se uită curca-n lemne ditamai doctorul dar și D în aparatul ăla care trebuia să ne zică daca va fi George sau Teodora și au văzut biluțe. Și-și arătau unul altuia cu convingere biluțele de pe monitor mândri nevoie mare. Le-am tras țeapă! Sorry, băieți, dar eu mi-am dorit fată că băiat aveam deja. Planul meu era întâi un băiat și-apoi o fată ca să aibă el grijă de ea.
Simt cum își baga mânuțele în părul meu să-mi lase fața liberă și începe să mă dea cu fond de ten. Soră-mea, de pe Skype, ne asistă. E nana ei și fata îi seamănă în toate cele mai mult ei decât mie. 
- Nu-i mai pune atâta fond de ten că parcă are mască! Eu doar zâmbesc. Dacă vrea fata mea, azi aș putea ieși și cu mască de clown pe stradă numai să stea ea cu mine să mă coloreze și să-i aud ciripitul vesel de om tânăr cu speranțe. Mi-a băgat fond de ten și în ochi dar tac. La cel mai mic gest de protest ar putea renunța și nu vreau. Momente ca ăsta vor fi printre cele pe care le voi depăna din memorie atunci când voi sta la poartă să-i aștept sa vină.
Mă uit printre gene la ea și nu îmi vine să cred cât e de frumoasă "gogoașa înfuriată". Așa i-a spus big bro când s-au întâlnit prima oară. Venise el, cavaler, aranjat și dichisit, la maternitate să o vadă pe little sis. S-a uitat la bebele gras si roșu de plâns. M-am aplecat duios spre el și l-am întrebat cum i se pare surioara. El s-a întors spre mine, a ridicat din umeri și cu un zâmbet încurcat a decretat:"Arata ca o gogoașă înfuriată!" Și așa i-a rămas numele mult timp.
Știu deja că, dintr-o sală plină de copii, a mea îmi va părea cea mai și cea mai și mai știu că nu numai eu voi crede asta. Vor mai fi acolo bunicul, tatăl si fratele ei și vor plesni și ei de drag și de mândrie.
Zboară și tu puiule, zboară!

Saturday, June 24, 2017

Postare banala de sambata dimineata

Iubesc diminetile de vara, de weekend, cand ma trezesc prima din casa si pun tiptil de cafea. Deschid fereastra larg sa ma inunde tot aerul racoros de Kitchener si sa ascult pasarile in zori. E liniste pe strada mea. Toata suflarea doarme inca. Dorm si ai mei. Ma uit la copacul din fata casei care pare sa aiba niste fructe mici si rosii. Or fi merisoare salbatice. N-am avut timp sa-l observ de cand ne-am mutat. Trece un mos alergand cu catelul. De unde or avea oamenii de varsta lui atata energie? Eu sunt lenesa ca pisica vecinilor pe care o vad scaldandu-se in praf sub o raza de soare. Imi iau cafeaua fierbinte, torn mult lapte peste ea si o lingurita de zahar, invart in soapta cu lingurita sa nu trezesc lupii si ma asez in living cu tableta. Am chef de scris, am chef sa povestesc cu voi si iar ma amarasc ca nu am diacritice pe tableta si nu stiu sa le pun.
Toata saptamana am avut chef de scris dar nu am gasit timp. Am vrut sa povestesc despre cum am hotarat eu sa slabesc a mia oara de nu ma mai crede nimeni. Poate nici eu nu mai cred ca as putea. Un articol pe Facebook aproape m-a convins sa ma iubesc asa cum sunt si-am zis un da cu d mare dar vine altul imediat cu nustiu ce actrita care la 60 de ani arata inca superb si ma rusinez ca eu la anii mei is varza de bruxelles, adica infoiata si creata. Salvarea a venit de la postarea aia pe care am si distribuit-o ca sa n-o uit, aia de zice ca "Sezonu slabesc pana la vara s-a incheiat. Urmeaza sezonul cine ma iubeste, ma iubeste si asa!" Hai, ziceti voi ca nu ma iubiti si asa! Imi amintesc si acum de Cristi, colegul meu de la politie care, dupa o cura de slabire zdravana de-a mea, mi-a zis: "Vero, nu te supara, dar nu-ti sta bine slaba. Arati asa palida, incercanata si abatuta!" Deci, nu ma mai strofoc sa slabesc. Ba daaaaaaa, ca ma cam strang hainele si nu am bani de altele. In fine, vad eu...

