Tuesday, April 29, 2014

Scoala lor

Azi am de gand sa va provoc la dialog.

Postarea aceasta o gandesc demult dar mi-e teama ca nu am inca suficiente informatii despre sistemul de invatamant canadian asa ca ii rog pe cei cu mai multa experienta de viata canadiana sa ma ajute, sa ma corecteze si sa ma indrume chiar, acolo unde nu ma pricep. Eu voi povesti ce stiu, ce-am invatat alaturi de cei doi scolarei ai nostri si as aprecia enorm orice sugestie venita de la cei ce au trecut deja peste aceste etape. Voi spune de la bun inceput ca nu am trecut prin daycare sau kindergarten pentru ca junioara noastra a ajuns aici cand avea 9 ani iar cel mare 14. Poate ceea ce povestim noi va folosi cuiva, va linisti ingrijorarile parintilor ce se pregatesc sa vina incoace, va oferi colegilor mei invatatori o privire de ansamblu asupra unui alt sistem de invatamant.

Nu vreau sa fac nicio comparatie cu invatamantul romanesc pentru ca am facut parte din acest sistem o perioada si pentru ca la vremea aceea, din lipsa de chemare catre meserie, din lipsa de tact sau datorita faptului ca nu stiam ca se poate si altfel, am facut nenumarate greseli pe care acum le regret din tot sufletul. Ana si Alex, elevii mei din vremea aceea, stiu ca cititi acest blog si va rog sa ma iertati pentru toata neatentia si stangacia de care am dat dovada. Dau totusi vina pe tinerete si pe faptul ca atunci inca nu eram mama. Cand s-a nascut fiul meu am simtit ca intreaga lume s-a schimbat si am privit toti copiii din lume cu ochi de mama nu doar de cadru didactic rece si dur. Cand mi-am vazut copilul am realizat ca un om ca mine nu are ce cauta in invatamant si am ales alta cale. Ar fi extraordinar daca toti cei lipsiti de rabdare si de tact pedagogic ar parasi catedra dar sunt multi cei ce nu recunosc ca le lipsesc anumite calitati esentiale pentru a manui suflete de copii.

Mai spun legat de Romania doar ca ai mei copii au avut parte de invatatori extraordinari si in fata carora ma plec oricand cu recunostinta. Teo si Tudor se gandesc mereu cu drag la doamna Popa si la domnul Iliescu!

In legatura cu Canada... Dupa ce am aterizat cu bine si ne-am dezmeticit putin am mers la scoala cea mai apropiata sa inscriem copiii. Scoala in care intraseram era Elementary School adica pana la clasa a 5-a inclusiv. Copiii de la Elementary se muta la Middle School (6-8) si-apoi la High School. Este posibil sa fie si scoli cu clase pana la a 8-a direct dar nu sunt sigura. Mai exista si varianta scolilor catolice si a celor cu predare in limba franceza (cica ar fi scoli mai serioase). Rog completari aici.

Pentru inscrierea la scoala ne-au trebuit vaccinarile din Romania cu care am avut mai tarziu probleme nu atunci la inceput (adica ne-au sunat de la Public Health ca vaccinarile nu sunt ok, ca trebuie sa repetam unele ca ba erau facute prea devreme ba prea tarziu, ba nu erau suficiente doze). Daca se arata doritori, scanez calendarul vaccinarilor la canadieni ca sa va faceti o idee despre ceea ce se asteapta de la noi sa avem cand aterizam. Uneori e bine sa aiba si adultii evidenta vaccinarilor mai ales daca vor sa lucreze cu copii sau in alte domenii ce implica sa fii vaccinat.

Copiii sunt inscrisi in clase in functie de anul nasterii. Teo s-a trezit, plecata de-acasa in clasa a doua, ajunsa in Canada intr-a treia pentru ca fusese data la scoala la 7 ani. In schimb Tudor, care a batut din picior la 6 ani ca vrea la scoala, a ramas tot in clasa a opta cum era si acasa doar ca n-a putut fi in aceeasi scoala cu sora-sa. Ne-au dat de-acolo adresa scolii la care trebuia sa mergem pentru el, fiind cumva distribuiti dupa adresa.

