Wish list

Gata, daca tot am intrat in luna Decembrie, voi incepe sa-mi scriu aici o lista de dorinte pentru anul care vine si daca tot ramane scrisa aici voi putea la finalul lui 2015 sa trag linie si sa socotesc cat mi-a iesit si cat mi-a dat eroare. Nu cred ca voi reusi sa le astern pe hartie pe toate astazi. E posibil sa mai uit unele dar voi edita postarea pana la finalul lunii sau mai exact pana in ceasul al doisprezecelea.

Apropos de noaptea dintre ani, ne-am luat bilete la o petrecere romaneasca. Abia astept sa ma distrez cu adevarat chiar daca inainte de asta vor fi si alte motive de sarbatorit precum Craciunul, ziua mea plus petrecerea oferita de patroni. Luna asta va voi asalta cu poze mai degraba decat cu vorbe pentru ca uneori cuvintele sunt de prisos in fata unei calde imbratisari din partea copiilor tai sau ilustreaza mult mai bine un brad frumos impodobit decat as putea eu sa povestesc vreodata.

Revenind la lista:
1. In primul rand imi doresc sanatate pentru toti ai mei (copii, sot, mama, sora, frati, nepoti, nepoate, cumnate, cumnat, prieteni). Toti astia sunt ai mei si ii vreau sanatosi si rumeni in obraji tot anul.

2. As vrea un alt job!!!! Asta e primul lucru si probabil printre putinele pe care il vreau pentru mine personal. Ce anume? As vrea un office job daca tot am facut minunatul curs de accounting sau o sa radeti dar mi-as dori sa-mi deschid propriul magazin (ceva gen magazin romanesc) insa nu stiu de unde sa incep. Da, stiu ca am avut job in accounting si i-am dat cu piciorul dar toate astea sunt lectii invatate si o greseala de care esti constient nu se mai repeta. Sunt deschisa la orice sugestie!

3. Mi-as dori sa ne luam o casuta. O casuta fara etaj pentru ca aia din Romania imi scotea sufletul urcand si coborand scari, mica atat cat sa incapem noi patru fara sa ne ratacim prin ea.

4. Imi doresc un concediu de vis pe o plaja superba asa cum am auzit ca exista in Cuba, Dominicana sau mai indraznet in Spania, Grecia sau Turcia. Vreau sa ma fac una cu nisipul si sa uit ca exist macar pentru o saptamana.

5. La capitolul calatorii vreau sa vedem Ottawa si Montrealul. Ar mai fi si Vancouverul pe lista dar e cam departe. Ar mai fi si Romania pe lista dar e si mai departe si daca vreau casa nu cred ca se poate asa ca mai bine sa-mi pun dorinte realiste. Nu mai spun ca si numarul de zile de concediu este tare mititel.

6. Tot doar pentru mine si sufletelul meu imi mai doresc sa slabesc inca vreo cinci kilograme si-apoi sa-mi cumpar haine faine si colorate ca mi s-a acrit de negru tern. Si daca voi avea jobul ala de doamna... va trebui sa ma port si sa ma imbrac pe masura. :) Cand am fost in vara in Romania v-am spus cat de impresionata am fost de frumusetea si eleganta romancelor. Vreau sa fiu si eu asemenea lor.

7. Anul viitor sper sa luam cetatenia canadiana.

Las lista deschisa...

Marele Black Friday

Dupa cum se stie, azi a fost o zi importanta pentru comercianti adoptata de canadieni si nu numai cu mare drag: Black Friday.

Dimineata, cand plec eu taraindu-ma, pe jumatate adormita spre serviciu, vezi doi, trei oameni pe strada. E pustiu, intuneric si frig. In aceasta dimineata insa am avut senzatia ca am intarziat deja cand am vazut cata lume circula la ora aia. Oamenii, cu ochii rosii de somn, ca niste zombi prin intunericul zorilor, se indreptau catre Tim Hortons atrasi ca molia de lampa. Adormita cum eram, nu prea intelegeam ce se intampla pana cand in cale mi-au aparut vanzatoarele de la Canadian Tire de langa noi. Hopa, asta era! E Black Friday! Fetele mele din tura de noapte erau sfarsite cand am ajuns. Coada era pana la intrarea la baie dupa ce se incolacea pe dupa mese. Oamenii venisera sa-si ia portia de cofeina ca sa aiba cu ce se intretine asteptand sa se dea startul "marilor reduceri". Cineva mi-a spus ca primii nustiu cati clienti pot cumpara un televizor de nustiu cati inch cu doar 100 de dolari. Wow! Trebuie sa fiu cel putin bolanda sa ma trezesc la ora aia fara sa fiu nevoita sa ma duc la munca, sa stau in frig vreo doua ore ca sa iau un televizor la jumatate de pret. Mai bine stau fara televizor toata viata ca si-asa nu ma pasioneaza!

A fost o zi foarte grea, foarte mare aglomeratia. Daca tot a iesit toata lumea din casa la cumparaturi, au trecut si pe la noi sa ia o cafeluta. Aici se bea cafeaua ca pe apa, la orice ora din zi si din noapte. Parca v-am mai spus asta. E posibil sa ma repet pentru ca o fac mereu si cand vorbesc dar imi cer scuze ca-s batrana si uit de la mana pana la gura. Imi amintesc ca asta m-a frapat pe mine la inceput cand eu beam doar o cafeluta mica dimineata si-atat cum eram obisnuita acasa. Acum m-am invatat si pot duce trei sau chiar patru cafele pe zi fara sa am probleme cu insomnia. M-am facut si eu canadianca oare? Glumesc desigur. Stiu ca nu asta este important. Si de fapt nici nustiu daca imi doresc asta pentru ca as vrea sa raman un produs romanesc exportat.

Dupa serviciu m-a scos din casa matza mea sa mergem sa cumparam si noi ceva daca gasim. Am zis hai sa cascam gura prin magazine, sa ne minunam cum se da totul degeaba. Ei, cred ca n-are sens sa va mai spun ca eu n-am prea vazut reduceri ci doar reclame uriase cu mari reduceri si oameni alergand bezmetici prin magazine intr-o frenezie a cumparaturilor pe care nu o intelegeam. Sincer, eu am vrut o masina de paine ca era in pliantul de la Target la 38 de dolari parca dar in magazin nu exista sau nu mai exista la ora cand am fost eu. Asta e! Am salvat 38 de dolari pe care... i-am dat apoi cu varf si indesat pe o rochita frumoasa pentru printesa mea plus o pereche de raiati, un pulover, o pereche de blugi, sosete, fluturasi pentru brad... si lista continua pentru ca e tare placuta o iesire mama - fiica la cascat gura prin magazine si fara paza cardului. Ne-am simtit si noi bine ca fetele daca tot a fost Black Friday!

Miroase a sarbatori

Saptamana trecuta a nins putin si-am scos ghetutele si gecile de iarna. Odata cu ele parca as fi deschis si cufarul cu vraja sarbatorilor de iarna. M-a cuprins nostalgia si in acelasi timp nerabdarea. Altii au fost chiar mai grabiti ca mine caci am vazut poze minunate pe Facebook cu braduti deja impodobiti si case ornate cu luminite. Ne ofera canadienii la fiecare sarbatoare un adevarat spectacol cand isi decoreaza casele ba cu luminite, ba cu dovleci dupa specific. E o placere sa te plimbi pe stradute si sa casti gura la casele oamenilor. Cam asa arata dar scuzati calitatea pentru ca n-am avut decat un telefon la mine ca sa fac poza:

Intr-o seara voi iesi prin cartier sa fac poze sa va arat pentru ca e superb. Inca nu am ajuns prin magazinele mari dar sunt sigura ca acolo e clar ca acasa la Mos Craciun incat uiti pentru ce-ai venit si incepi sa te cauti prin buzunare sa cauti cadouri pentru cei dragi. Asa era anul trecut:

Eu mai astept. Pe de o parte imi place sa prelungesc starea asta de asteptare a ceva bun si frumos ce urmeaza pentru ca e o emotie placuta iar pe de alta parte as vrea ca atunci cand vin sarbatorile sa simt ca ceva e schimbat in casa si in atmosfera, sa fie proaspata senzatia de intrare in lumea povestilor. Si-apoi mie imi plac brazii naturali care inca n-au aparut pe piata. Niciodata, de cand ma stiu, n-am avut un brad asa frumos ca ala de anul trecut.