In alta zi am vrut sa va povestesc despre cum conduc eu singurica pe autostrada. N-am crezut sa ajung sa o vad si pe asta! In Romania aveam un Matiz micut. Era ca o a doua piele pe care o dezbracam cand intram in casa si o luam imediat ce ieseam. Nu mergeam nicaieri fara masinuta mea. Spaima soselelor, ce mai! Nu, nu ma dau mare soferita. De multe ori faceam prostii in trafic de ajungeam acasa cu genunchii tremurand de frica dar niciodata nu am renuntat. Ajunsa in Canadezia insa, am renuntat total. Ma speriau intersectiile largi, semafoarele puse altfel decat la noi, aglomeratia din trafic, autostrada in special. Am luat si cateva ore de conducere ca sa imi schimb mintea pe sistem canadian si ma speria instructorul de moarte la intrarea pe autostrada cand facea "Gazut, baga gazut! Baga, baga ca te ia ala din spate!" Fereasca toti sfintisorii din ceruri! Ma lua ameteala ca eu n-am mers in viata vietilor mele cu 120 la ora. Ma luau pe rand vertijul si pipi si transpiratii de frica. Am zis ca eu n-oi conduce niciodata aici dar iata ca mutata in Kitchener mi-am luat inima in dinti si am condus prin oras mai intai dar cand am primit oferta de lucru in Burlington, neavand incotro, a trebuit sa o fac si pe asta, sa ies pe sperietoarea aia de autostrada. Vreo saptamana l-am chinuit pe D sa ma duca si sa ma aduca dar nu asta era solutia. Am urcat eu la volan cu el in dreapta inca vreo saptamana si-apoi mi-a dat drumul singura. Inca sunt varza de oboseala seara cand ajung acasa de concentrare si frica. Am febra musculara la maini de cat strang volanul. De fapt am febra musculara peste tot ca strang si din fund iar spatele sta teapan in scaun iar picioarele nu mai spun cam cum stau de incordate. Ma intreb cand ma voi simti confortabil sa conduc, sa admir peisajul, sa ascult muzica si sa fie drumul spre casa ca o plimbare in parc cum am auzit ca e pentru altii. Apropos de muzica, cine ma bucura si pe mine cu un stick cu muzica buna ca mi s-a cam acrit de sogore, mai sogore, ne plac sogoritele si leagana barca, sa facem valuri... atata am, atat ascult ca la radio ma enerveaza aia cu vorbaria lor. D nu are timp de muzica mea ca face stacco pe-afara la casa iar daca rog pe big bro m-oi trezi cu niste muzica de-aia numai cu injuraturi si n-am gresit cu nica, zau! Mai bine ascult cu sogoritele desi Taxi de la un capat la altul as vrea ca sa fiu dureros de sincera.

Gata, gata cu povestitul ca trebuie sa fug la jobul de weekend. In weekend lucrez in Kitchener. Nu mai conduc la Burlington. Floare la ureche! Aici totul e aproape. Pui adresa pe gps si cand vezi 10 minute te pufneste rasul de distantele astea. Sar in ia mea si fug la munca. Si nu, nu-s disperata dupa bani cum mi-a sugerat cineva dar pana si-o gasi jumatatea mai buna a mea job oi face si asta ca mie asa mi-a zis acolo la starea civila ceva cu la bine si la greu.
Va pup si va doresc weekend placut!