Nu stiu sigur 100% daca se da sau nu vreun test pentru admiterea la liceu dar stiu ca Tudor nu a dat. Ma gandeam ca poate el fiind abia ajuns la sfarsit de an scolar o fi scapat si de capacitatea de-acasa si de examenul de-aici dar el zice ca nu exista asa ceva. Am aflat doar ca este la un anumit liceu, tot asa, dupa adresa. Problema este ca noua nu ne placeau deloc elevii vazuti in zona acelui liceu si nu voiam sa-l vedem pe-al nostru in compania lor. Am mai cerut pareri, ne-am mai plimbat prin zona si am ajuns la concluzia ca trebuie mutat de-acolo la alt liceu. Ne-am dus la director si am intrebat daca putem muta copilul si ne-a spus sa venim in mai cand sunt audiente speciale pentru inscrieri. Ne-am
programat si ne-am dus. Era o foiala pe culoare ca la inscrierea la facultate cu copii si parinti, dosare
si foi. Am stat la rand, am intrat, am spus ce vrem si am fost intrebati de ce. Ei cum sa spui ca dincolo miroase a sconcs pe la poarta scolii... Stiu ca suna stupid dar nestiind ce sa raspundem am spus si noi ca sunt prea multe fete acolo si ne e teama sa nu-l distraga de la invatatura. Aici se poarta motive de-astea pentru ca sunt multe natii si religii si trebuie sa accepti parerile fiecaruia. A ras si directoarea dar l-a acceptat iar noi am respirat usurati. Tot transferul s-a facut online. Noi nici nu aveam tot ce trebuie la dosar pentru ca eram abia aterizati si nu aveam de unde sa le aratam note din anii anteriori.

Am incaput apoi pe mana consilierului care ne-a explicat ca de-a lungul liceului trebuie sa adune 30 de credite: cate 4 pe semestru in primii 3 ani si cate 3 in ultimul an. Ne-a intrebat daca vrem la matematica academic sau (stati sa-l intreb pe Tudor cum se cheama celalalt profil)... cica applied. Noi am stat putin in cumpana pentru ca nu eram siguri dar am ales academic. Am zis sa puna osul la treaba sa aiba un start bun in Canada. Tipul ne-a intrebat de unde suntem vazand ca ezitam si cand i-am spus Romania a zambit cu toti dintii si-a spus ca am facut alegerea corecta ca toti romanii care au invatat acolo au fost destepti foc si tare priceputi la mate. Stiam ba, nene, ca suntem o natie de destepti numai sa nu ne-o luam in cap!

Deci va spuneam ca are cate 4 credite pe semestru. Asta inseamna ca face zilnic aceleasi 4 obiecte, in aceeasi ordine mereu si toaca apa in piua un semestru intreg. Notele se pun de obicei la teste, proiecte, eseuri. Daca are test intr-o zi si nu merge la scoala (cum am patit noi ca avea programare la medic) ia 0% la acel test si i se calculeaza media asa, cu 0%. Pe noi totusi ne-a iertat ca l-am pus sa insiste la profa sa dea si el testul pentru ca nu a lipsit intentionat. La final se face media cum va spuneam si este in procente traduse apoi in calificative. Ca sa obtii creditul trebuie sa ai macar 50% dar pentru admiterea la facultate este important sa ai note cat mai mari la obiectele specifice acelei specializari si sa ai Literacy Test (se da in clasa a zecea un test de limba engleza cu o importanta foarte mare).

Sedintele cu parintii sunt interesante. Intr-o sala mare fiecare profesor ia loc la o masa iar parintii trec pe la profesorii pe care ii are in acel semestru si discuta personal si strict despre copilul lui timp de

10 minute. Mie imi place tare mult genul asta de sedinta scurt, clar si la obiect. Uram sa merg la sedinta si sa se spuna la modul general ca vorbesc urat si sunt obraznici si-apoi sa merg eu acasa sa interoghez copilul, sa il acuz ca ma minte ca parca s-a uitat la mine doamna cand a spus asta si el nu recunoaste...

Nu v-am povestit mare lucru despre Elementary si Middle School pentru ca acolo e o joaca permanenta. Cu scoala cam slabut dar poate e mai bine asa ca vor avea timp saracii sa fie stresati mai tarziu. Se pune mare accent pe respect, pe comportament civilizat si asta e un mare plus pentru ca sunt invatati sa spuna please si thank you de mici. Noi incercam sa mai lucram la mate si acasa dar nu reusim mereu. Avem cursuri de chitara, art si musical theatre dupa amiaza la centrul de cartier.

Ma opresc aici ca devin plictisitoare. Va astept cu pareri si discutii!

Monday, April 21, 2014

Anii de liceu

Am promis ca scriu despre Pasti dar nu s-a intamplat nimic deosebit. Am muncit duminica (adica am fost prezenta fizic la serviciu ca de altfel sufletul meu zburda cand spre ai mei aici, cand prin Romania) dar am apucat totusi sa facem o masa cu prietenii dragi ca sa simtim si noi ca este sarbatoare mare.