Anul asta am mai cumparat cateva globuri si cativa fluturasi si va fi si mai frumos!

Cat despre cadouri... sa vedem cat de cuminti am fost anul asta!

Nu mai caut un job. Acum inteleg!

Acum inteleg si probabil voi intelege si mai multe pe parcurs, pe masura ce voi capata experienta canadiana. Inteleg de ce marea majoritate a romanilor mai vechi nu sare sa ajute imediat un nou venit. La inceput eram plina de revolta si nu pricepeam de ce. Ma durea raceala si ziceam ca i-a inrait strainatatea.Azi am priceput. Trebuie sa ajunga sa te cunoasca si sa stie ca meriti acea recomandare pentru un job, recomandare care de cele mai multe ori iti aduce si jobul pentru ca aici atarna greu cuvantul cuiva din interior. Nu e acelasi sistem de pile de acasa unde te baga in serviciu X-ulescu oricat de idiot ai fi. Daca nu faci fata cerintelor sau iti bati joc angajatorul se va uita urat la tine, la cel ce a facut recomandarea.

Ieri scrisesem o postare in care va rugam sa ma ajutati sa gasim un job pentru vecina mea. Imi cer scuze pentru ca am indraznit si pentru ca am prins cai verzi de pe pereti. Sa va explic ce m-a adus cu picioarele pe pamant. Imediat dupa ce am postat doua sau trei persoane deja s-au oferit sa ma ajute si le multumesc frumos. Una dintre propuneri era magazinul romanesc din Toronto care face mereu angajari. Au anunt pus in geam chiar acum in caz ca intereseaza pe cineva. Dimineata am sunat fata si i-am propus sa mearga acolo sa incerce. Se apropie sarbatorile si va fi aglomerat. Sigur au nevoie de oameni. Lucrul acolo nu-i usor dar daca vrei sa iesi din depresie, sa te duci la munca asa cum spunea orice si oriunde, macar te duci si incerci. Scuze de genul "e prea departe" nu tin in Toronto unde distantele sunt uriase si e foarte rar sa gasesti job langa casa. Mai bine spui direct ca esti prea pretioasa si nu vrei sa te cobori la munca de jos si e perfect in regula. Nu am nimic impotriva celor care isi fixeaza standarde inalte si nu fac nicio abatere de la ele. Chiar ii admir mai ales daca le si iese! Dar cand spui ca esti disperata si vrei orice atunci nu mai faci mofturi. Cunosc vreo trei persoane care au inceput cu un job acolo si-apoi cand au avut ocazia au plecat la ceva mai bun. Nu spune nimeni sa ramai pana la pensie. Am fost extraordinar de dezamagita. Am sters postarea de pe blog si de pe Facebook. Cred ca m-am vindecat de dorinta asta puerila de-a ajuta pe oricine.

Puteti fi siguri ca data viitoare cand voi cere ajutor va fi pentru cineva care merita cu adevarat. Stiu ca intamplarea asta nu ma va face sa-mi pierd increderea in oameni doar ca voi fi mai retinuta si voi deschide gura dupa ce-mi voi face toate temele.

O vizita la Consulat

Din vorba in vorba, cu ocazia votarilor de maine, mi-am amintit de unica mea vizita la maretul Consulat al Romaniei in Toronto. Desi pentru multi dintre cunoscutii mei a fost de fiecare data o experienta umilitoare, pentru mine a fost amuzant. Probabil din cauza ca nu i-am luat asa in serios pe cat voiau ei sa para. Astazi va voi povesti cum m-am intalnit eu cu birocratia romaneasca in Canada.

Consulatul in mintea mea ar fi trebuit sa fie o viluta cocheta cum am vazut la Bucuresti cand mergi spre Arcul de Triumf de-o parte si de alta a acelui bulevard (am uitat acum numele lui). Ar fi trebuit sa ne reprezinte dar... poate ca de fapt asta face! Aflat intr-o cladire de birouri (cred), Consulatul nostru este cat cabinetul unui medic dar nici pe departe atat de prezentabil. Parca as fi fost intr-o primarie undeva intr-un sat uitat de lume. Pe pereti atarnau cateva prosoape traditionale prafuite si vai de capul lor. In fata, un ghiseu de gara in spatele caruia nu era nimeni cand am intrat. In sala de asteptare erau cateva persoane foarte tacute plus o familie de tigani cu purandelul pisat, incrucisat si cu mucii pana in gura care urla ca la comanda cand ii lua ma-sa jucaria din mana. Si aia parca avea o placere sadica sa-i ia jucaria mereu si sa-l starneasca...

Tiganii erau urmatorii la rand cand a aparut personajul principal al povestirii mele: domnul mare si rosu ca racul fiert care avea impresia ca este ceva de genul "buricul pamantului". M-a socat din start cand am auzit cum il lua pe tigan la pertu. Da, sunt de vreo 3 ani in Canada, m-am obisnuit ca toata lumea sa fie "you" dar cand vorbesc cu alti romani (altii decat prietenii mei) nu ma pot adresa decat cu "dumneavoastra". Asa am fost invatata de mica si atunci cand se vorbeste altfel intr-o institutie ma zgarie pe timpan. M-a pufnit rasul cand tiganul, transpirat si agitat ca nu gasea nustiu ce hartie, si-a luat piranda la rost pe limba lor iar domnul de dupa sticla a inceput sa se ratoiasca la ei sa vorbeasca romaneste ca sunt la Consulat iar acolo trebuie sa vorbeasca romaneste. Ce vorbesti frate? Adica daca venea vreunul vorbind engleza ar fi fost la fel pus la colt ca nu stie romaneste? Pun pariu ca nu! Stiu ca multi dintre noi nu voteaza cu tiganul acum mai ales ca ne fac de ras in toata lumea si mai nou in Canada dar in situatia data mie mi s-a parut o mare exagerare si un abuz de putere.

Urmatorul a fost un cetatean britanic fost student in Romania care voia un cazier. Se vedea ca este un domn stilat si din pura curiozitate feminina am aruncat un ochi pe diploma universitara pe care o avea in mana. Facuse medicina omul. Domnul de la ghiseu l-a expediat rapid de parca i-ar fi tras doua perechi de palme. Eu am simtit asta de parca mi-ar fi tras mie palmele alea. In fata doctorului mi-a fost rusine pentru cum s-a comportat mitocanul ala. Sper ca englezul daca a facut 6 ani de scoala in Romania sa stie ca nu toti romanii sunt asa.

In fata mea, o doamna foarte simpatica, vizibil intimidata de individ si-a gresit numele pe cererea pe care i-a inmanat-o. A pus numele de domnisoara pentru ca era vorba de o succesiune si probabil s-o fi gandit ca ar trebui sa faca parte si ea din familie. In fine, nustiu ce-a fost in capul ei de a gresit dar a facut-o ala de doua parale. Se inrosise toata saracuta dar nu riposta in niciun fel. Am avut senzatia o clipa ca ne-am intors in comunism cand toti trebuiau sa stea ghiocel in fata sefului.

Cand mi-a venit randul m-am dus hotarata sa ma iau de el daca ma tutuieste dar spre surprinderea mea a aratat ca stie si pronume personale de politete. Problema a aparut cand mi-a citit numele pe cerere si mi-a atras atentia ca nu stiu cum ma cheama. What? Pai da, ca numele dumneavoastra nu este Veronica L... ci L... Veronica. Intai se scrie numele si-apoi prenumele. Nu observatia m-a revoltat ci tonul de atoatestiutor. Zic izbucnind in ras de-a binelea: Nu! Poate sunt si eu o personalitate si-mi pun prenumele primul precum Traian Basescu sau alt mare nume romanesc Bianca Dragusanu. N-a gustat gluma mea si a plecat mormaind in spate, in alta camera sa proceseze documentele. Adevarul este ca n-am mai pus numele primul din clasele primare cand ma striga tovarasul invatator Dumitru in loc de Veronica. Am asteptat o ora sa imi dea o hartie cu experienta mea in condus pe meleagurile natale. M-a iritat asteptarea mai ales cand stiu ca am lucrat cu baza de date in care m-a cautat si stiu ca e la distanta de un click sa afle totul despre mine.