Sunday, June 18, 2017

Father's Day in Canada

Azi am gasit pe o masa niste pixuri faine si alaturi un biletel care ne invita sa luam unul. Eu ma dau in vant dupa pixuri. Mereu imi propun sa incep sa le colectionez dar nu reusesc decat sa le imprastii pe la prieteni sau pe unde se intampla sa trec. Am luat unul si cand l-am sucit scria frumos, pe o parte #1 DAD. Am mai luat un pix ca acum am doi tati acasa si amandoi sunt tati desavarsiti pentru copiii lor.
Ziua a trecut si iata, in creierul noptii, in prag de ziua tatilor, aici, in Canada, ma gandesc la tatal meu. Uneori ma gandesc la el cu ciuda si nod in gat ca a murit atat de tanar dar azi ma gandesc cu dor si drag. Mi-ar fi placut sa-i seman fizic. As fi fost frumoasa. As fi fost deosebita. Am avut un tata inalt si cu cei mai frumosi ochi albastri pe care i-am vazut vreodata. Tare mult mi-am dorit ca macar copiii mei sa aiba ochii lui dar lectiile de genetica le-am cam incurcat si nu mai stiu cum se transmit genele la urmasii urmasilor nostri. Mie mi se pare ca fiu-miu ii seamana foarte bine. E aproape acelasi tablou doar ca pictat in tonuri maronii. Mama zice ca nu e adevarat iar ea este singura care il stie pe tata de cand era de varsta copchilului meu desi e posibil ca mama sa nu mai aiba o imagine clara despre cum arata nepotul de cand nu am mai fost acasa. Maiculita, acum imi dau seama ca parintii mei s-au casatorit cand erau de varsta copilului meu iar eu nici nu l-as fi intarcat pe-al meu inca daca se putea.
Ce-am luat de la tata este temperamentul coleric si imaturitatea. "Tare-i mai semeni lui tat-tu, draga mamii!" imi zice cand ma aude ca am schimbat jobul. Tata era strungar. Unul dintre cei mai buni pe care i-a avut Iasiul candva. Ne intrebau la scoala unde lucreaza parintii iar eu, de fiecare data, trebuia sa intreb acasa unde mai lucreaza tata de data asta. Erau mereu niste litere care nu mi-au spus nimic niciodata asa ca nu ma chinuiam sa le retin: IJIM, IJTL, IMAMUS... Nu bag mana in foc ca astea erau dar cam asa imi aduc amainte ca il cautau toti si tot il rapeau pentru doi craitari in plus. Avea bani, avea si relatii peste tot, la toate fabricile ca peste tot facuse cel putin o piesa, ceva. Pe vremea aceea mureai de foame daca mancai numai cat era pe cartela. Trebuia sa ai legaturi si sa te descurci sa aduci acasa si carne si de toate.
Tata imi spunea "printesa" sau "Gutu". Ma trezea usurel dimineata cand pleca la munca si ma intreba in soapta: "Ce sa aduca tata azi, Gutule?" iar eu miorlaita si cu ochii lipiti de somn ceream numai ciocolata chinezeasca pentru ca atunci chiar colectionam ambalajele cu fluturi de pe ciocolata chinezeasca (si servetele colorate). Cica tata ma alinta cel mai tare pentru ca seman cu mama: mica si tigancusa. Tot genetica asta e vinovata ca eu ma dau mare nemtoaica din neamul lui Kraus, morarul adus de printul Sturza tocmai din Germania ca sa ii urneasca moara de la Uricani dar sangele tatarilor navalitori se pare ca a invins in aspectul meu. Ma umfla rasul cand ma gandesc cum s-or impaca nemtii cu tatarii, cu razasii lui Sterfan si cu rusii din sangele meu. Poate tocmai de-aia sunt asa ca un ocean: cand calm, cand batut de furtuni sau bi-polara cum imi zice fiica-mea.
Un lucru e cert: mi-e dor de tata chiar si dupa 24 de ani de cand a plecat! Sa va sarbatoriti tatii frumos azi, cei care inca ii aveti!


