18 ani de cand sunt mama

Motivul pentru care inca mai sunt in Canada si care probabil ma va tine aici pana la final tocmai a terminat liceul si raspoimaine implineste nici mai mult nici mai putin de 18 ani de cand ne-am privit adanc in ochi pentru prima oara. Mi s-a parut ca ochisorii lui mici si negri m-au citit ca pe o carte deschisa, ca a inteles inca de atunci ca ii voi fi cel mai bun prieten si ca mereu ii voi fi sprijin atat cat ma vor tine balamalele.
Imediat dupa aparitia lui pe scena vietii mele mi-a incoltit in minte gandul ca trebuie sa ii ofer mai mult si mai bine si-am vrut sa plec in Canada dar pe forumurile de emigrare lumea zicea mult si de rau de sistemul de sanatate canadian. Imi amintesc si acum cum citeam ca in parcare la supermarket ti se lipeste mana de manerul portierei iar vantul iti patrunde la oase iar copilul meu era asa sensibil la raceli iar eu atat de tanara si proasta. Acasa, daca ii curgea nasul dadeam repede fuguta la sora-mea sa cer sfaturi mai ceva ca la medic dar daca as fi plecat departe de ea m-as fi simtit handicapata. Am renuntat atunci la gandul emigrarii. Era prin 2000-2001.
Am trecut impreuna prin gradinita, am plans la prima serbare de sarea camesa de pe mine ca am ajuns ziua sa am copil asa mare care imi spune poezii.
Cand l-am inscris in grupa mare tocmai implinise sase ani. Eu lucram in invatamant si l-am adus doar o zi in vizita la clasa intai, la o invatatoare extraordinara care l-a cucerit pentru totdeauna. N-am mai avut nicio sansa sa il iau de acolo si-am fost nevoiti sa incepem clasa intai pe la sfarsitul lunii septembrie. Altii au timp sa se pregateasca sufleteste pentru asa moment dar noi nu. Multi ne spuneau ca e prea mic. Altii ne spuneau ca suntem nebuni ca ne luam dupa el. Directoarea scolii care a semnat dosarul de inscriere... parca o vad si acum. S-a uitat peste ochelari la mine, a dat din cap si a spus ca numai un psiholog ar putea sa faca totul asa anapoda.
Nu pot sa spun ca am avut cele mai bune note, ca am fost premianti si laudati dar ne-am descurcat. Am avut noroc ca atunci cand a intrat in clasa a cincea la liceul de informatica nu s-a dat testare, inainte de capacitate am plecat in Canada iar acum, ieri mai exact, am terminat cei 12 ani de scoala  fara oribilul examen de bacalaureat. Imi amintesc acum cu drag cat chin aveam sa scriem temele pentru acasa. Fix atunci il paleau si foamea, si setea, apoi pipi si somnul si nu toate deodata ci pe rand  ca sa poata face pauze dese. Imi amintesc cu drag si nostalgie cum alergam cu el la antrenamente la Capoeira, apoi la basket sau la fotbal. Imi amintesc de un copil micut, slabut, iute ca argintul viu si ma uit acum (in sus) la un tanar frumos, implinit si linistit, increzator in visele lui si ma topesc de drag.
Cum spuneam, ieri a fost ceremonia de absolvire a liceului. A fost emotionant dar n-am mai bocit ca la gradinita. Nuuuu, acum nu ma mai ascund. Am evoluat! Las lacrimile sa curga in voie pe obraz. Am dreptul sa plang de bucurie. E momentul meu de triumf si de mandrie nemasurata. Si cum sa nu fiu mandra cand profesoarele de mate si de info te cauta dupa festivitate, in marea aceea de absolventi si parinti, sa te felicite personal pentru asa copil bun!
Eu i-am convins si am facut tot posibilul sa ii aduc in Canada sperand sa le fie mai bine. Stiu ca sunt inteligenti si puternici. Acum doar de ei depinde sa faca toate visele sa devina realitate.
Ne indreptam pasii catre University of Toronto. Va mai bocesc inca o data peste patru ani cand o dam gata si pe aia. Deocamdata... Zboara puiule, zboara! La multi ani, pui drag!