Am petrecut o jumatate de zi la Consulat si mi-a ajuns pentru jumatate de viata. Sper sa nu mai am treaba pe-acolo niciodata iar daca se va intampla sa apelez din nou la ei sper sa fie schimbat nenea ala ca nu de alta dar la final s-ar putea chiar sa-l aplaud ca la o comedie buna.

Alti oameni

Din nou despre oamenii din jur dar de data asta nu despre comunitatea romaneasca ci despre cei cu care lucrez. Se poate spune ca am de-a face la serviciu cu acea mult vestita multiculturalitate. Am colegi din India, Bangladesh, Canada, China, Filipine, etc. Cand eram in Romania tot incercam sa-mi imaginez cum o fi sa ai asa, colegi din toata lumea dar oricat de mare mi-ar fi fost staruinta, imaginatia mea n-avea cum sa reflecte realitatea.

Colegele din Bangladesh acasa la ele n-au muncit niciodata. Aveau servitoare iar ele traiau intr-o trandaveala continua. Toate au studii superioare si o situatie materiala destul de buna ca doar nu orice sarantoc de-acolo isi permite sa vina incoace. Adesea organizeaza petreceri cu multa mancare iute de-ti sare parul, se imbraca in sariuri colorate si sclipicioase exact ca in filme, se acopera cu bijuteriile din dotare si... isi fac poze. Tare le mai place sa-si faca poze!Vorbeam odata cu mama in timp ce ea se uita la un serial indian si i-am spus sa vina aici ca le vede live pe strada.

Am o relatie destul de apropiata cu una dintre ele al carei sot a fost neurochirurg in tara lui dar a preferat sa emigreze desi aici lucreaza ca instructor intr-un program de first aid parca pe la Crucea Rosie. Ea nu este fericita aici dar el da. Niciodata n-am inteles cum poate fi el fericit cand si-a abandonat cariera si a renuntat la prestigiul dat de nobila meserie pe care o avea. Cica o fac pentru copiii lor.

Ele se marita numai cu persoana aleasa de parinti. Sunt casatorii aranjate, uneori el fiind mult mai in varsta dar odata ajunse aici se intampla ca unele sa-si ia inima in dinti si sa divorteze pentru ca apoi sa se recasatoreasca cu vreun dragut lasat acasa, sa inceapa intreaga procedura de sponsorizare si sa-si astepte iubitul. Am o colega care isi petrece fiecare pauza pe skype cu sotul (al doilea) care este in Bangladesh si asteapta sa vina viza. Problema e ca uneori statul canadian le cere sa aduca dovezi ca nu-i o casatorie aranjata si asta inseamna drumuri numeroase in tara adica mari cheltuieli.

Azi am vorbit mai mult cu un baiat din India care vrea sa se insoare anul viitor. Si-a rugat parintii sa-i gaseasca o fata acasa, in India. L-am intrebat de ce nu isi gaseste o indianca pe-aici daca tot vrea din neamul lui ca sa nu mai astepte pana obtine ea viza si-a zis ca nu, ca o vrea de-acasa, ca astea crescute aici nu-s bune. El e un indian musulman si pentru ca e ghidush de felul lui mi-am permis sa-l intreb daca isi va lua mai mult de o nevasta si-a zis cu o moaca speriata: Oh, nooo... too much expensive! Asta e omul meu de baza. Imi place cum imi spune: Don't worry, dear! A venit in Canada cu viza de studii apoi a obtinut work permit pentru 3 ani iar in timpul asta ar trebui sa aplice pentru rezidenta permanenta.

Alte personaje interesante sunt canadienii. Cei mai multi lucreaza aici in timpul facultatii sau mai sunt la extrema cealalta cei carora nu prea le-a placut scoala. Ei suna adesea sa ma anunte ca-s bolnavi si nu pot veni la munca sau au cursuri sau i-a chemat mama la masa si mama sta in alt oras asa ca in weekend nu sunt disponibili... Am o zapacita trecuta de prima tinerete care vine mereu sa-mi povesteasca toate escapadele ei amoroase pentru ca e singura si fara obligatii si... de ce nu? E total open-minded! E o nebuna amuzanta! Studentele mele, in schimb, sunt finute si educate, vorbesc frumos iar clientii le adora chiar daca nu sunt asa rapide ca altele. Nu stiu cum or fi alte studente canadiene, nu vreau sa generalizez si sa intru in polemici legate de tineretul din zilele noastre.

Chinezoaicele imi sunt foarte dragi ca-s fete muncitoare si copilaroase. Au in jur de 25 de ani dar daca le auzi cum vorbesc si ce preocupari au, nu le dai mai mult de 11 ani. Una dintre ele avea nustiu ce aplicatie pe telefon si se tinea dupa mine sa-mi faca o poza ca sa ma transforme in personaj de desene animate. Alta a venit plangand la mine ca un coleg a tipat la ea si ca ea pleaca acasa. Am tinut-o in brate si-am mangaiat-o ca pe un copil mic pana i-a trecut.

Ar fi multe chestii interesante de povestit despre fiecare natie dar poate altadata mai revin asupra subiectului. Sa mai aprofundez...

Azi sunt fericita!

Azi, precum va spuneam in titlu, sunt fericita! E acea stare de bine ce te cuprinde cand vezi soarele dupa o ploaie zdravana de vara cand joaca mii de curcubee in ultimele picaturi dansatoare prin aer. Azi mi-au gadilat nasul in vant mai multe raze de soare nu doar una si mi-au dat impresia ca viata e frumoasa desi afara a plouat mocaneste toata ziua. Azi nu mi-a pasat de ploaia de afara! Sunt raze de soare pornite din sufletul meu de copil vesel asa cum imi amintesc uneori ca sunt.

Luni este una dintre zilele mele libere si o iubesc. Unii urasc ziua de luni dar eu am posibilitatea sa lenevesc, am bucuria aceea rautacioasa de-a fi libera intr-o zi cand toata lumea munceste, pot sa fac ce vreau si sa ma duc unde vreau pentru ca am avantajul de-a avea toate institutiile deschise. Deci, dupa ce am dormit cat am putut, mi-am baut cafeaua de dimineata pe indelete asa cum imi place mie, am bodoganit ca intotdeauna cu sorela pe Skype (ca de cand am plecat parca vorbim mai mult ca inainte) si am plecat sa dau examenul pentru permis. Va amintiti ca povesteam abatuta acum cateva zile in urma ca am picat? Ok, azi am luat nemernicul ala de permis. Am cinci ani la dispozitie de-acum incolo sa trec si ultima treapta a permisului asa ca nu-mi mai bat capul cu asta acum. Imi statea pe suflet ca un bolovan faptul ca am picat prima oara. Cum? Eu cea care conduc de-atata timp sa pic? Azi am plecat razand de la examen. Aveam si motive...

Tot azi implinim 18 ani de la nunta. Acum 18 ani eram ca o papusica in rochie alba de mireasa si ma aruncam in viata cu tupeu. Acum ma uit in urma cu nostalgie, ridic din umeri si mergem mai departe cu incredere. Am sarbatorit ieri momentul pentru ca am vrut sa ne vedem cu prietenii, sa papam tort si sa ciocnim un pahar de sampanie si nu toata lumea este libera luni ca mine. Azi am avut timp sa pun poze pe Facebook desi mi-ar fi placut sa pun de-alea cu atunci si acum dar noi am facut niste poze oribile la nunta asa ca doar cele din secolul asta le-am pus. Nu am facut mare isprava in astia 18 ani doar ca ne-am trait viata cu bune si rele si am ajuns si la acest moment care pana la urma e doar un numar si nimic mai mult. Instructorul meu auto il compatimea pe-al meu consort azi ca a trait toti anii astia alaturi de mine. Eu am ras si am luat-o ca pe un compliment.

Am avut o zi superba! Azi sunt fericita! Stiu ca si maine voi fi...

Oamenii din jur

De foarte multe ori am fost dezamagita de oamenii din jurul meu si cred ca uneori am fost si eu cauza unor asemenea reactii in sufletul celorlati ca doar nici eu nu sunt perfecta. Problema este ca numai cei care inseamna ceva pentru tine te pot dezamagi pentru ca numai in ei investesti sentimente, incredere si asteptari. Ceilalti? Ceilalti iti sunt indiferenti ca trecatorii de pe strada intr-o zi normala cand treci neobservat prin multime.