Monday, June 5, 2017

Casa de copii si eu

Zilele trecute imi trimisese sora-mea un link sa citesc ceva. Ea imi trimite multe si marunte in fiecare zi. Recunosc ca nu le citesc pe toate. Unele nici nu le deschid si ea stie. S-a nimerit insa sa vad ca e ceva despre mama si cum sunt eu departe de mamuta mea am deschis sa vad ce e. Era un Blog post de Viorel Ilisoi si-am inceput sa citesc cam tot ce avea acolo la el pe blog. M-am oprit mai ales la postarile despre copilaria lui fericita si m-am trezit purtata intr-un vartej al amintirilor.
Am terminat liceul in vara lui '94 si m-am trezit repartizata la Casa de copii cu scoala Budai. Era aproape de oras. Faceam naveta cu trenul ceea ce, zicea lumea, era lux. Cumparam abonamente cu 30 de calatorii lunare si ne rugam sa nu ne composteze nasul toate casetele inainte de finalul lunii. Ar fi insemnat faliment doua abonamente pe luna. Din primul meu salariu mi-am luat un abonament, un ceas, o pereche de blugi si gata banii. Noroc de mama ca am avut ce manca pana am invatat sa dramuiesc banii de la un salariu la altul! Ce fuste? Ce taioare? Ce moda? Blugi, nenica, si bocanci ca pe tren viata era grea atunci. De-aia dupa nunta am vandut rochia de mireasa si mi-am luat o frumusete de bocanci de naveta trainici cu siret pana sub genunchi.
Imi amintesc de parca a fost ieri cum imi asteptam eu elevii pe 15 septembrie in primul meu an de invatamant. Eram asa de toanta incat visam numai la copilasi apretati, cu fundite si codite, scosi ca din reviste, asa cum vazusem la scoala de aplicatie unde facusem practica pedagogica in buricul targului. Am fost intampinata de educatoarele de la camin. Dadeau din cap ingrijorate si nu stiau nici ele ce sa faca: sa rada sau sa planga... Ne sosisera cu o seara inainte 40 de bobocei de clasa 1. Multi, cei mai multi, veneau de la camin dar aveam si cativa veniti direct din familie precum si vreo doi repetenti.
Repetentii erau rari de tot in sistem. Nimeni nu-i lasa. Ii taraiau asa pana terminau scoala si ii zburau pe drumuri. De-aia, cand am lasat eu pe toamna jumatate de clasa, m-a chemat directorul in biroul dumnealui sa ma intrebe ce-am de gand. I-am zis ca-i las ca astia nu-s copii de trecut clasa, ca nu stiu nici sa numere pana la zece si nici macar sa scrie "Ana are mere." dupa dictare dupa tot efortul meudisperat timp de atatea luni. Directorul era un barbat masiv, cu un cap mare, cu doi ochi albatri, spalaciti. Sa-l ia cu lesin, nu alta.
- Domnisoara, sa ne intelegem, ca nu putem lasa atat de multi repetenti. Ne vine inspectoratul pe cap. Hai sa ii trecem si iti impart clasa in doua sa poti lucra mai bine cu ei, ce zici?
I-am trecut. Ma fac vinovata de proliferarea analfabetismului in randul populatiei dar suna atat de bine 20 fata de 40! Asta a fost primul meu compromis ca pana atunci fusesem incapatanata ca un catar dar se pare ca sistemul ma pusese si pe mine in genunchi.
Cand te vezi tu, un copil de 18 ani, de 160 de centimetri inaltime cu ingaduinta si 50 de kilograme cu tot cu bocanci, in fata unei clase urate si reci in care stau pititi care pe unde apuca 40 de perechi de ochisori speriati, iti vine sa te asezi pe jos si sa plangi cu sughituri de neputinta.
Cei adusi de la camin erau salbaticuti. Erau mai mult pe sub banca si ridicau o mana arcuita protector deasupra capului de cate ori treceai pe langa ei. Rasi in cap si totusi plini de paduchi si raie, cu o mana isi tineau vesnic pantalonii iar cu cealalta isi stergeau mucii care le curgeau vara sau iarna in egala masura pana in gura. Norma de haine o primeau toti dar cei mai multi ramaneau fara nimic pana a doua zi. Isi furau noaptea hainele si papucii, le vindeau pe doua bomboane, numai Dumnezeu stie ce se intampla ca tot fara sosete si chiloti si cu papucii taraiti erau vesnic.
Mai erau copii adusi din familii. Erau cate 2-3 frati de varste diferite dar in aceeasi clasa. Eu aveam doi frati in clasa.  Mama lor murise iar ei au fost adusi la casa de copii. Cred ca de-atunci am devenit ipohondra si ma tem mereu sa nu mor inainte de a-mi vedea copiii mari, pe picioarele lor. Ei erau mandria mea. Rezolvau exercitii lungi cu ordinea operatiilor, cu acolade, rezolvau probleme, scriau frumos, citeau bine. Aveam si eu o satisfactie.
Cu paduchii m-am muncit tare mult. Desi erau rasi in cap, pe tepii aia scurti tot se piteau paduchii pe care ii luau din cap si se jucau cu ei pe carte in ora de citire. Eu credeam ca urmaresc cu degetul pe carte cand ei, de fapt, tot taiau calea paduchelui silind biata insecta sa fuga in toate directiile. Odata, adusesem cu educatoarele un lighean mare in clasa si-am pus in el ceva otrava de paduchi si ii bagam pe toti cu capul in solutie... in cadrul orei de abecedar. Tocmai atunci s-a nimerit sa vina inspectorul Avasalcei la mine la ora. A fost prima si ultima oara in viata mea cand am primit un calificativ prost desi munceam enorm. Un tol pe care mama voia sa il arunce era superb in clasa mea. Un dulap fara usi gasit prin magazie la o prietena, vopsit si imbracat in hartie colorata, umplut cu carti pentru copii pe care le cersisem de pe la toti cunoscutii, cateva jucarii mazgalite si dezmembrate erau toata pata de culoare a clasei mele. Mai tarziu am inceput sa confectionez planse cu animale, cu anotimpuri, cu litere si cifre, sa le agat pe pereti si sa inveselesc atmosfera.
Eram eu un copil dar ei erau copiii mei si inca sunt. Am devenit si bunica intre timp. Ma bucur sa ii vad fericiti si impliniti. Intr-un an, in ultima zi de scoala inainte de vacanta de iarna i-am pupat pe toti cand au plecat de la scoala. M-am ales cu un oreion de toata frumusetea care s-a umflat fix in tren, in drum spre Vatra Dornei. E tare greu sa faci boli ale copilariei la 20 de ani dar am suferit impreuna cu copiii mei.
Multe, multe povesti din vremea aceea imi revin in amintire zilele astea dupa ce am citit blogul lui Viorel. Un motiv in plus ar fi ziua invatatorilor de azi.
La multi ani, dragi colegi! Va doresc sa aveti numai satisfactii de la toti copiii vostri!


