Multumesc!

Doamne-Doamne, Iti multumesc din suflet pentru tot!
Eu am o relatie mai speciala cu Divinitatea si uneori simt nevoia sa multumesc pentru tot ce primesc, pentru tot ce am, pentru tot ce se intampla frumos in viata mea dar si pentru toate lectiile pe care le invat zi de zi.
Nu, nu vreau sa tin predici doar ca uneori imi dau seama cat de frumoasa e viata.

Undeva in adeneul meu este o bucatica din tata care ma face sa fiu adesea nemultumita, sa caut schimbarea, sa caut mereu altceva. Ca-i de la tata mostenirea asta imi spune mama mereu. Parca o vad cum isi pune mainile in sold, da din cap si-mi zice oftand "tare mai semeni cu tat-tu, draga mamii! Numai el schimba serviciul toata ziua, buna ziua!" Tata este mereu cu mine, nu numai in fiecare celula din corpul meu dar simt ca ma protejeaza si ma vegheaza de-acolo de sus. Chiar ieri a trimis un mesager. A venit la noi in office, in vizita, fata careia i-am luat eu locul si ne-a povestit amarata cat de rau ii este la noul loc de munca unde nimeni nu vorbeste cu ea, colegii vin si pleaca fara un cuvant, fara un salut, trec pe langa ea parca ar fi invizibila, fiecare in cubuletul lui, cu calculatorul lui. Toata lumea sta peste program, lucreaza si de-acasa, nu mai au viata personala, nu au timp sa se casatoreasca sau sa faca vreun copil. What, the fuck! Ce rahat de viata mai e si asta? Fereasca Sfantul! Eu nu vreau asa ceva nici pentru toti banii din lume. Deodata mi-am iubit jobul si mi-am dat seama cat de norocoasa sunt. Mi-am amintit ca am trecut si eu printr-o experienta similara si am fugit mancand pamantul atunci cand lucram in contabilitate. Tot asa, veneau fara sa spuna nimic, se asezau si butonau in disperare fiecare in patratica lui, comunicau numai prin e-mail desi erau la doi pasi distanta dar nu-i asa ca ce e scris ramane, se spala pe maini fiecare ca "io ti-am trimis un friendly reminder" si se CC toti sefii tot asa din prietenie... Seara se ridicau isi luau geanta si plecau pur si simplu fara o vorba, fara nimic. Aveam senzatia ca traiam intr-o lume de roboti. Oribila experienta! O inteleg perfect pe fetita asta care venise ieri sa planga la vechiul ei loc de munca numai ca uitasem cum e si ma manca pe alocuri sa caut iar alt job.
Ma uit adesea si la oamenii din metrou. Intru la Victoria Park si vad multi oameni rupti de oboseala, simpli, tristi si prost imbracati. Oamenii astia muncesc din greu pentru fiecare banut si mi-e mila de ei. Pe masura ce ma apropii de downtown se schimba si populatia din metrou. Apar cei eleganti, barbati la costum (nu pot pricepe de ce au pantalonii asa scurti dar multe nu pricep eu asa ca tac), femeile ingrijite, machiate, se vede ca sunt doamne bine, de office. Pana acum ma uitam la ei si ii invidiam ca au scoli canadiene si joburi bune. Ma gandeam ca eu am cam pierdut startul dar nu vedeam mai departe de ambalajul hainelor elegante. Nu ma intrebam cat de tristi si singuratici s-ar putea sa fie omuletii astia. Acum nu spun ca toti or fi asa dar de-aia antidepresivele si antiinflamatoarele sunt cele mai vandute medicamente in Canada.
Mda, m-am invartit in explicatii de le-am pierdut si eu sirul si n-am vrut sa spun decat ca am ajuns sa-mi iubesc si sa-mi apreciez jobul si pe oamenii cu care lucrez pentru ca am timp sa ma bucur ca mi-a luat copchilul la facultate, sa stau seara la o vorba cu prietenii, sa-mi pun flori in gradinita din balcon si sa astept sa rasara patrunjelul, sa visez ca voi imbatrani intr-o casuta pe malul marii...