Vietile mele anterioare

Sambata dimineata, m-a adus D la munca mai devreme decat trebuia si pana sa incep munca, invaluita in arome de cafea, sub suflul enervant al aerului conditionat... m-a lovit muza asa ca hai sa va dau ceva de citit. Sper sa va si placa!
Aseara m-am jucat total inocenta cu o aplicatie de pe Facebook care iti spune cate vieti anterioare ai mai avut. Se pare ca vreo 11. Sunt un suflet batran si evoluat s-ar spune. Prostii! N-am invatat nimic in atatea sute de ani de experienta. Inca imi pun sufletul pe tava oricui, inca ii consider pe toti cei ce-mi ies in cale prieteni si le-as da si camesa de pe mine daca mi-ar cere-o. Se spune ca de fiecare data cand ne este oferita sansa sa mai traim o viata trebuie sa indreptam greselile din cea anterioara. Iaca nu vreau! Iaca, asa imi place mie sa cred ca oamenii sunt buni si frumosi!
Stiu ca e doar un joc. Doar nu va imaginati ca am dat in mintea copiilor dar asta a declansat in mintea mea reactii in lant.
Am citit acum cativa ani in urma cartea "Adam si Eva" a lui Rebreanu. Doamne, ce mult mi-a placut! Da, e cartea in care doua suflete se indragostesc candva in negura vremilor si se tot cauta inconstient in toate vietile ce le sunt harazite dar de fiecare data cand se regasesc ceva ii desparte. E tulburator sa stii ca toate aranjamentele pe care le facem si in care credem cu tarie ar putea fi altceva decat soarta vrea de la noi.
Apoi gandul m-a dus la un vis avut tot acum multi ani in urma dar care pare ca ma urmareste din moment ce nu il pot uita. Se facea ca urcam pe o strada veche din Copou garnisita frumos cu case boieresti de o parte si de cealalta. Cine stie cate baluri si cata lume buna, trasuri si cate frumuseti a vazut acea strada! Ei, dar cum urcam eu asa, am simtit ca trebuie sa intru intr-una din acele case doar ca eu nu mai eram materiala. Ma strecuram peste tot fara sa fiu vazuta. Pasisem intr-o alta epoca. Casa avea un cerdac mare si umbros imbracat in vita de vie iar acolo se odihneau doi batranei albi si tristi. Am trecut pe langa ei cu un puternic sentiment ca sunt parintii mei dar nu m-am oprit la ei. Nu pentru ei venisem. Am pasit in casa. Era umbra si rece, mobilier vechi, dantelarii si catifea. Atunci am vazut-o pe ea. De fapt m-am vazut pe mine. Nu-mi semana dar stiam ca sunt eu. Era o fata inalta, subtire, cu o piele incredibil de alba si parul roscat, lung, bogat si ondulat. Parul ei m-a marcat... si tristetea de pe chipul ei.
M-am trezit dupa ce m-am intalnit cu mine atat de frumoasa dar atat de dureros de melancolica... si nu o pot uita. De-atunci m-am plimbat de nenumarate ori pe Lascar Catargi cautand casa aceea atat de convinsa sunt ca am trait acolo candva.
Cine se prinde in joc? Cine ne povesteste despre vieti anterioare?