Thursday, June 1, 2017

Jobless dar cu vise marete

Citeam azi pe Facebook ca la 4-5 ani copiii din ziua de azi plang dupa tableta iar noi... noi mancam pamant! Nu, ca sa fim extrem de corecti, eu mancam doar gainat din curte de la bunica. Hai, acum radeti! Radeti cat vreti dar eu chiar am avut o copilarie fericita. De fapt de ce vorbesc la trecut? Nu cred ca am iesit din etapa asta vreodata. Am avut cateva rabufniri de adolescenta rebela si cam gata.
Azi, de ziua copilului, mi-am facut cadou o demisie deocamdata. Mai tarziu imi voi lua prajituri ca sa ma simt si mai bine si ma voi bate cu sis si bro de la ele. Ma simt eliberata. Unii ar putea spune ca sunt inconstienta ca las un job platit bine in zilele astea cand e atat de greu sa gasesti altceva. Poate ca sunt dar zambetul si linistea mea se topeau zilnic. Azi sunt jobless. Uite asa am timp mai mult sa gatesc ceva bun, sa scriu si sa fac planuri de viitor. La multi ani, draga Vera! Sa ai o copilarie fericita multi ani de-acum incolo!
Si daca tot sunt la capitolul "Ce ma fac eu cand voi fi mare" unul dintre visele mele ar fi sa fac ceva frumos pentru copiii din Kitchener si din imprejurimi. Unii dintre voi stiti deja ca imi place sa pictez mutritele lor. Ati avut ocazia sa ma vedeti la lucru cand eram una dintre libelule. Am colorat copiii care au fost la petrecerea organizata la Hamilton de Ziua Nationala, la Halloween sau la diverse petreceri private. As putea anima o intreaga petrecere pentru copii. Deci, daca aveti o petrecere pentru oameni mari si vreti sa tineti ocupati copiii, ma ocup eu de ei. Daca aveti o petrecere pentru copii, pot pune un strop de culoare pe-acolo. Doar sa imi scrieti si sa imi cereti. Prima cerere venita va fi onorata gratis.
Pasiunea asta are radacini adanci. In clasa a patra i-am spus mamei ca vreau sa fiu invatatoare. Voiam sa fiu ca domnul nostru, sa le citesc copiilor povesti. Am mers la pedagogic inca din clasa a cincea de se plictisisera si profesorii de mine.
Imi amintesc cu mare drag de cursurile de animatori pentru tabere scolare facute mai apoi cu frantujii. Nu pot sa cred ca atunci vorbeam franceza aproape fluent si acum nu mai stiu o boaba! Doamne, ce fain era prin tabere pe la Eforie, pe la Busteni sau Poiana Pinului! O mana de animatori faceam programul intregii tabere iar copiii ne adorau. Aaaaa, de fapt copiii atunci nu aveau tablete si telefoane si-abia asteptau sa invete un joc nou, sa alerge sau sa cante seara in jurul unui foc de tabara. Ma intreb cum o fi acum in tabere. Cred ca stau tolaniti care pe unde apuca si isi vorbesc prin messenger.
Haideti la mine la o cafea duminica (sambata plec in Toronto ca va chemam trei zile si trei nopti ca in basme) si povestim! Serios, cine vine la mine duminica?