Altceva m-a starnit sa scriu azi povesti pe-aici. Am primit de la un coleg de liceu o poza cu clasa noastra la finalul scolii si m-au napadit amintiri. Dupa cum spunea el, "eram cu totii ase de "cu capul in nori" ca nu ne-am fi dat seama ca a fost sfarsitul lumii decat dupa vreo saptamana." Tare mare dreptate are si sper ca nu se supara pe mine ca l-am citat. Pe mine m-a frapat frumusetea noastra de copii proaspeti si plini de speranta. Si aveam atat de multe vise in capusoare...  Acum semanam din ce in ce mai bine cu parintii nostri din 94.

Iata ca acum ne pregatim sa sarbatorim implinirea a 20 de ani de la terminarea liceului si inca nustiu daca voi putea ajunge desi imi doresc enorm. Daca nu voi reusi, prietena mea a promis ca va aranja sa fiu prezenta pe skype dar sigur voi boci ca mandra la maritat. E altceva cand esti acolo si poti vorbi cu fiecare in parte si ii poti strange in brate asa cum am facut acum 20 de ani cand ne-am despartit. Eram o clasa unita dar ne-au dus cararile vietii in toate directiile. Aproape o treime suntem plecati din tara: Franta, Italia, Anglia, SUA, Canada.

Eu si prietena mea eram rockeritele clasei. Umblam cu geci cu tinte si blugi rupti in genunchi pe care scrisesem cu pixul numele formatiilor preferate si frecventam rockoteca de la strand. Ma bufneste rasul cand ma gandesc acum ce fluturi prindeam si mi-e mila de mine cand imi amintesc cum umblam cu ciocate in miezul verii dar daca asa stiam noi a ne exprima sufletul rebel si nonconformismul... La scoala nu ne spunea nimeni nimic atat timp cat notele erau bune si chiar nu-mi amintesc de reclamatii legate de tinuta. Lasa, Cata, te iau eu la mine, nu-ti fa griji! Rezista putin!

Cu diriginta m-am intalnit chiar inainte de plecare pe holurile Liceului National. Tot frumoasa a ramas si dupa 20 de ani! Cand aveam ora de mate, noi, fetele, eram numai ochi... la ea. Ii admiram machiajul, pieptanatura, fusta deasupra genunchiului, unghiile dar mai ales tocurile. Ea stia, vezi bine, ca orice femeie admirata si simtea, ca profesor, ca elevul se gandeste in alta parte si plina de naduf ne spunea: Ok, promit ca va las mostenire pantofii mei numai concentrati-va 10 minute la teorema asta!... Eh, doamna diriginta, eu ma las pagubasa de-acum de pantofi cu toc ca n-am purtat si nici nu voi purta niciodata asa ceva!

Profa de romana era si ea foarte eleganta dar altfel. Diriga era clasica pe cand cea de romana era mai in stilul artistelor: cu ciorapi colorati, cu saluri si flori in par. Si pe dumneaei sau pe celelalte profesoare  le studiam intens pentru ca asa isi aleg adolescentii modele in viata si noi am avut de unde alege. Multe Doamne adevarate s-au perindat prin fata noastra, la catedra si le multumesc tuturor din suflet.

Aveam un caiet de amintiri facut atunci la sfarsit de liceu dar l-am pierdut de-a lungul anilor. Ceea ce imi amintesc si mi-a servit ca imbold de-atunci incoace a fost ce-a scris profa de romana. Nu pot sa reproduc exact dar spunea ca se asteapta sa auda despre mine ca am ajuns cineva dar in acelasi timp nu ar mira-o nici contrariul. Cum adica sa auda contrariul? Adica as putea ajunge un rebut? Niciodata nu va sti cata putere au avut cuvintele ei asupra mea si cat m-au facut sa caut mereu sa ma autodepasesc doar-doar n-o auzi profa de rau de mine!

Stiu ca multi dintre fostii mei colegi citesc blogul meu asa ca profit de ocazia asta sa ii imbratisez virtual! Sunteti parte din viata mea!

Tuesday, April 15, 2014

Bunica

Pentru ca multi au ras citind blogul meu spunandu-mi "Ion Creanga in varianta feminina" azi va voi spune o poveste despre o bunicuta mica si alba care nu m-a mai asteptat asa cum ne-am inteles cand am plecat de-acasa. Cei ce se gandesc sa plece trebuie sa stie ca exista in viata si astfel de momente cumplite cand ai vrea sa dai timpul inapoi sau sa poti inghiti oceanul.