Ursitoare Canada

Dragii mei dragi,

Va scriu aceasta scrisoare din prea plinul inimii mele. As vrea sa va fac martori ai bucuriei ca am intalnit aici, in Canada, oameni de teatru de o reala valoare si as mai vrea sa va marturisesc ca sunt mandra, pur si simplu onorata, ca m-au acceptat ca ucenic al lor.
Sper ca va amintiti ca visul vietii mele a fost sa fiu actrita si chiar cred ca as fi fost talentata daca soarta nu mi-ar fi fost rasucita la un moment dat la 180 de grade si aruncata departe rau de cursul ei firesc. Acum, oamenii acestia de care vreau sa va vorbesc se chinuie sa scoata acel vis amortit de la naftalina si sa-mi dea o a doua sansa. A trebuit ca sa strabat atata amar de drum, sa sar peste noua mari si noua tari ca sa pot bate la aceasta poarta ce mi-a fost trantita in nas candva.
Cine sunt ei? Ei bine, de fapt sunt doua ele si ma topesc de dragul lor. Este vorba despre... ta, ta, ta, ta, tadam: Emilia Nechita si Carmen Iacob.
Prima scoasa de soarta in calea mea a fost Emilia. Omul Emilia Nechita este un fenomen! Nici nu apuca sa intre bine intr-o incapere, nici nu apuca sa schiteze vreun gest sau sa deschida gura bine ca auditoriul e deja cucerit. Asa am fost si eu de la intaia noastra intalnire. Ma simteam proasta (si jur ca nu-s) in preajma ei. Nu gaseam nimic inteligent de spus ci doar sa-i sorb ei fiecare cuvintel. Ma bucuram ca un copil cand o reintalneam. E o adevarata desfatare intelectuala sa te afli intr-o asemenea companie de inalta clasa.
Regizorul Emilia Nechita este un profesionist si un talent cum n-a vazut Canada! Am avut marele noroc sa o avem ca profesor la clasa de teatru a fiica-mii anul trecut. Un mare om coborat printre prichindei, un om ce ii intelege si ii simte, stie sa le vorbeasca si sa ii faca sa interpreteze exact asa cum trebuie. Dintr-o scandurica rigida ca fiica-mea am vazut rasarind o printesica pe scena. Am dus la curs un copil timid, introvertit si am luat la schimb o mica vedeta. Abia asteptam noul curs al Emiliei care va incepe indata. Va fi de asta data teatru de umbre iar cei interesati pot sa isi inscrie copiii repejor, cat inca mai sunt locuri. Daca nu stiti cum si unde sa o gasiti pe Emi va rog sa imi scrieti in privat si promit sa va indrum catre ea. Si da, daca va intrebati, da, ii fac reclama si o fac din tot sufletul!
Cea de-a doua doamna a teatrului romanesc este Carmen Iacob. A jucat pe scena Teatrului Luceafarul la mine, la Iasi. Cred ca nu este copil in tot judetul care sa nu fi pasit cel putin o data in acest minunat teatru. Si eu am fost spectator acolo copil fiind dar si adult alaturi de copiii mei.
Alaturi de Carmen si Anca (Anca este o alta ucenica, asa ca mine, supercalifragelisticexpialidousha de talentata si frumoasa ce e), sub indrumarea Emiliei, am marea onoare sa pregatesc acum un spectacol de Ursitoare. Va rog sa ma credeti ca stau la repetitii si o privesc pe Carmen, ii admir expresivitatea, ii ascult replicile si felul in care le spune si uit de mine, uit ca mai trebuie sa spun si eu ceva pe-acolo. Este pur si simplu minunata! Se vede ca stie ce face, se observa cu cat drag joaca si se citeste printre randuri experienta.
Cand ne veti vedea in spectacol la botezurile ce vor mai avea loc de-acum incolo va veti convinge ca este o actrita desavarsita. Eu cu Anca ne straduim sa tinem stacheta sus dar sa nu exageram nici noi cu modestia. Suntem cele mai bune ursitoare, chiar ursi-ursitoare si vom veni sa deschidem pruncilor caile destinului cand ne veti chema.

Luna plina

De ieri ma doare capul cumplit de s-a purtat si seful, dragul de el, in varful degetelor prin birou din cauza mea. Intai am dat vina pe porcaria aia de aparat de aer conditionat care sufla chiar spre mine si huruie ingrozitor. Apoi mi-a trecut prin cap ca m-o fi deocheat careva dar eu nu cred in prostii de-astea mistico-stupidistico-fantastice. Mai spre seara, cineva, pe undeva, mi-a spus ca e luna plina si nustiu ce eclipsa si-atunci am inteles motivul pentru care as fi pus capul pe birou sa trag un pui de somn, sa uit de cap si de durere.