Thursday, May 25, 2017

Veronica vopsitoare sefa!

Acum in inima mea e o Veronica mica, mica, o fetita incruntata, cu spranceana ridicata si boticul strans sa planga, cu mainile incrucisate la piept, cu burtica inainte si care bate din cand in cand din picior. Ar vrea sa fie gata toate deodata, sa gaseasca job, sa termine renovarile si sa nu mai aiba praf si in... sandwich.
Uf, slava Domnului, vine tata socru sa ne salveze la sfarsitul saptamanii.
Nu, nu am poze sa va arat pentru ca nimic nu e gata inca. In trei saptamani baia nu a reusit sa fie terminata. Nervii mei in schimb, da! Va rezolva tataia nostru problema indata. As mai avea nevoie de un instalator totusi, unul priceput tare, care sa repare o instalatie la cada facuta in bataie de joc.
Azi am terminat, dupa lupte seculare, de zugravit un dormitor in roz movuliu. M-am luptat cu banda cand pe langa tavan, cand chiar pe tavan. Am tarait scara dupa mine si-am injurat printre dinti de cate ori mi-am dat cu ea peste picioare sau am fost cat pe ce sa pic de pe ea. Am mozolit cadrul usii, lemnul de la geam si prin dulapul din perete cu vopsea alba. Ma gandeam ca maine punem parchet sa am si eu macar o camera terminata dar am aflat ca e sarbatoare asa ca maine trandavim. Vineri mergem la aeroport. Sambata si duminica ne odihnim impreuna cu tataia si ii facem galerie sa se obisnuiasca aici, cu fusul orar, mergem la Carassauga iar de luni incepem operatiunea de salvare a casei noastre.
Aaa, caut, in Kitchener, recomandari pentru schimbarea a doua gemulete la basement sau pentru schimbat burlanele si streasina la casa. Orice informatie despre meseriasi buni de orice fel e binevenita ca nu se stie niciodata cand ai nevoie. Spre exemplu as avea nevoie de cineva sa ne testeze calitatea apei ca parca ma spal numai cu gel de dus asa imi aluneca mana pe piele cand dau cu apa. Cineva mi-a spus ca water softnerul e posibil sa nu fie bun. Nu indraznesc sa beau apa de la chiuveta nici trecuta prin filtru.
Uh, ce de distractie! Nu am timp sa ma plictisesc cu viata mea!


Friday, May 19, 2017

Romania Pavilion-Carassauga Festival of Cultures

Anul acesta am decis sa va scriu atat inainte cat si dupa Festivalul Carassauga.

Va scriu inainte desi e totusi cam tarziu, in dorinta de-a va convinge ca merita sa mergeti, sa vizitati, sa sustineti pavilionul Romaniei, sa voluntariati, sa va implicati. Ana Maria a lansat nenumarate invitatii comunitatii romanesti si sunt convinsa ca, avand si experienta anului trecut, va aduna in jurul ei oameni minunati, talentati, dedicati, reprezentanti ai lumii noastre de aici care vor arata celorlalte natii cat de frumosi si calzi suntem noi, romanii.
Unul dintre cei prezenti in cadrul pavilionului nostru va fi mortgage brokerul meu, George Vasilache, care impreuna cu partenerul sau din real estate vor fi acolo pentru a doua oara sa sustina comunitatea romaneasca. V-am mai povestit eu despre el. Minuni a facut omul asta ca sa-mi pot vedea eu visul cu ochii si sunt convinsa ca la fel ar face pentru fiecare client care i-ar bate la poarta (telefon sau e-mail adica). Va invit sa il abordati, sa puneti intrebari si sa ii spuneti ca io v-am zis frumos de el ca sa vada cat de mult il pretuiesc si apreciez ajutorul primit. I-am furat o poza de pe Facebook ca sa il recunoasteti.