Aici, in Canada, am auzit de multe ori vorba aia cu romanul care te sapa mai rau ca strainul dar eu nu o cred. Este problema noastra daca ne asteptam ca romanul sa ne cocoloseasca ca si cand ne-ar fi cel putin frate. Pe de alta parte, e adevarat ca doare mai tare cand te faulteaza un roman pentru ca ai asteptari mai mari de la el, te leaga o intreaga retea nevazuta de trairi cu radacini intre Carpati. Sunt multi care s-au schimbat odata cu emigrarea. Ai senzatia ca inima li s-a impietrit. N-ai cum sa-i judeci pentru ca n-ai trecut tu prin experientele lor, n-ai suferit alaturi de ei. Pentru unii e usoara emigrarea, pentru altii este iad. Sunt unii care ajung aici si sunt asteptati cu covorul rosu desi n-au niciun merit personal in asta pe cand altii se zbat mult si doare rau pana apuca o margine din acel covor rosu. Cel mai dureros e atunci cand romanii ajung sa rada unii de altii si sa se creada mai pretiosi decat sunt si cu asta am spus tot! Unii vor intelege mai mult decat altii sau s-ar putea ca in trufia lor sa nu realizeze cat gresesc dar asta este tot problema lor...

Pe de alta parte sa nu intelegeti ca romanul e rau, increzut si arogant. Am spus si mai sus ca nu cred asa ceva. Eu inca mai cred in poporul din care ma trag si am motive sa bag mana in foc pentru ca am intalnit si aici oameni calzi si buni, gata sa iti ofere un umar sa plangi, sa iti intinda o mana de ajutor cand ai nevoie sau un pahar cu apa cand ti-e sete. Eu trec acum printr-un moment mai dificil si sunt putin trista dar am cui povesti pe limba mea ce ma doare si simt ca sunt inteleasa si sustinuta. Unii fara sa astepte sa le cer de doua ori ajutorul s-au oferit imediat. Toata treaba este sa stii si cui sa-i ceri ajutor, cine este in masura sa te ajute si cine este acea persoana dispusa sa te ajute. Nu va ganditi ca s-a intamplat vreo nenorocire ci doar nemultumiri legate de actualul job si de dorinta de-al schimba. Poate parea un fleac pentru o persoana foarte rationala dar eu pun prea mult la suflet si nu ma pot abtine sa nu o fac (cum zicea sefa mea azi: Asta e defectul tau! Pui prea mult la suflet!). N-am zis niciodata ca sunt perfecta. Da, pun la suflet si sufar ca un caine batut multa vreme pana uit.

Am scris aceasta postare pentru ca desi am vrut un blog vesel, viata nu e mereu roz bombon cu picatele verzi si nu vreau sa creada cineva ca in Canada curge lapte si miere pe strazi mereu (doar uneori!).

Am scris asta pentru a sublinia ca oamenii pot fi de mai multe feluri indiferent de nationalitate si ca selectia lor este alegerea noastra personala. Nu are sens sa pastram in preajma noastra oameni care ne incarca negativ de cate ori ne intalnim sau care ne cauta doar ca sa aiba in fata cui se lauda chiar daca sunt romani ci trebuie sa ne inconjuram cu oameni buni si frumosi la suflet. Stiu ca e mai greu dar odata gasit un asemenea om trebuie pretuit el si prietenia pe care ti-o ofera neconditionat. Eu am gasit asemenea oameni. Sunt norocoasa!

Am scris asta pentru a multumi celor din jurul meu care ma sustin si mi-au sarit in ajutor! O vorba buna, un mesaj cu o incurajare primit dis de dimineata, un semn de prietenie, o speranta oferita fac uneori tare bine... Va multumesc prieteni!

Am revenit!

Gata, am revenit! Am avut un moment in care am simtit ca nu mai vreau sa scriu, un moment in care nu mai vedeam rostul acestui blog. Mi-au trecut aiurelile si ma pregatesc sa delirez in continuare pe-aici pentru ca acum stiu ca daca o fac, o fac in special pentru mine, pentru nevoia mea nepotolita de comunicare cu alte fiinte umane asemenea mie. Daca nu spun cuiva tot ce gandesc (si la mine se invart rotitele cu o viteza ametitoare), simt ca explodez. In plus, eu mereu imi sistematizez planurile cand explic altora ceea ce nici eu nu pricep prea bine din amalgamul de idei ce imi strafulgera mintea creata. Sa nu intelegeti ca sufar de singuratate si n-am cui povesti ca uite, am prieteni buni si aici si acasa plus un sot si o sora carora le-am despicat firul in patru de nenumarate ori iar ei stiu cat de complicata pot fi uneori si totusi inca ma asculta cu stoicism. Mi-e doar mai simplu in scris. Atunci cand stau eu cu mine si pagina alba a blogului parca vorbele se astern singure pe hartie.

Ce-am mai facut? Nimic important... doar planuri marete pentru ca realizari... nu prea!

Primul esec a fost picarea examenului pentru permis. Conduc in Romania din 97 dar aici n-am fost destul de buna incat sa mi se dea permisiunea de-a conduce. Am dat examenul scris si l-am luat fara probleme bazandu-ma pe logica nu pe invatat. M-am programat imediat sa dau orasul dar toate pana aici. Am luat inainte de examen vreo 2-3 ore cu un instructor care mi-a aratat cum se folosesc masinile automate, care sunt regulile importante si diferite de Romania si m-am dus senina ca o floricica la examen. Cred ca am fost cam prea sigura pe mine pentru ca am facut cam multe greseli si nenea ala cu care am dat examenul a zis ca am picat cu felicitari. Unii au incercat sa ma incurajeze spunandu-mi ca examinatorilor nu le place sa vii tu din Romania sa dai direct G full si ca te pica tocmai ca sa mai cotizezi cu inca o taxa de examen. Oameni draguti, nimic de zis! Lasa ca vedem cum stam pe 20 cand mai incerc o data marea cu degetul. Oricum, m-au retrogadat si pot da doar G2 acum si-apoi G full asa ca mai au de incasat ceva taxe de pe spinarea mea.

Alta problema am cu diploma de licenta pe care am echivalat-o dar in prostia mea am crezut ca un general assessment va fi destul. Neah, nu e destul ca scrie acolo ca am bachelor degree. La scoala pe care as vrea eu sa o incep acum imi cer si transcripts si ma pun sa fac echivalarea course by course. Ce i-or fi interesand notele mele din facultate nu pot pricepe! Aaaaa, si mai vor sa dau si test de engleza sau sa le aduc un Ielts. Ielts am dat in 2010 cand am facut dosarul de emigrare dar nu mai este valabil ca si astea expira dupa vreo 2 ani. La fel expira dupa doi ani si echivalarea diplomei de licenta facuta acum ca doar trebuie sa cotizeze cineva si acolo. Trebuie sa le dea cineva de lucru si omuletilor ce muncesc acolo la ICAS. Oricum, acum alti bani, alta distractie ca sa facem si echivalarea foii matricole dupa cum se cere... din pacate!

Azi spre exemplu am avut o zi in care nu mi-a iesit aproape nimic din ceea ce imi propusesem si cand am asemenea zile imi vine sa ma bag in carapace si sa nu mai ies. De dimineata m-am pornit sa innoim cardul de sanatate al baiatului pentru ca dupa 16 ani le pune si lor poza pe card. Din pacate n-am avut succes pentru ca n-am avut doua ID-uri cu semnatura. Pai de unde sa le iau? Cica sa facem card la biblioteca. Mie, personal, mi se pare complet aiurea sistemul dar cine sunt eu sa ma pun cu gigantul?

Imi propusesem ca incepand de azi, in cadrul curei mele de slabire, sa ma duc la sala. N-am ajuns nici acolo. M-am dus la shopping si-apoi mi-am petrecut jumatate de zi la coada cratitei rumegandu-mi neimplinirile din ultima vreme. Neaparat trebuie sa iasa soarele si pe straduta mea curand! Mai am si ziua de marti libera asa ca, avand mancare facuta pentru un cincinal, voi petrece, poate, ceva vreme si dupa gustul meu.