M-a durut si azi biluta tare rau. Am mai si terminat cartea, al treilea volum din Fluturi, si-am tras un bocet zdravan la final de ma doare acum si mai tare. Daaaaa, stiu, sunt un copchil prost care boceste din orice si pentru fleacuri si-mi mai si pun sufletul pe tava voua pe deasupra. Daaaa, stiu ca sor-mea o sa ma certe sau macar o sa  ma dezaprobe dar... eu plang la orice poveste de dragoste frumoasa, mai ales daca are happy end.

Ei, dar ca sa imi treaca nacazul mi-am programat un weekend aglomerat, sa nu am timp de gandit prea mult si prea intens ca nu de alta dar simt ca de atata concentrare mi se reactiveaza si eczema de stress de pe mana. Plaja va fi a mea, apoi piscinele de prin curtile prietenilor si poate ajung si pe la Campul Romanesc. Voi fi zen total!

Ma pregatesc intens si pentru ce va urma incepand de-acum. Dupa luna asta plina urmeaza alinieri planetare de... ma bufneste rasul cand vad ce prostii debitez. Horoscoapele, in care nu cred decat cand imi convine, spun ca incepe o perioada extrem de buna pentru Sagetator. Acum le cred! Vom fi nemaipomeniti pe toate planurile. Ne va merge atat de bine incat... Ptiu, ptiu sa nu ma deochi! E doar o expresie ca v-am mai spus ca nu exista deochi parca. Ma pregatesc sa primesc toate astea cu bratele deschise. Va tin la curent. Cica nu primesti nimic atunci cand ai nevoie ci atunci cand meriti! Merit?

August fierbinte

Doamne, daca eu nu as locui in capul meu si as putea sa-mi aud gandurile ca fiind ale altcuiva, m-as uita cam intr-o dunga la cea care e in stare sa nasca asemenea idei. Mereu am fost mai altfel, recunosc! Eu nu gandesc dupa sabloanele acestei societati, dupa religii, cutume si alte dogme, norme sau ce-or mai fi. Eu sunt mai "flower power" asa... dar... zilele astea m-am intrecut pe mine insami la prins fluturi si debitat vise nerealizabile.

Spre exemplu, m-am pomenit azi intrebandu-ma cate zile mai sunt pana la anul nou si nu m-am lasat doar cu o intrebare ci incepusem sa socotesc septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie intregi plus 26 de zile din august... Apoi mi-am dat una dupa cap sa-mi revin ca afara doar ce ti se prajeste laringele cand respiri dogoarea si mie imi trebuie zapada, elfi si brazi de Craciun. Parca anul trecut am fost putin mai normala si am declarat ca sunt gata de sarbatori prin noiembrie doar. Ce mi-o fi venit mie azi sa ma gandesc la asta? 

Suntem la inceput de august. De-ar trece mai repede vara asta ca probabil de-aia ma macina toate dorurile zilnic. Nu numai ca e sezonul cand auzi in jur, aici, ca toata lumea pleaca in Romania dar si cei de-acolo umplu Facebookul de poze superbe din toate colturile tarii. Iarna parca nu mi-e asa greu. Doar mi-e dor de vara atunci! Ciudata mai sunt! Nici eu insami nu ma mai inteleg!

Tare mult imi doresc sa schimb anul asta pe unul mai bun. Il fac pachet si ii dau si un sut in fund sa se tot duca. 

Pica Pica

M-am ales cu un nou nume de cand cu goana dupa pokemoni si asta numai pentru ca D mi-a spus sa nu ma sperii daca ma fotografiaza cineva pe strada. Inseamna ca m-a confundat cu un pokemon. Copiii mei, fapturile alea minunate dupa care ma topesc eu, au sarit amandoi in sus si intr-un glas m-au botezat Pica Pica. Copii de Pica Pica! Picaciuci mici!