As fi vrut sa contribui si eu cu ceva, sa voluntariez, face painting poate... dar ma suna tembelul asta de telefon de la munca non stop. Aseara chiar si la 10, cand ma pregateam sa sar in pijamale ma suna unul sa ma intrebe de un apartament cu doua camere langa Universitate. Cum sa pictez un fluturas sfios pe spranceana si sa tin telefonul cu umarul "Da, avem, 1300 costa. Plus electricitate! Appointment? Sigur! Cand? Stai puiule nu misca obrajorul ca gresesc fluturasul!"
Fac si eu ce pot ca sa ajut. Spre exemplu, acum bodoganesc pe blog ca la dat din gura ma pricep cel mai bine. Aici gasiti impresiile mele de anul trecut de dupa festival. Chiar si la un an de la eveniment inca ma stapaneste senzatia ca in seara aceea am facut inconjurul lumii cu escala prin Romania. Abia astept editia din acest an unde Romania va fi prezenta a doua oara cu un pavilion pe care incerc deja sa il creionez in mintea mea colorat si vesel desi sunt convinsa ca voi fi surprinsa de noutati si impresionata de calitatea prezentarilor. Eu, anul trecut, am plans de emotie la unele momente si recunosc ca-s proasta si sensibila si nu aveti decat sa radeti de mine cat vreti. Anul asta stiu! Imi iau batista cu mine ca se intinde rimelul asta al naibii de tare cand ma uit la dansuri populare romanesti. As vrea sa ajung la Ciuleandra cu tot cu catel si purcel. Venim si cu tata socru care va fi proaspat aterizat vinerea viitoare. Va pup si abia astept sa va vad acolo!



Sunday, April 30, 2017

Kitchener, here we are!

Ma asez pe scaun cu mainile atarnand neputincioase si ma uit in jur. Cutii, cutiute, pungi si pungute. O casa straina, intr-un oras strain. Totul suna a gol cand pasesti. Pocnituri, mirosuri si scartaieli necunoscute. Asta noapte n-am dormit desi eram obosita rau si ma dureau toate dar sunt fericita. Nu exista vreo magie care sa puna fiecare lucrusor la locul lui totusi?

Da, ati inteles bine: ne-am mutat! Ma simt ca in emisiunile alea cu nebuni care cumpara case nasoale si le renoveaza. Eu stiu ca nu sunt tocmai sanatoasa la cap dar nici little sis, nici big bro nu sunt mai normali ca mama lor. Singurul om asezat si cu scaun la cap in casa asta e tata' lor dar e coplesit numeric, saracutul.

Ah, sa va povestesc cum l-am sunat pe George Vasilache acum vreo doua luni (da, ii fac reclama pentru ca merita si sper sa nu se supere!) L-am sunat si i-am spus ce vreau sa fac. Sa vand, sa cumpar, sa ma mut. Eu stiam ce vreau dar nu imi era clar daca si cum voi reusi. El trebuia sa descalceasca itele cu mortgage-ul si simplu nu era in cazul nostru. Mi-a spus optiunile, variantele, m-a luminat. Eu atat l-am intrebat: George, imi gasesti o solutie in caz ca nu merge bine treaba? Te bati pentru mine cu bancile? Iar el a zis "Da, Vero! Gasim!" Asta mi-a fost de-ajuns sa merg mai departe. Eu nu fac treaba cu looserii. Ori rezolvam, ori ce, mama ma-sii? Iar George este un adevarat coechipier.

Acum nu imi ramane decat sa astept sa vina mesterul nostru care e in vacanta in Romania deocamdata. Il astept pe Nutu... ca pe tata! Baia de sus e prima pe lista. Promit sa va arat poze dupa fiecare coltisor renovat. Nu cereti poze inainte ca nu va dau decat cu curticica la care am visat atat de mult si cu peluza din fata.

V-am pupat! Am niste dulapuri de bucatarie de spalat. Ceva voluntari? Am glumit...

Sunday, April 23, 2017

O noapte alba

Duminica dimineata tot omul vrea, unii chiar reusesc, sa doarma mai mult. Eu nu pot.