Era batrana tare si am trecut sa o vedem sa-i spunem ca plecam in Canada si mititica de ea a ridicat ochii spre mine si-a zis: "Aoleu! ... Duceti-va, mama, ca sunteti tineri!". Si-am strans-o bucuroasa de incurajare in brate si am rugat-o sa ma astepte ca voi veni sa o vad si mi-a promis ca va sta la portita si se va uita in lungul drumului sa ma vada venind.

Cand eram mica nu concepeam vacanta de vara fara o saptamana sau doua macar la bunici. Eram eu cu vara-mea ca Olguta si Monica din "La Medeleni", doua copchile care stapaneam curtea bunicilor ca pe o mare imparatie si fugeam dupa cosasi sa le rupem picioarele sa facem "supa de pulpite de pui", taiam papadii marunt ca sa hranim gainile pe care le pandeam toata ziua sa se oua si-aproape le luam ouale de sub fund si ascultam povestile bunicii cu mare drag. Uneori adormea ea spunandu-ne la nesfarsit aceleasi intamplari din copilaria ei sau din timpul razboiului si noi tot nu ne saturam. Am crescut cu povestea lui Belutz, cainele bunicii care a venit sa-i ceara bani de haine ca venea iarna. Mai tarziu am realizat ca bunica ne spunea o varianta adaptata a povestii "Ciubotelele ogarului" dar noi credeam cu sfintenie ca bunica a avut asa un caine nazdravan. Si mama ii tinea hangul si intarea povestea spunand ca Belutz o simtea cand intra ea in sat si se urca pe beci sa o vada mai bine.

Alta poveste pe care o tot rugam eu sa mi-o spuna era din vremea cand eram eu foarte mica si ma luase bunica la camp la prasit ca n-avea cu cine sa ma lase si m-a pus in carut la capatul randului si mi-a zis: "Bunicuta, sa stai cuminte aici ca eu am treaba. Uite aici ai apa, aici ai jucarii." Si s-a tot dus bunica pe rand incolo avand incredere ca eram linistita de fel si cand s-a intors insetata la mine ia apa de unde nu-i pentru ca probabil imi paruse tare amuzant sa fac turtite din noroi cu toata apa lasata in grija mea. Povestea spune ca atunci am luat primele si ultimele doua palmute la fund date, cu naduful omului insetat si obosit, de bunica.

Patul bunicii era asa de moale si imbietor la somn... A avut si bunica o mare dragoste pentru parfumuri si dadea mereu lenjeria de pat sa nu ne miroasa noua, fete de la oras, a baba. Asa zicea mititica noastra. Ea n-a stiut niciodata ca pentru mine bunica mirosea a cacao cu lapte si biscuiti simpli, micul nostru dejun acolo.

Cand ne trezeam noi, soarele era sus pe cer si daca inchid ochii acum incercand sa-mi amintesc scena simt racoarea diminetii de la bunica din casa, aud ceasul cu cuc pe care aveam noi ciuda si tot incercam sa-l scoatem din casuta cand nu ne vedea bunica si mai aud cantatul cocosilor prin curti. Bunica muncea deja din zori cand apaream noi ciufulite si somnoroase in capul scarilor. Muncea pana la pranz cand soarele era prea puternic si-apoi se baga in casa si citea pentru o ora-doua. Da, a avut o pare pasiune pentru lectura si ne-a insuflat-o si noua. Nu prea stiu daca vara-mea a citit mult dar eu cu sora mea sigur avem cate o biblioteca intreaga in suflet. Asta e mostenirea cea mai de pret de la bunica. Eu am trait mereu cu sentimentul ca avea ceva nobil in purtari si tabieturi, ceva sange albastru.

Dupa ce-am crescut nu ne-am mai dus la ea asa des. A ramas uitandu-se in lungul drumului sa ne vada cand venim ... De asta spun: daca as putea da timpul inapoi...

Monday, April 14, 2014

De Pasti

Cel mai profund am simtit atmosfera de Pasti cand eram tanara invatatoare intr-un sat de langa Iasi. Mi-a ramas in memorie mirosul cozonacilor si sporovaiala femeilor care trebaluiau prin curti in Joia Mare. Eu veneam cu trenul si toata natura renascuta in prag de primavara cu aromele de iarba cruda, pamant ud si placinte imi inunda inca din gara plamanii dandu-mi asa... un sentiment de fericire fara sa pot preciza un motiv anume.

Acelasi sentiment de bucurie sufleteasca l-am mai simtit pe malul Prutului, intr-un sat, in preajma Pastelui. Se simtea in atmosfera ca toata lumea se pregatea de sarbatoare. Se scuturau covoare, se spalau geamuri si perdele. Gradinile, livezile erau curatate, varuite si proaspat sapate. Parca era mobilizare generala si toata lumea era ocupata. Si mirosurile din aer... Oh, Doamne, cred ca sunt prea sensibila la mirosuri dar nu pot si nu vreau sa uit mirosul Pastelui de-acasa! Miroase uneori a flori de primavara, alteori a fum de la frunzele uscate arse si mai ales miroase a coptura, a cozonaci si pasca.

