Bilant

Scuturand de praf blogul asta pe care n-am avut putere sa-l parasesc chiar de tot, am dat peste Wish list-ul de anul trecut si  spre surprinderea mea, mi-au cam iesit toate mai putin cetatenia si vacanta pe plaja de vis.
Ne-am cumparat casuta aia mica pe care ne-o doream, am schimbat jobul, am vizitat orasele din est si ne-am intalnit cu prieteni faini stabiliti pe-acolo si-am si slabit fix alea 5 kg pe care le-am pus pe lista. Fiecare dorinta implinita are povestea ei plina de peripetii, de oameni care au venit dar si care au plecat din viata noastra.
Am inceput anul in febra cautarilor de case. Am vandut casuta din Romania ca sa avem de avans la casa din Canada asa ca hotii nu mai trebuie sa ne caute pe-acasa, nu mai avem nimic acolo decat parinti, frati si prieteni.
Am fost tare nehotarati cautand cand apartament, cand casa prin oraselele apropiate, cand townhouse. Pana la urma a fost sa ne pice cu tronc un apartament dragut, intr-un bloc micut plin de pensionari. E liniste si pace, cu verdeata, copaci si veverite obraznice care vin si cersesc de mancare pe la usa balconului.
Piata imobiliara in Toronto este inca foarte dinamica si asta face ca preturile sa stea sus. Se facea ca vedeam un apartament si daca nu ne hotaram rapid ori era dat pana a doua zi ori avea deja cateva oferte la el. Asa ne-am chinuit pana de 8 martie cand am vazut apartamentul nostru. Am simtit ca va fi al nostru cand am intrat in el. As putea chiar spune ca mi l-a facut sotul cadou de 8 martie... dar nu spun.
Dupa ce ne-am mutat la 1 iunie am terminat asezatul fiecarui ac si ne-am luat vacanta. Nu va imaginati vacante de-alea lungi. Aici iti iei doua saptamani mari si late si le intinzi ca pe elastic si, culmea, atunci cand te simti bine, timpul trece mult mai repede. Ne-am urcat cu catel si purcel in masina si am plecat spre est fara planuri minutios puse la punct ci in voia sortii. Am zis sa vedem cat mai multe si unde ne-o placea mai tare acolo sa ne asezam tabara.
Am vazut Kingston, un orasel micut unde am avut surpriza sa fie un festival ceva. Erau adunati rockeri de-aia cum vezi in filmele americane cu motoare de-ti sta mintea in loc. Eu eram Alice in Wonderland si nu m-as mai fi dat dusa de-acolo. Imi venea sa ii pup pe toti la rand si sa le spun ca tare mi-ar fi placut sa fiu ca ei. Am facut multe poze numai ca sa i le arat prietenei mele din Romania cu care visam eu candva la un moment ca asta dar pozele nu arata toata emotia mea.
De fapt la Kingston ne-am oprit ca sa ne plimbam cu vaporasul printre cele o mie de insule burdusite de case superbe de vacanta. Am plecat cu un gust amar in loc sa fiu super incantata dupa plimbare. M-am simtit ca Fetita cu chibriturile uitandu-ma pe furis la casele-conac si yachturile bogatasilor.
Urmatoarea oprire a fost in Montreal. Am beneficiat de un super ghid, un prieten al sotului, care ne-a plimbat prin tot orasul. Mi-a placut pe alocuri dar nu a fost asa cum visam eu cand imi ziceau unii ca e superb, ca e ca un oras european. Nu, nu am avut senzatia ca as fi in Europa nicio secunda. Deci sa nu mai plecati de acasa cu asteptari prea mari fabricate pe baza de povestiri si impresii ale altora.
Ceea ce nu am gasit in Montreal am gasit cu varf si indesat in Ville de Quebec. As mai fi stat acolo doua saptamani fara sa ma satur. Frumos! Partea veche a orasului parca era o cetate medievala plina de culoare, flori si terase,iar partea noua ne-a aratat un orasel cochet si curat. Insa, cu toate terasele lor, cea mai buna masa am avut-o in casa prietenilor nostri de la Iasi. Tare buna e ciorba radauteana la o masa cu oameni buni!
Ultimul popas a fost in Ottawa doar cateva ore cat ne-am invartit prin centru si gata vacanta. Inapoi la Toronto si la munca de zi cu zi care imi era tot mai nesuferita si mai grea.
Am inceput sapaturile pentru un job nou cum imi propusesem. Am trimis miliarde de resumeuri. Nu ma cauta nimeni desi aveam experienta canadiana, eram managerita de Tim Hortons si cu scoala de accounting facuta aici. Nu da nimeni nici doi bani pe Tim Hortons! Asta a fost parerea mea finala. Si dupa ce am trimis atat de multe resumeuri fara ecou, am fost ajutata de o necunoscuta. Eh, nu va vine sa credeti? Fata asta care m-a ajutat nu m-a vazut niciodata si nici eu pe ea. E o romanca agatata pe Linkedin si careia i-am cerut cu nerusinare ajutorul. Eram la limita puterilor cand ea s-a oferit sa ma ajute atat de senina. Stau inca si ma intreb cum de a facut asta pentru mine si daca eu as fi facut acelasi lucru pentru o necunoscuta... Sper din tot sufletul sa nu o dezamagesc si sa auda numai de bine despre mine. Conteaza enorm o recomandare aici, in Canada!
Deci, n-am ajuns inca pe o plaja exotica. Poate la primavara dar nu imi pun asta din nou pe wish list pentru anul viitor.
Ramane inca cetatenia care e in derulare. Nustiu pe unde s-a blocat dosarul nostru dar prietenii nostri care au aplicat odata cu noi au deja cetatenia iar noi suntem in procesare de pe 4 august... Poate dureaza mai mult la noi pentru ca suntem mai multi... Mai asteptam!
Pentru anul viitor nu-mi doresc decat punctul #1 din nou plus sa-mi intre baiatul la facultate!
Mi-as mai dori o promovare la noul job, o vizita in Romania si o masinuta mica pentru mine... dar nu tin mortis cum tin la primele doua.