Chiar daca asta noapte am fost la Nuit Blanche, dimineata la 8 fix ochii mi s-au deschis precum jaluzelele din desene animate. Cum sa nu stiti care jaluzele ca doar nu m-am uitat numai eu la un singur canal tv pana mai acu vreo doi, trei ani cand mi-a trecut si ultimul copchil de pe Cartoon Network pe Netflix si Youtube?! Ma straduiam sa ii tin inchisi ca poate-poate adorm din nou dar cum stateam eu, asa, in intunericul pleoapelor mele, incercand sa ma gandesc la ceva frumos, mintea mea nu a gasit altceva decat imaginea unei cani plina cu cafea aburind si, parca, deja simteam si mirosul ei dandu-mi tarcoale si chemandu-ma ca o fata Morgana. Ei, nu, ca doar ma stiti! Eu rezist ispitelor... M-am sucit pe partea cealalta, am strans patura mai bine pe mine si am batut perna sa fie mai pufoasa hotarata sa dorm mult azi, mult de tot. Am reusit chiar sa alung cafeaua din fata ochilor cand, deodata, mi-am amintit de petrecere. Fix o fractiune de secunda i-a luat curiozitatii sa se insurubeze ca un cui in inima. Oare au fost postate fragmente de filme? Oare au aparut poze de-aseara? Si-atat mi-a trebuit! Am intins mana dupa tableta, am deschis coperta si... dus a fost somnul meu! 

Ieri, inainte de petrecere, am avut momente cand as fi vrut sa renunt. Eram intr-o stare jalnica. Moralul sub nivelul marii. Motive serioase. Primul si cel mai important e ca nu imi ajunsese rochita de pe Amazon. Am sperat pana in ultima clipa ca va veni dar nu, nu a vrut, nu a putut, nu a aparut! Apoi bilete luasem impreuna cu prietena mea, partenera mea oficiala de petreceri. De cand am ajuns in Canada am fost impreuna la mai toate dansurile, in familie sau in societate. Acu imi daduse vestea ca nu mai poate merge. Va dati seama: nici rochie, nici prietena! Trist! Si cum stateam eu asa de trista, intr-o casa plina de cutii pregatite pentru mutare, deci intr-un decor si mai trist, am hotarat ca ma duc la petrecere macar sa uit cateva ceasuri de impachetat si case cumparate sau vandute. Va povestesc eu si cum a fost cu mutarea cand s-o incheia totul cu bine.

Am insfacat de pe unde era aruncata cea mai alba rochita pe care o aveam in dotare (ca asa era tematica petrecerii), am calcat camasa lui Dan (ca aia macar a ajuns la timp), am aplicat un strat de tencuiala pe mutrita bosumflata si tupai-tupai amandoi ne-am luat de manuta si ne-am dus. Ei, dragii babei, de cum am intrat pe usa salii am stiut ca nu voi regreta ca am venit. Stanga, dreapta, numai cunoscuti si pupaturi. Specialistii de la nustiu ce universitate engleza ne avertizasera ca imbratisarile elibereaza endorfine dar eu n-am crezut pana nu am simtit pe pielea mea aseara. Am uitat complet de probleme, de rochie si de tot. Ba o pupatura aici, ba una colo, ba te intalneai pe la mijlocul salii cu Anca la pupat. Fac si eu acum ca mama cand o pupam noi "Toate-mi trec, dragii mei!"

Va amintiti probabil, daca nu va rog sa recititi, ca v-am mai povestit cat sunt de faine petrecerile organizate de Daniel Predoi. I-am sugerat dupa petrecerea de ziua indragostitilor sa aduca si pentru doamne ceva dansatori ca nu numai domnii trebuie sa se uite dupa funduri cu pene. Ah, ca mi-am amintit de-aseara cum unii domni, saracii, n-au curaj nici sa ridice ochii de pe servetelul de pe masa cand le flutura penele alea pe la nas ca papa numai pateu si conserve de peste toata saptamana daca indraznesc. Daca n-am ce face si studiez oamenii din jur... Ei, dar sa revenim la customer service si ce inseamna sa faci pe plac clientului. Nu imi pot reveni din uimire cum s-au facut organizatorii luntre si punte sa aduca doi frumusei de dansatori si pentru doamne. Ce s-au mai distrat doamnele de toate varstele si ce chiuiala era acolo! I-am zis sotului ca vreau poza cu baietii iar el, blazat, a zis ca n-am decat. Pffff...

Si iar am dansat de ma ustura talpile si ma dor genunchii. Astept pozele si filmele si va arat si voua ce fain e la petrecerile unde este DJ Connex Ro. Mircea, ne vedem la Kitchener!