Va povestesc asta pentru ca m-am tot intrebat zilele trecute ce anume lipseste aici de nu mai au sarbatorile acelasi farmec ca acasa.

Desi personal am urat curatenia generala de la Pasti si Craciun in copilarie cand mama mea "distrugea" toata casa, acum imi lipseste entuziasmul ei. Avea mama o energie pe care n-am s-o egalez niciodata. Scotea toate lenjeriile de pe paturi, scotea covoarele din toata casa, perdelele de la geamuri, fete de masa... tot, tot. Ramaneam cu casa pustiita cateva zile pana stergea ea praful si paianjenii din toate ungherele. Apoi, incet-incet, punea totul in ordine. Avea mama mania apretatului de te bagai in pat si scartaia cearsaful sub tine, perdelele stateau tepene asa cum le facea ea faldurile iar fetele de masa erau ca din reviste. O vedeam obosita in prima zi de Pasti dar stiam ca e multumita si mandra. Toata lumea o admira pe mama mea cum poate ea sa tina o casa cu patru copii asa curata.

Nu va grabiti sa ma condamnati ca n-o ajutam dar mama nu m-a lasat niciodata sa fac treaba in casa. Zicea ca voi avea timp sa fac toate astea cand ma voi marita si-apoi ma fugarea la invatat. Si-am invatat cat am stat la mama si da, mi-a venit si mie randul la curatenie si gatit. Ziceam mamei ca eu oricum voi avea servitoare cand voi fi mare si ea rade si acum de mine si ma intreaba unde imi este servitoarea. Stai mama, am spus ca atunci cand voi fi mare... nu vezi ce mica sunt?

Se apropie Pastele si in Canada. Luni si marti sunt libera apoi lucrez inclusiv duminica in prima zi de Pasti. Ar trebui sa fac ceva curatenie, sa ma mobilizez, sa fac si o lista de cumparaturi, cadouri de iepuras pentru copii. Am dat comanda de cozonaci la magazinul romanesc. Eu inca n-am curaj sa fac. Recunosc! Mai trebuie sa cresc si nustiu cum ajung in fiecare an sa spun ca "la anul o sa fac eu cozonac!" Acasa era simplu: primeam cate unul-doi cozonaci de la mama, alti cativa de la mama-soacra si eram salvata.

Lasa ca ma fac eu mare!

PS: Voi face o postare speciala de Pasti sa va povestesc cum a fost. Avem o invitatie speciala de la niste romani mai vechi pe-aici.

Wednesday, April 9, 2014

Guess Who - "Tot Mai Sus" feat deMoga

Va invit sa ascultati melodia asta. Probabil sunteti satui de ea deja dar daca ati asculta-o cu urechile omului cu ganduri de duca ar avea nenumarate semnificatii profunde.

Mie mi-a urlat in ganduri non-stop in perioada in care asteptam viza si ma mustrau cuvintele ei. Cand imi spunea "du-te nu mai sta, tu chiar nu vezi cat ai intarziat deja..." ma si vedeam vinovata ca am asteptat in zadar si am pierdut atat de mult timp dar "tragea de mine caracterul meu de fier" si prindeam puteri sa merg mai departe cu dosarul, cu toate etapele acelea dificile.

Cuvintele cantecului asta ma faceau sa visez, sa simt ca pot rasturna muntii cand auzeam "ai mei, ai mei, n-au avut habar cat de sus, cat de sus pot eu sa sar". Chiar dupa ce-am ajuns in Canada si ma simteam depasita de situatie si abatuta imi spuneam ca eu trebuie sa ma ridic si sa imi caut calea, sa nu abandonez lupta pentru ca acolo, in Romania, am lasat o mama care crede in mine si in puterea mea si nu am voie sa o dezamagesc. Simt ca eu "chiar am ceva de spus" si "pot sa ma duc tot mai sus"!

Voi sti ca a meritat cu adevarat tot sacrificiul acesta al despartirii de cei dragi atunci cand copiii mei vor sari mai sus decat as fi putut eu visa pentru ei daca ramaneam acasa. Nu spun ca mi-ar placea sa-i vad la Microsoft sau la NASA dar vreau sa-i vad impliniti. Cei care sunt parinti sunt sigura ca ma inteleg!

Poate pare puerila povestioara asta dar ... asta sunt eu. Ascult multa muzica si uneori mi se lipesc de suflet melodii alteori franturi de versuri. Fiecare cantec drag mie are legatura cu un anumit moment din viata mea.