Dupa o saptamana

A trecut o saptamana de cand am ajuns acasa si ma simt extrem de linistita, cum nu ma asteptam de linistita. Viata a reintrat pe fagasul normal inca de-a doua zi dupa aterizare. Sambata, la 6.30 eram deja la serviciu. Pupaturi si imbratisari mai mult sau mai putin sincere...dupa caz. Sper ca nu-si face nimeni iluzii ca in Canada sunt numai oameni corecti, prietenosi si sinceri. Nu, e doar o lume ca oricare alta, cu oameni, cu bune si rele dar ma simt... cum sa spun sa nu gresesc? Confortabil cred.

Am crezut ca voi veni inapoi cu inima zdrobita, ca voi regreta plecarea de langa ai mei dar, surprinzator, am senzatia ca, de fapt, mi-am incarcat toate bateriile si mai am vreo doua de rezerva sa-mi ajunga pana la urmatoarea revedere. Ma ia duiosia numai cand ma gandesc la parul alb al mamei si la amaraciunea cu care mi-a spus ca daca ea moare si eu pierd iar avionul ca la Frankfurt nici nu ajung la inmormantarea ei. Mi-ar fi trebuit putin mai mult timp sa stau cu mama mea, sa mai despicam firul in patru asa cum facem noi dar sunt convinsa ca vom mai avea ocazii si nu vor mai fi asa scurte ca acum. Oricum, mamuta mea e o femeie puternica si mereu mi-a fost exemplu. Cand mi-a fost greu m-am gandit ca ea nu ar pierde timpul sa se planga sau sa se panicheze asa ca asta fac si eu acum. Stiu ca desi m-ar vrea langa ea, mama mea ma intelege si stie de ce am plecat la capatul lumii.

Revenind in Canada chiar am simtit ca vin acasa. Ciudat sau nu dar cand ma gandesc la acasa acum are doua locatii pentru mine. Eu nu am fost in concediu ci acasa si m-am intors tot acasa. Fiind in Canada vorbeam mult pe skype si la telefon cu prietenii din Romania iar cand m-am dus acolo simteam ca imi lipsesc prietenele de aici. Ma aflu suspendata intre doua lumi si constientizez lucrul acesta. Poate ca asa voi trai toata viata si chiar n-ar fi nicio tragedie ori poate ca la un moment dat se va produce o ruptura pe undeva. Timpul le va aseza pe toate exact asa cum trebuie sa fie.

Deocamdata traim aici si acum. Incepem sa ne interesam cum sta treaba cu cetatenia... daca s-o fi aprobat legea aia cu 4 ani si de cand intra in vigoare sau apucam si noi sa depunem actele in martie? Ne mai echivalam diplome, asteptam rezultate pe la colegii si muncim cu drag si spor incercand sa adunam si noi de-un avans la o casa, la o masina... ca tot omul tanar. Chiar ma gandeam ca mi-as mai putea gasi un job pentru luni si marti daca tot sunt libera. Acum cat mai pot, cat ma mai tin balamalele! De ce nu?

Si m-am intors acasa!

Gata! 10 zile au trecut cu viteza fulgerului. N-am avut timp pentru nimic asa ca asta imi va fi prima invatatura de minte: sa nu ma mai duc in Romania pentru perioade atat de scurte!

Am avut drum cu peripetii si la dus si la intoarcere si a doua lectie invatata ar fi sa ocolesc Frankfurtul cat pot! Am plecat cu intarziere de o ora din Toronto si din acest motiv n-am reusit sa prindem legatura asa ca am ramas peste noapte la hotel in Frankfurt. La intoarcere, am crezut ca fac accident vascular cerebral cand am crezut ca se va repeta istoria. Am plecat cu intarziere de o ora din Bucuresti dar... cand am aterizat in Frankfurt eram asteptati cu placuta "Toronto" si cu autobuz special care ne-a dus direct la avionul spre Toronto. Sincer, in acel moment i-am iubit pe canadieni si am simtit ca cei zece oameni pe cale sa piarda avionul erau importanti pentru Air Canada. La dus nu i-a pasat nimanui de noi si nu ne-au asteptat nici macar un minut pentru ca noi am ajuns la poarta la care se facea imbarcarea exact cand avionul decola. In fine, bine ca a trecut si am ajuns la timp inapoi. 

N-am apucat sa ma plimb prin oras asa cum visam eu sa revad Copoul, Piata Unirii, parcul de la teatru si alte locuri faine care sa-mi aminteasca de mine, cea care-am fost, care-am trait, am visat sau am iubit candva pe-acolo. De cand am plecat, am revazut de nenumarate ori, in gand, cu ochii inchisi toate aceste locuri martore transformarii mele in ceea ce sunt acum si am sperat sa le revad in realitate dar n-am avut noroc. Doar intr-o seara am ajuns pe fuga la Vanatorul (e o terasa in Copou) unde am avut deosebita placere de-a-mi revedea cativa colegi de liceu (cei mai dragi!). Cred ca n-am mai ras atat de mult ca in acea seara de foarte mult timp. Mi-a prins tare bine iesirea cu ei. M-am simtit la fel ca acum douazeci de ani. Ne-am amintit de toate nebuniile facute candva... M-am bucurat sa vad ca fetele par mai frumoase acum, asa mai coapte si ca singurul coleg prezent e la fel de amuzant ca atunci. Va multumesc dragilor ca v-ati adunat special pentru mine! M-am simtit onorata!

Nici macar Palasul nu l-am vazut decat putin, la intrare. De cate ori imi propuneam sa vad chestia asta construita dupa plecarea noastra parca era un facut ca ne opream la intrare sa ne vedem cu cineva si nu mai apucam sa patrundem mai departe de-atat. Oricum, ce-am vazut mi-a placut! Daca ar fi sa fac o comparatie desi mi-am propus sa nu fac asta, cred ca n-am vazut nici in Toronto mall asa elegant. Am povestit de altfel tuturor de cand m-am intors cat de eleganti sunt romanii. Cred ca erau si inainte de plecarea mea ca doar nu s-or fi schimbat de doi ani incoace dar nu realizam pentru ca faceam parte din multime si cred ca ma imbracam la fel. Acum am fost putin marcata de grija pentru tinuta si imagine a tuturor, femei si barbati deopotriva si sincera sa fiu m-am simtit cam taranca si cam neglijenta pe langa ei. In Canada, in aceeasi tinuta ma simt bine, confortabil si chiar frumusica dar acolo am avut alte sentimente.

Alte trairi am avut legat de preturi: enorme! Nu faceam transformari in dolari pentru ca ar fi iesit putin ci doar ma raportam la salariul meu de dinainte de plecare si imi imaginam cu tristete ca n-as fi facut fata preturilor de acum din Romania. Nu, salariile fostilor colegi n-au crescut aproape deloc de atunci desi am auzit ca sunt si romani fericiti care castiga bine si nu le pasa precum am auzit ca sunt si romani care castiga minimum pe economie si care ma intreb cu groaza cum reusesc sa supravietuiasca.

De cand am ajuns inapoi in Canada toata lumea ma intreaba cum am regasit Romania si am senzatia ca unii se asteapta la raspunsuri transante de genul "nu-mi mai trebuie! e oribil!" Nu e chiar asa. Pentru mine este si va ramane un loc unde ma voi duce cu drag sa-mi vad fratii, mama si prietenii. Sunt, alaturi de copiii si sotul meu, oamenii la care tin cel mai mult si normal ca mi-e drag tot ce tine de ei si imi va fi mereu dor. Mi-a trebuit ceva vreme sa pot raspunde la intrebarea "cum a fost?", sa gasesc raspunsul intai in sufletul meu. Da, daca as avea bani si timp, m-as duce in fiecare an dar nu m-as intoarce definitiv cel putin deocamdata.

AMR 9 zile

Nu, n-am inceput sa facem bagajele efectiv dar de vreo luna sau poate de cand am cumparat biletele de avion ne tot agitam sa gasim ceva de dus acasa in Romania deci se poate spune ca ne invartim in jurul subiectului. In afara de sirop de artar si alte suveniruri canadiene nu prea ne-a dus mintea ce sa luam pentru ca se gasesc de toate si in Romania.

