Mi-e lene azi

Nu v-am iertat ca nu comentati dar pentru ca e joi si pentru ca sunt libera azi cu mancarici de limba si n-am cu cine vorbi (oamenii muncesc, nu ca mine) am zis sa scriu, sa-mi strig durerea: mi-e lene, ma, mi-e lene!

Si chiar ma dor toate osicioarele din corpul asta ramolit de la ploaia care a inceput aseara si inca nu-i hotarata daca sa mai stea sau sa plece. Stiti cum e relatia mea cu ploaia? Ca intr-o iubire cu nabadai: eu o iubesc si ea ma doare ceea ce nu ma face sa o iubesc mai putin insa.

Aseara, cand a inceput, cu ropot mare si cu stropi grei as fi alergat prin parcare desculta si-n chiloti de bucurie. No, nu sariti ca inca nu am luat-o razna! Am stat doar cuminte in balcon, sub streasina si m-am bucurat de sunete, de mirosul de praf incins udat si de stropii de apa purtati de cate o rafala mai indrazneata pe fata mea care avea incremenit tamp un zambet pana la urechi.

Cand eram mai tanara nu luam umbrela niciodata tocmai pentru ca imi placea sa merg prin ploaie. Acum nu mai fac asa ca-mi ploua rimelul dar pe la doisprezece ani coboram din dealul Copoului unde era scoala mea mergand cu sandalutele fix prin siroaiele care se scurgeau pe langa trotuar si nu-mi pasa de nimic. Pe la optsprezece mergeam tantosa pe strada care duce spre Palat, pe Stefan cel Mare, si ma uitam sfidatoare la multimea inghesuita pe sub stresinile magazinelor asteptand sa treaca ploaia de vara ivita din senin.

Aseara doar am stat cuminte, ghemuita pe un scaun, cu rochita trasa peste genunchi si ma bucuram ca un copil de gradinita. Ma uitam la balcoanele din jur si nu vedeam la altii aceeasi bucurie si acelasi zvac si nu pricepeam. Am uitat sa ne bucuram de lucrurile marunte.

Azi mi-e lene! O fi tot de la ploaie? Azi va dau voie sa spuneti ca sunt cea mai lenesa fiinta de pe pamant. Nu-mi pasa. Puteti sa ma impingeti de colo colo ca nu va zic nimic numai sa nu ma puneti sa fac treaba.

E sarbatoare mare acasa. E Sf. Maria. Aici nu simt c-ar fi. Nici nu avem pe cine sarbatori. Maine e alta sarbatoare, e Sf. Ana, onomastica maicutei mele. Sper din tot sufletul sa nu uit sa o sun dimineata. Mereu imi amintesc tarziu dupa ora ei de culcare.

Cred ca ma culc daca nu ma tineti de vorba. Cel mai simplu! Apoi, daca imi vine cheful, poate ma mut in bucatarie. Poate!