Monday, April 7, 2014

Primii pasi in lumea noua

Probabil acest blog ar fi fost mult mai interesant daca il incepeam atunci cand am plecat si relatam trairile pe viu. Acum multe s-au estompat dar tot nu-mi face placere sa-mi amintesc acele ultime zile in Romania si nici primele din Canada.

Toata toamna si iarna de dinaintea plecarii ne-am strans bruma de prieteni buni si dragi pe care ii avem inca acasa si am petrecut multe momente frumoase impreuna. Gratarele sfaraiau aproape in fiecare weekend iar zilele noastre de nastere, Craciunul si Anul Nou in acel an au fost motive de mare adunare generala. Toate acestea m-au facut ca atunci cand a sosit cu adevarat momentul plecarii sa ma uit dezorientata in jur si sa ma intreb daca eu chiar vreau asta si daca voi putea trai fara oamenii astia pe care constientizam atunci, la despartire, cat de mult ii iubesc si cat de greu imi va fi fara ei. Noroc de prietena mea, fire practica si cu picioarele pe pamant. Ea a venit si realmente mi-a facut bagajul. Vorbesc serios! Ma intreba: asta o iei? asta n-o iei? mai este loc in geanta asta. punem si covorasul asta? Eu nu eram in stare sa ma mobilizez de parca jumatate din mine ar fi stat si jumatate ar fi plecat. (Cred ca inca mai traiesc sentimentul asta dar nu mai spuneti nimanui.)

Prima despartire a fost de Luck, lupusorul nostru care a plecat la Suceava. Acolo i-am gasit noi casuta si suntem siguri ca este iubit si ingrijit. Tare prostanac mai era puiul nostru! Asa caine lup n-am mai vazut! Numai joaca avea in cap si sa te fereasca Sfantul sa te prinda Luck inainte de-a pleca de-acasa imbracat frumos ca sigur te intorceai sa te schimbi de haine dupa ce se urca pe umerii tai cu laboantele murdare.

Despartirile de prieteni si familie nu vreau sa le povestesc aici ca-s personale si dor undeva in suflet iar acest blog eu il vreau amuzant ca si cum as relata aventurile pinguinului Tin-Tin (era o carticica pentru copii pe vremea cand eram eu mica numita asa) dar ne-am trezit cu lacrimi pe obraji in masina prietenilor gonind catre Bucuresti printre nametii inalti cat tirul. Nu exagerez. Pe la Buzau de-o parte si de alta a soselei zapada era ca decupata. Parca eram intr-un labirint.

A fost prima data in viata mea cand am zburat cu avionul ca aeriana sunt de felul meu dar cu avionul nu mai fusesem pana atunci si mi-a placut la nebunie! Imi amintesc ca la Londra am stat mai mult in aeroport pana la plecarea spre Toronto si ne-am plimbat prin magazine, am cascat gura pe-acolo ca Alice in Tara Minunilor dar nu puteam sa cumparam mai mult de un sandwich la copii ca toate ni se pareau exagerat de scumpe. La acel moment transformam totul in lei si eram revoltata sa dau pe o felie de salam si doua de paine cat as fi dat acasa pe un salam sasesc intreg. Acum nu mai socotesc nimic dar amintirea asta mi-a ramas asa ca asta va povestesc.

In Toronto am ajuns seara si-am fost asteptati de prietenii cu care am inceput aventura dosarelor de emigrare in acelasi timp doar ca ei ajunsesera cu 3 luni inaintea noastra plus prietenii pe care si-i facusera ei aici intre timp si care au fost tare draguti sa vina sa ne care de la aeroport cu toate cele 10 bagaje de cala si 4 de mana. Multumiri tuturor pentru mobilizare si intampinare!

Dupa cum va spuneam, am ajuns in Toronto pentru ca cineva ne facuse o propunere. Am mers la interviul de angajare la trei zile dupa aterizare, am fost acceptati ca ajutori de superintendenti dar ceva nu ne placea noua si-am stat si ne-am framantat pana intr-o dimineata cand m-am trezit si-am zis catre consort ca eu nu ma mut acolo si nu vreau jobul ala orice-ar fi! Am simtit ca el abia astepta sa ii impartasesc opinia neexprimata asa ca la unison si de comun acord am sunat angajatorul si i-am spus ca noi refuzam jobul si gata.