Pentru ca ne asteapta cu nerabdare niste musterii mititei pe care eu, personal, abia astept sa-i chinui si sa-i pupacesc si mi-e dor de ei de mor, am cumparat jucarii care sa faca ochisorii lor incredibil de frumosi sa scanteieze de bucurie. Bucuria lor va fi bucuria noastra. Aproape zilnic ma uit la ele si le asez pe caprarii: asta pentru X, asta pentru Y si tot asa pana constat ca mai am nevoie de ceva si dau fuguta valma prin magazine in cautare de solutii salvatoare. Mi-a spus cineva sa nu car jucarii de-aici ca n-are sens dar noi aterizam pe la amiaza in Iasi iar ei asteapta. Ei stiu ca matusa sau nana Vera, dupa caz, vine cu ceva pentru ei si nu pot sa-i dezamagesc, sa le spun ca le cumpar maine. Abia astept sa-i vad cat au crescut si sa-i aud bodoganind! Cand am plecat eu, ei abia vorbeau...

Mai am o serie de copii mai marisori pe care ii iubesc mult si carora le-am pregatit cate o mica surpriza. Cu (pre)adolescentii mei m-am inteles bine mereu pentru ca eu inca sunt in mintea lor. Chiar ma uitam azi la pozele de cand eram tanara si ma intrebam cum de corpul asta imbatraneste cand sufletul meu simte si traieste exact ca atunci. In fine, asta e! Parintii copiilor astia ar trebui sa fie avertizati ca ei vor creste si vor veni toti la mine iar eu voi face tot ce imi sta in puteri sa ii ajut sa ajunga aici. Abia atunci cred ca ma voi simti acasa in Canada.

De ce va povestesc toate astea? Pentru a va face sa traiti alaturi de mine febra pregatirilor pentru intoarcerea acasa prima oara dupa doi ani si jumatate. Mai sunt 9 zile care trec greu, parca se taraie si pe cat de greu se scurge timpul acum pe atat de repede sunt sigura ca vor trece cele 10 zile acasa.

Eu nu ma duc acasa sa compar cele doua lumi ale mele ci sa-mi revad familia, prietenii, casa si locurile dragi. Acum spun ca nu voi face analiza asupra starii in care voi regasi Romania si sper sa fie asa. Nu cred ca s-a schimbat ceva atat de mult desi daca voi scrie despre asta la intoarcere va insemna ca ceva important mi-a atras atentia. Deci, nu vreau odihna, ca doar nu vin in statiune. Vreau sa-mi vad cat mai multi prieteni asa ca imediat ce voi ajunge voi posta pe Facebook numarul meu de telefon si va rog mult de tot sa ma sunati, sa veniti sa ne vedem, sa va iau cu mine inapoi, in amintirile mele.

Imi iau ramas bun acum de la voi, sa fiti cuminti si promit sa va scriu imediat ce ma intorc... dupa 15 august.

what's on your mind?

Azi am vazut un filmulet pe youtube si mi-a placut la nebunie. Din acest motiv as vrea sa va rog sa aveti rabdare cateva minutele sa il urmariti. Pe mine m-a socat putin pentru ca reflecta clar realitatea zilelor noastre. Nu spun ca toata lumea pateste exact ce-a patit personajul principal si nu doresc asta nimanui dar intr-un fel sau altul Facebuciul asta ne pacaleste pe toti. Ne da impresia ca ceilalti o duc tot intr-o veselie, vesnic in concediu, inconjurati de prieteni mereu, cu gura pana la urechi... Numai noi stam terminati dupa o zi de munca in fata calculatorului si ne uitam gales la fericirea lor asteptand sa ni se schimbe soarta candva fara sa stim ca inainte si dupa sedinta foto careia tocmai i-am dat like si protagonistii ei erau la fel ca noi: cu griji, indoieli, oboseala si stress. Cu prima ocazie cand avem o zi libera si facem altceva decat curatenie, mancare sau cumparaturi,adica in rarele momente cand mergem si noi sa ne plimbam intr-un loc altminteri banal, ne luam revansa. Facem doua sute de poze ca sa punem acolo, pe net, sa vada lumea ce bine ne este si noua. Hei, nu vorbeam despre mine aici! Ok? Vorbeam la modul general... Pe mine nu ma oftica decat pozele cu mancare si prajituri si asta nu pentru ca as fi eu intr-o vesnica tentativa de dieta ci din cauza ca mie imi par mult prea complicate drept pentru care ma limitez la borsul meu cu fasole, parjoale (= piftele), snitele, musaca si inca vreo doua feluri comune dar comestibile. Nu stiu sa fac si nici nu-mi bat capul cu prajiturile si sunt invidioasa pe cei ce le fac si-apoi imi asasineaza mie simturile cu pozele lor! Daca vreti sa sariti acum cu gura pe mine ca viata voastra chiar este extraordinara exact asa cum se vede la profilul de Facebook, sigur, persoanele de fata se exclud. Si da, recunosc cu mana pe inima ca sunt si oameni care stiu sa-si traiasca viata frumos si interesant! Stiu chiar eu cativa iar etalonul meu locuieste in Vancouver chiar daca ei nu stiu (sau poate banuiesc)!

 Totusi, va invit sa vedeti si filmuletul si sa-mi spuneti ce parere aveti.

Teapa de Canada Day

Asa se cheama cand te iei dupa prognoza meteo care zicea ca va fi heavy t-storm astazi. Luand in considerare acest aspect am renuntat la planul nostru pentru Canada Day de-a merge la Zoo sau pe urmele Franciscai la Lion Safari. Nu voiam sa riscam a fi plouati de o atat de grava furtuna anuntata pe toate posturile tv, radio si pe net asa ca am refacut planurile impreuna cu vecinii si prietenii nostri si am sarbatorit acasa, in balcon, o extraordinara zi a Canadei cu mici romanesti, carnaciori si bere nemteasca uitandu-ne mereu la cer dupa nori si semne de prapad. Incep sa dau crezare vorbelor vecinului care spunea ca prognoza a fost facuta de vineri dupa care meteorologii au intrat in long weekend iar toata mass-media a preluat-o de buna fara s-o mai verifice intre timp.

Adevarul este ca picand ziua aceasta nationala intr-o marti, multi au primit bonus si ziua de luni libera astfel incat au fost norocosi cu cate patru zile de vacanta (ca meteorologii bunaoara!). A fost pustie partea aceasta a orasului oamenii plecand la casele de vacanta sau in campinguri. Pustiu de-a binelea a fost mai ales cand toata lumea a migrat duminica spre centru catre marea parada a homosexualilor, travestitilor si alte categorii de diferiti. Imi spunea o fetita care lucreaza cu mine ca abia asteapta sa mearga la parada si era fericita ca un/o client/a cu creasta vopsita ca un papagal ii daduse un sirag de margele colorate cu care au astia obiceiul sa arunce la parade. I-am spus ca nu-s nici macar curioasa cum e aceasta parada si am vazut in ochii ei acel "baba demodata" pe care l-am aruncat si eu de nenumarate ori la varsta ei celor mai conservatori asa cum am devenit eu acum. Lasa, draga mamei, ca mai vorbim noi dupa cativa anisori ca fix asa o mica rebela eram si eu candva!

Acum, cand va scriu, vecinii s-au regrupat la ei in apartament pentru o improspatare de forte urmand sa mergem la artificii... in caz ca nu vine urgia bineinteles! Ar fi chiar culmea sa inceapa exact cand vom scoate noi nasul din barlog! Intentionez sa editez postarea mai tarziu sa va arat poze de la artificii daca... vor fi. Oricum, va urez celor de pe aici sau celor ce intentioneaza sa vina incoace "Happy Canada Day!" chiar daca ziua este pe sfarsite.


PS: Si totusi,pentru mine, cel mai important eveniment din lumea intreaga, va fi fix pe 3 iulie, ziua in care am devenit mamica pentru prima oara, ziua in care cineva m-a privit fix in ochi facandu-ma sa simt intreaga responsabilitate pentru viata si viitorul lui desi eram eu insami un copil mai marisor. Pentru el am renuntat la Canada si tot pentru el, 10 ani mai tarziu, am ales Canada. Sa fii fericit dragul mamei in tara pe care deja o consideri ca fiind tara ta si sa-ti croiesti visele cu indrazneala!

O saptamana plina

In ciuda faptului ca in Canada pare ca nu se intampla niciodata nimic, saptamana ce a trecut de la ultima postare a fost una plina pentru mine. A fost un amalgam de ganduri, griji, compasiune, planuri de viitor, bucurii parintesti dar mai ales drag de oameni si voi incerca sa va fac partasi la nebunia mea atat cat voi putea fi de coerenta.