Vreau sa urlu!

Vreau doar sa urlu de durere si nu poooooot!
De patru zile sufletul meu bantuie prin cenusa clubului ars in Bucuresti. Corpul meu traieste in virtutea inertiei aici in Canada. Ma duc la munca, vin de la munca, vorbesc, zambesc dar cel mai mult plang.
Sambata dimineata, la munca, am intrat putin pe Facebook si fara sa imi dau seama ca sunt intr-un birou unde putea intra oricand cineva am inceput sa plang citind povestirea asistentei de pe salvare. M-a vazut doar colega mea din Filipine si i-am explicat printre sughituri ca au murit niste oameni nevinovati in tara mea. Cine stie cat de tare e ea impresionata... Au si ei mortii lor!
M-au intrebat si colegii albanezi ce se intampla in tara mea chiar azi de dimineata. Explicandu-le, am simtit cum imi raguseste vocea si ma inec de plans din nou si-atunci filipineza mi-a sarit in ajutor: "Lasati-o ca de trei zile plange!"
La pauza am alergat sa imi cumpar ceva de mancare pentru ca nu am fost in stare sa gatesc, nu am avut nici chef sa arunc ceva in geanta dimineata. Ma duc la culcare trista si ma trezesc si mai si... Pe drum am primit un mesaj pe telefon care ma intreaba daca sunt bine si daca am pe cineva implicat in tragedia din tara mea. Am multumit frumos pentru intrebare. Romania mea e pe buzele tuturor dar de data asta dinr-un motiv ce am vrea ca niciodata sa nu fi existat. Vestea a facut deja inconjurul globului. Nu, eu sunt din alt oras dar... Nu mai conteaza... Nu vreau sa mai povestesc... La cate tragedii se intampla in lumea asta plina de razboaie cei treizeci si trei de morti ai nostri par putini si strainii nu au cum sa inteleaga.
Mestecand absenta salata fara gust am deschis din nou Facebookul si m-am trezit bocind din nou citind despre fata aceea frumoasa care nu stia sa fie suparata. Avem o prietena comuna care ar fi trebuit sa fie in club alaturi de ea in noaptea aceea dar a ales sa stea acasa. A stat acasa ca sa aiba cine o plange pe minunea asta blonda a doua zi cand ea s-a alaturat ingerilor. Nu am puterea sa-mi imaginez durerea arsurii pe 80% din corp si nu cred ca reusesc sa ma transpun in groaza unui om tanar care stie ca va muri curand, ca toate visele ii vor fi spulberate si ca odata cu el mor si sufletele parintilor, sotilor sau copiilor lor.
Cred ca multi dintre cei ce au murit si-au dorit sa aiba ragazul de-a-si mai vedea pentru ultima oara parintii si sa le ceara iertare cu lacrimi in ochi ca le pricinuiesc asa durere si ca ordinea firii s-a schimbat acum.
Azi am realizat ca nicio alta moarte nu m-a mai afectat atat de mult pana acum. Erau prea tineri, prea frumosi, prea destepti! O mana criminala i-a adunat pe toti la un loc si le-a dat foc.

Eu am plecat din tara. Sunt o lasa pentru ca nu am stat sa lupt pana la capat, sa schimb ceva si sa le ofer copiilor mei sansa sa traiasca intr-o tara mai buna.
Am fost dezamagita inca de cand fiind tanara absolventa am luat post la Podu Iloaiei iar directorul scolii m-a amenintat ca pune tiganii sa ma bata in drum spre gara daca nu renunt la post in favoarea nevestei padurarului care ii aducea lemne gratis.
Am fost dezamagita cand lucrand la patron mai tarziu, la cel mai mare dealer Connex din tara in acea perioada, am aflat ca nu puteam sa mai fac inca un copil pentru ca patronul nu platea cotizatiile la stat si nu as fi luat bani pentru perioada de concediu pentru cresterea copilului.
Am fost dezamagita mereu cand am observat cum, in jurul meu, colegii cu cele mai proste medii aveau locuri caldute asigurate la absolvire. Cei ce va stiti cu musca pe caciula sunteti in strada acum urland jos coruptia? Haha! Cata ironie! Coruptia e in noi, in fiecare dintre noi astia care am invatat sa dam din coate ca sa ne fie mai bine, care ne-am luat posturile cu pile si care dam spagi.
Cei ce au ars acolo de vii sunt cei care inca mai sperau. Romania noastra draga ne omoara pe toti: pe cei ramasi acasa dar si pe mine pentru ca dezradacinarea arde in suflet.
Eu poate nu sunt asa desteapta, n-am scoli si olimpiade ca cei prezenti in Colectiv dar macar pot sa promit ca dupa ce-mi voi sterge lacrimile voi trai mai departe si pentru ei putin departe de tara care i-a impins catre moarte.