Am in amintire niste sentimente amestecate de dezamagire si de nesiguranta, de incordare si oboseala psihica. Asa as caracteriza primele noastre zile in Canada. Aveam doi copii tristi cu noi care isi lasasera scolile si prietenii acasa, noi ne simteam impovarati de grija zilei de maine mai tare ca niciodata pana atunci si colac peste pupaza stateam si in casa prietenilor nostri de vreo 3 saptamani deja si ne simteam extrem de vinovati pentru asta. Nu ne luaseram apartamentul nostru pentru ca ar fi trebuit sa ne mutam in blocul unde urma sa fim ajutoare de superi si sa primim de-acolo locuinta de serviciu.

In ziua cand am zis pas jobului maret ne-am dus la biroul de inchirieri al blocului in care stateau prietenii nostri si am intrebat de un apartament pe care l-am primit in cateva zile. Nu vreau sa ma inteleaga nimeni gresit: prietenii nostri de aici sunt niste oameni minunati, extraordinari si le voi multumi toata viata pentru ca ne-au primit in casa lor si ne-au suportat o luna de zile fara sa ne faca sa ne simtim in plus nici macar o secunda dar... tare bine e sa te duci la casa ta! Am fost tare fericiti cand am mutat bagajele in casa noastra chiar si asa goala cum era. Am mobilat-o noi incetul cu incetul astfel incat dupa un an cand ne-am mutat de-acolo la mai multe camere ne minunam si noi cum intr-un an, din 10 bagaje cat aveam initial, se adunasera de nu mai terminam de carat.

A urmat primul job in Canada pentru ca, nu-i asa, renuntaseram la unul si bani mai aveam numai pentru o luna de supravietuire in Canada. Dupa asta ar fi trebuit sa cerem bani de-acasa sa cumparam bilete de avion sa ne intoarcem si sincer, aveam uneori momente cand m-as fi intors cu mare drag la siguranta casei mele, a lucrusoarelor mele si-a locurilor pe care le stiam atat de bine. Acasa stiam sa ma descurc dar in lumea asta noua eram handicapata de lipsa informatiilor. Cum se face asta? Cum se obtine asta? Cum faci sa ai permisul ala? Unde este biroul ala? Doamne cat ne-am batut cu capul de toti peretii pana am aflat cate ceva si pana am ajuns la confortul zilelor de azi!

Primul job l-am avut la Tim Hortons si nu mi-e jena sa recunosc desi marea majoritate a romanilor de pe-aici ar stramba din nas, nu-i asa? Dar stand si judecand, eu in Canada eram ca un om fara nicio calificare dar care avea nevoie sa-si castige painea in mod cinstit prin propria munca. Cand am plecat de-acasa am promis ca voi spala si bude daca trebuie sa rezist asa ca a trebuit sa fiu tare. Cine a trecut pe la Tim Hortons stie ca munca acolo nu este usoara. Pentru cine nu stie voi explica pe scurt ca e ca o cafenea gen Starbucks (pentru ca in Romania exista asta) numai ca avem si sandwich-uri facute atunci pe loc dupa cum comanda clientul si multe gogosi, briose si alte placintele plus cafea. Cuvantul de baza este viteza. Clientul vine la casa de marcat si comanda "a large coffee double double, a muffin and a breakfast sandwich". In timpul cat el plateste, fata de langa casa de marcat pregateste cafeaua intr-un pahar marimea large cu doua de zahar si doua de cream, ii pune muffinul comandat in punguta si i le da cu un zambet pana la urechi plus cea care e la sandwich bar trebuie sa fie gata cu sandwichul comandat. Astfel de cafenele sunt vesnic pline pana la refuz pentru ca exista aici moda ca in drum spre serviciu sa treci sa-ti iei cafeaua. De fapt canadienii beau cafeaua ca pe apa daca stau si ma gandesc la cafeluta mica romaneasca si la paharul extra-large cu care defileaza astia pe strada la orice ora din zi si din noapte.

Acum doi ani intram cu resumeul in mana in cel mai apropiat Tim Hortons sperand sa obtin un job care sa ne permita sa supravietuim. Azi intru pe aceeasi usa in fiecare dimineata cu drag. Sunt managerul acelui magazin si chiar imi place ceea ce fac!

Va pup si va multumesc ca ati revenit si ca ati avut rabdare sa cititi pana aici!

Saturday, April 5, 2014

Introducere

Mamaaaa... ce greu e sa faci o introducere! Scriu si sterg, scriu si iar sterg... 

Acesta va fi locul unde o nebuna plecata in lume, o usarnica asa ca mine, va va povesti, pe un ton amuzant, istorii, pareri, ganduri si experiente serioase 

Am avut mereu un dor de duca, am vrut mereu sa plec din tara dar am tot amanat pana prin 2010 cand am zis ca ori o fac acum ori niciodata si iata ca mi-a iesit dupa gandul si dorinta mea. De-aia cine-a zis ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea intampla a avut tare mare dreptate!