Am inceput sa adun banuti pentru Rodica din Montreal si am trecut printr-o larga paleta de simtaminte in acest demers al meu. Fara ca ei sa stie ca eu exist si ma gandesc la ei, i-am insotit cu toata energia mea pozitiva si am facut aceasta campanie micuta de strangere de fonduri. Am vrut sa fac ceva pentru ei, ceva mai mult decat sa citesc despre cazul lor si sa spun "saracii!" Mi-am spus ca oricat voi aduna va fi ceva mai mult decat zero si ca putin de la mine plus putin de la altii va face o suma ce le va fi de un real folos si ii va face sa nu se mai simta atat de singuri si amarati intr-o tara straina. Am adunat, cu ajutorul unor oameni minunati despre care va voi povesti indata, suma de 820 de dolari, bani ce au ajuns in contul Rodicai ieri la pranz. Va transmit, dragii mei, pe aceasta cale, toate multumirile unui suflet abatut si biciuit de soarta exact cand dadea sa-si intinda aripile sa zboare! Mi-a ramas in minte ca l-am sunat pe Veaceslav sa-l intreb daca se descurca sa ridice banii in caz ca ii trimit prin Western Union si a spus ca nu stie unde gaseste vreun birou de-al lor. L-am intrebat in prostia mea daca n-au trimis bani acasa si el a zambit amar si-a zis: da' de unde? am ajuns sa primim noi ajutor de-acasa in loc sa fim noi sprijin parintilor!

Am pus apelul pentru Rodica pe blog si, sa fiu sincera pana la capat, ma asteptam sa adun banuti de la prietenele mele, de la fetele pe care ma bazez, care au cate un suflet minunat, care ma cunosc si au incredere in mine. Asa a fost dar am avut si minunata surpriza sa primesc bani de la familii complet necunoscute, oameni care imi citesc blogul si care au demonstrat ca romanul meu e frumos si bun. Puteti spune ce vreti acum dar eu am primit confirmarea ca romanii sunt o natie cladita pe un fond bun.

Mi-as dori sa nu-i uitam pe cei trei din Montreal si daca va puteti lipsi de o suma cat de mica sa treceti pe la RBC si sa o puneti in contul Rodicai si al lui Veaceslav Popusoi (027 03461 003 5026661). Dureaza fix un minut. Dna Elena, prietena si sustinatoarea mea din Vancouver, spunea ca a facut transferul online ca atunci cand platesti orice factura. Deci, nici macar nu trebuie sa mergeti pana la banca. E simplu tare! Trebuie doar sa vrem sa ajutam!

Spuneam ca am fost tare ocupata si cu planurile mele de viitor. V-am spus ca ma atrage tare mult o cariera de tehnician dentar. Am fost la colegiu sa vorbesc cu Entry Advisorul si-am plecat de-acolo mai tulbure decat am venit. Salariile nu sunt foarte mari dar as putea avea ocazia sa-mi deschid propriul laborator iar asta suna bine. Pe de alta parte, inscrierile pentru septembrie 2014 sunt acum. Sa-mi mai fac echivalarea diplomei de bacalaureat mi-ar lua prea mult timp si nici nu m-ar ajuta ca n-am chimie si fizica in clasele 11-12. Asa ca singura varianta propusa de tipul cu care am vorbit ar fi sa dau teste la engleza, mate, chimie si biologie acum! What? Mai omule, eu am terminat liceul acum 20 de ani!!!!! Dupa cum va spuneam, am rumegat oferta de ieri pana azi, m-am culcat tarziu si m-am trezit devreme sa mai citesc pe internet despre colegii si programe si-am zis: POT! Sa nu radeti de mine daca pic, ok? Daca pic inseamna ca nu e pentru mine si sa-mi vad de treaba.

Zis si facut: m-am dus pe ontariocolleges.ca, mi-am facut cont, am aplicat, am platit taxa si-acum... sa vedem ce urmeaza. Din cate inteleg eu, ar trebui sa primesc o scrisoare de la colegiu sa imi spuna ca trebuie sa dau examenele astea. Ca sa fiu sigura ca am inteles bine le-am trimis un e-mail sa clarific treaba. Sper sa si raspunda pana maine. Daca nu raspund, ii sun maine cand vin de la munci. Din nou, daca sunt admisa, voi avea nevoie de sfaturi pentru burse, osap sau imprumuturi. Cine se ofera? 

Si, ca sa inchei intr-o maniera mai vesela si optimista, va voi spune ca sunt mandra tare de progeniturile mele care au incheiat scoala cu note mari, sunt frumosi, sanatosi, veseli, sportivi si ii iubesc de ma topesc! De ce ii laud asa tare? Pentru ca sunt doi copii care acum doi ani si ceva au fost smulsi din lumea lor, adusi aici si nevoiti sa se adapteze din toate punctele de vedere: sa invete limba, sa isi faca prieteni, sa se descurce intr-un sistem cu totul nou si au facut toate astea in scurt timp. Nu spuneti ca le-a fost usor, ca asa-s copiii adaptabili. Nu, nu le-a fost usor dar noi am fost alaturi de ei sa ii sustinem si o vom face toata viata!

 

Un strigat de ajutor!

Am pus pe pagina mea de Facebook acest strigat de ajutor si n-am primit prea mult feed-back asa ca m-am gandit sa fiu mai explicita aici.

Povestea am preluat-o de pe un forum al romanilor din Quebec si am verificat-o. http://www.quebec.ro/forum/taclaua-quebec-ro/nevoie-de-ajutor-urgent!/

Eu nu sunt o persoana care sa ma las usor pacalita si stiu ca multi dintre voi nutriti la fel ca mine un sentiment de neincredere cand vine vorba de astfel de cereri de ajutor. Am rugat o canadianca get-beget din Montreal sa sune la spitalul respectiv si sa intrebe doar daca exista internata o pacienta cu numele Rodica Papusoi. Pentru mine era suficient sa fie in spital ca sa stiu ca fata asta chiar are nevoie de ajutor asa cum am simtit eu, in adancul sufletului, imediat ce am citit povestea lor. Canadianca mea a spus ca este inregistrata dar cu numele de domnisoara ceea ce m-a bagat in ceata si mai tare. Am vrut sa renunt la caz dar am zis sa mai incerc o data si i-am scris unei foste colege de liceu stabilita in Montreal rugand-o si pe ea sa sune la spital sa intrebe acelasi lucru. Va voi reda aici raspunsul prietenei mele sperand ca nu se va supara pentru ca pana la urma cauza este una nobila. Ea zice asa: "Am fost deja si la spital si acasa. Am vorbit personal cu Rodica. Este tanara, frumoasa si desteapta. Pare de 18 ani. Nu a fost niciodata bolnava pana acum. Poti sa te implici cu toata increderea. Sotul ei a reinceput sa lucreze. Pe fetita au primit-o la gradinita dar au foarte mare nevoie de ajutor. Sa ma mai intrebi ce vrei sa stii. Imi pare rau ca nu am facut poze la spital. Nu m-am gandit. Ma bucur ca vrei sa-i ajuti si poate le dai incredere si altora. Daca ai prieteni care sunt prin Montreal si vor sa mearga la spital macar sa-i duca o floare sau sa dea un telefon de incurajare ar fi extraordinar. Spital Notre Dame, Rue Sherbrook, chambre 29, Rodica Popusoi Dumitras". Numele de Dumitras imi fusese dat si de canadianca mea asa ca acum m-am lamurit.

Dragii mei, este vorba despre o familie de oameni tineri si plini de speranta, sanatosi si dornici de reusita intr-o tara promitatoare precum este Canada, familia Popusoi. Totul parea a fi minunat pana cand, intr-o zi, tinerei mamici i s-a facut rau suferind un accident vascular cerebral. Fiind in Canada de mai putin de trei luni, familia noastra nu era acoperita de asigurarea medicala si fiecare zi de spitalizare costa enorm pentru bugetul lor. Zic eu ca nu-i mai ajuta acum cu nimic sa ii criticam sau sa ne dam cu parerea ca n-au fost prevazatori sa-si faca o asigurare medicala privata care sa-i acopere pana la sosirea cardului de sanatate. Noi ne-am facut si tot am tremurat cand mi-a spus fiica-mea ca o doare in zona apendicelui si ma gandeam ca o eventuala operatie nu se stie daca ar fi acoperita in totalitate de suma asigurata. Haideti mai bine sa-i ajutam! Haideti sa fim mai umani si sa ne pese cand sufera un om langa noi!