In 2010 am ales Canada ca destinatie dar sa stiti ca n-am inchis ochii si-am invartit globul punand degetul pe harta. Nuuuu, era un impuls mai vechi, inca din studentie, cand aveam eu impresia ca in Canada a plecat deja toata spuma intelectualilor romani si numai eu, de proasta ce-s, am ramas acasa.

Ok, dar Canada asta e mare tare. Unde anume plecam? Quebec sub nicio forma ca e friiiigggg, se vorbeste francezaaaa... Nuuuu, nu Quebec! Vancouver parea cea mai exotica destinatie din restul Canadei. Ma uitam la poze cu palmieri, cu plaja oceanului, cu muntii de partea cealalta... Tare fain! Acolo mergem! 

Am gasit forumul Vancouver.ro, am studiat variantele de emigrare si ne-am facut punctajul sa vedem daca visam mai departe sau ne vedem de treaba noastra. Totul depindea de Ielts asa ca pune mataluta, Veronico, manuta pe teste si pe limba engleza si da-i si lupta si da-i si lupta. Mergeam la serviciu si printre picaturi mai faceam cate un test, mai scriam cate un eseu si mai ascultam cate o caseta. 

Pentru Ielts m-am dus la Bucuresti pentru ca la mine, la Iasi, era organizata testare tocmai in noiembrie iar eu nu mai aveam rabdare. Doamne, imi amintesc perfect drumul la Bucuresti, emotiile testarii dar mai cu seama imi amintesc si simt si-acum golul in stomac, din momentul aflarii punctajului. De asta depindea plecarea noastra! Era atat de important pentru mine in acel moment sa obtin cat trebuia ca sa putem evada. Asa simteam atunci, ca evadez!

Yes, stiam eu, fetita, ca esti isteata! Am obtinut punctajul si ne-am apucat de acte. Vreti sa va povestesc ca ne-am vandut apartamentul ca sa avem bani de acte? Ok, l-am vandut si ne-am facut o casuta la tara iar cu restul banilor am facut dosarul. Tare multi bani am cheltuit ca sa ajungem aici... De ce am mai facut casuta? Unu: ca sa avem unde sta in caz ca nu ne aproba dosarul si doi: ca sa avem unde ne intoarce in caz ca ne merge rau acolo, departe sau nu ne place, sau nu ne iese treaba pur si simplu. Am zis noi ca asa ne luam toate precautiile necesare. Cand faci asa un pas important te gandesti in primul rand la copii si nu vrei sa-i pui in pericolul de-a dormi in gara pentru ca mama lor e intr-o ureche si viseaza la cai verzi pe pereti.

Dosarul a plecat in Canada in data de 13 decembrie 2010. Nu, nu sunt superstitioasa si am ramas foarte surprinsa sa vad ca aici nu exista, spre exemplu, etajul 13. Am avut peripetii cu vizita medicala dar am reusit sa avem viza in mana in ianuarie 2012 dupa ce m-am dus peste ei la ambasada sa intreb ce se intampla cu dosarul nostru de nu mai misca nicicum.

Prin urmare, in data de 25 februarie 2012 am aterizat in ... Toronto! Da, in Toronto! Tot timpul asta, de la decizie si pana aproape de plecare am visat la Vancouver pentru ca in final sa plecam spre Toronto. A fost o decizie luata in ultimul moment, masurata si cantarita de cinci sute de mii de ori atat cat puteam noi hotari dupa informatiile pe care le aveam atunci si acolo. Era cineva care ne astepta in Vancouver dar in acelasi timp mai era cineva in Toronto care ne-a scris cu propunerea de a veni ca ajutori de superintendenti. Ne gandeam noi ca orice job e mai bun decat nimic pentru niste oameni care pleaca de-acasa cu bani putini si cu doi copii dupa ei. Decizia era ca si luata si toate argumentele pentru Vancouver pareau sa paleasca in fata unei promisiuni de job. Despre asta va voi povesti amanuntit in urmatoarea postare pentru ca acum am vrut sa fac doar o introducere si uite cat m-am intins.

De fapt voiam sa va povestesc de ce Mama Canadei. Nu-s eu cea atoatestiutoare in ale Canadei dar pe toata perioada cat ne-am facut dosarul si pana la plecare am petrecut sute de ore pe net studiind forumul de emigrari si ajunsesem sa tin legatura cu multe persoane in aceeasi situatie cu noi. Asa ma poreclise consortul in acea perioada si asa mi-a ramas numele. Macar de-as fi putut banui cat de putine stiu de fapt despre Canada....