Poate ca banii pe care ii putem trimite noi nu ii vor scoate din datorii fata de spital dar macar le vom plati chiria si le vom pune o paine pe masa luna asta. Daca ii ajuta Doamne Doamne si se face bine Rodica, incetul cu incetul toate se vor rezolva dar zilele astea, mai ales daca sotul ei nu a lucrat o perioada, le este foarte greu cu banii si nu vreau sa-mi imaginez o posibila evacuare din apartament sau o manuta intinsa care cere de mancare. Nici eu nu sunt bogata dar de unde am sau n-am voi rupe cativa dolari sa-i trimit. Haideti sa adunam cat poate fiecare, aici, in Toronto, sa ii trimitem o suma mai marisoara. Un 20 de dolari daca pune fiecare si tot se va strange ceva-ceva.

Imi puteti scrie aici, pe Facebook sau pe mama.canadei@gmail.com As vrea ca pana martea viitoare sa adun cat mai multi bani si sa ii trimit odata cu urarile noastre de insanatosire grabnica pentru mami a lor. 

Cautari...

N-am scris marti asa cum mi-am propus pentru ca sunt putin stresata sa ma gasesc. Atentie: sa ma gasesc nu regasesc! Nu m-am pierdut pe nicaieri ci doar nu am gasit inca jobul vietii mele. Unii probabil inteleg ce vreau sa spun altii sunt sigura ca asteapta sa gaseasca explicatii in randurile ce urmeaza. Nu stiu sa va explic prea mult pentru ca daca as putea sa-mi explic mie in primul rand, totul ar fi mai simplu. Poate ca incercand sa va explic voua imi voi limpezi si eu gandurile. Poate unii dintre voi vor sti sa imi dea ceva idei...

Acasa nu mi-am batut capul prea mult cu asta. Aveam un job, veneau banii sa avem ce intinde de la un salariu la altul... daca eram eu bucuroasa cu ceea ce faceam sau nu, asta nu prea conta ca si asa prea multe optiuni nu erau. Odata ajunsa aici am simtit ca pot face absolut tot ce-mi doresc doar ca marea mea problema este ce sa-mi doresc. Revine urlatoare in capul meu sacaitoarea intrebare: Eu ce ma fac atunci cand voi fi mare??????

Cand am ajuns in Canada am acceptat orice job pentru ca eram fortati de imprejurari dar intre timp am dedus ca fara scoala canadiana e greu sa gasesti un job bine platit si cum mai am vreo 25 de ani cel putin pana la pensie am zis ca merita sa vad ce pot face acum pentru mai tarziu pana nu e... prea tarziu. Am avut ca tema de gandire sa gasesc un domeniu, o meserie, care sa imi placa, sa fie bine platita si care sa se mai si caute. Degeaba faci scoala daca nu sunt locuri de munca, degeaba faci scoala si cheltui o groaza de bani pe ea daca nu iti recuperezi banii aia vreodata sau degeaba gasesti angajator si esti platit frumos daca tu esti pe zi ce trece mai nemultumit de viata ta. Trebuie gasit un echilibru intre cele trei.

Prima mea alegere s-a dovedit a fi una gresita. Am facut un curs de contabilitate gratuit (pe care il recomand cu incredere celor pasionati ce isi cauta job in domeniu) la St Gabriel Adult Learning Centre. Am avut practica la firme in ultimele doua luni (din sase) si la final am fost angajata de compania unde am muncit cu drag si spor doua luni dovedind cat sunt de priceputa, serioasa, isteata... bla, bla. Am dat de baut si toate au fost bune si frumoase inca vreo doua luni cand am realizat ca ma plictisesc ingrozitor. Atunci a venit oferta de la Tim Hortons sa ma intorc "mare managera" de magazin si iaca asa am legat contabilitatea de gard. Chiar daca acum imi pare rau, cale de intoarcere nu prea mai vad si chiar de as gasi altceva pe contabilitate parca tot nu m-as duce cu inima deschisa.

Nu ma deranjeaza sa o iau de la capat pentru ca am facut-o de mai multe ori in viata si simt ca inca ma ajuta capusorul. Problema mea cea mare, asa cum v-am mai spus, este catre ce. Ma tot gandesc ca in clasa a 8-a cand trebuia sa dam treapta I eu voiam sa plec la Targu Mures la tehnica dentara dar prietena mea din acea vreme si care este minunata mea prietena si in ziua de azi a insistat sa mergem la pedagogic (Moas-ta pe gheata, Cata, ca n-ai mers cu mine la Targu Mures!). Ce-ar fi acum sa-mi urmez visul din copilarie si sa ma fac ce mi-am dorit? Ar suna ca o regasire, nu?

Exista totusi o problema: m-am uitat la Colegiu si am vazut ca cer notele din liceu la mate, biologie, engleza si chimie sau fizica iar eu n-am facut chimie si nici fizica decat pana in clasa a 10-a iar ei vor fix notele din clasele 11, 12. Voi cere totusi o intrevedere cu un consilier sa vad ce e de facut. De fapt i-am trimis un e-mail si astept sa vad daca raspunde. In caz ca nu raspunde il sun maine cand ma intorc de la munci.

Cum intentionez sa supravietuiesc pe perioada scolii? Cer OSAP. Este un imprumut de la stat pentru a face scoala si iti sunt acordati si bani pentru supravietuit. Inca trei ani de strans cureaua nu ne omoara... ca tot o strangem de 18 ani de cand ne-am casatorit. Suna frumos in teorie dar sa vedem cum stam cu realitatea. Poate stie cineva mai multe despre OSAP sa-mi spuna si mie cum functioneaza povestea asta. Oricum, sunt invatata sa muncesc pentru ca am mai facut o facultate muncind ba chiar m-am maritat si-am mai facut si un copil in vacanta dintre anul 3 si 4. Hahaha, mereu radem de fiu-miu ca de-aia e asa destept ca a facut deja anul 3 de facultate cand era in burta si a scris lucrarea de diploma impreuna cu mine. Oricum, a fost intelegator si s-a nascut a doua zi dupa ce am predat lucrarea de la practica si-am incheiat astfel cu bine sesiunea de vara.

Iar m-am intins cat o zi de post dar macar asa va dati seama de furtuna gandurilor din capul meu.

Exercitiu de sinceritate

Cei care citesc acest blog se impart in doua mari categorii: cei ce ma cunosc personal si sunt curiosi sa vada ce mai fac si cei ce nu ma cunosc dar sunt interesati de o eventuala emigrare in Canada. Stiu insa ca toata lumea vrea impresii numai ca, vedeti voi, impresiile evolueaza de la o zi la alta si uneori se intampla ca ceea ce simt azi sa fie total opusul a ceea ce am simtit ieri asa cum parerea mea formata in primele zile de la aterizare a suferit modificari de-a lungul timpului. La mine nimic nu e alb sau negru ci color, mai pastel sau in nuante mai violente in functie de starea de spirit.

Inainte de plecarea din Romania m-a intrebat cineva ce cred ca voi gasi acolo. Ce asteptari am? Raspunsul meu a fost ca imi imaginez Canada ca un alt fel de Germanie: strazi asfaltate perfect, trotuare curate, oameni corecti si seriosi, bla-bla. Culmea este ca in ultimul timp am tot mai des impresia ca am gasit un alt fel de Romanie aici. Ori poate astea or fi primele semne ca incep sa ma simt ca acasa? Ziceam ca m-am saturat sa vad toti nesimtitii care ies la plimbare pe Pacurari cu cainii si lasa in urma, pe trotuar, productia partii dorsale a patrupedului. Am gasit si aici surprize de acest gen si asta destul de des. Chiar, la un moment dat era plantat langa blocul nostru un anunt care cerea in engleza si intr-o romana de Google Translate sa se stranga dog shitul de pe trotuar. In Romania ma sufocam cand vedeam hartii aruncate pe strada sau peturi lasate aiurea pe marginea drumului. Ohoho cate am vazut si pe-aici... Alte asemanari? Am vazut inclusiv tiganci cu fuste si banuti in par, aranjate cu salbele la gat pregatite pentru Inviere. 

Sunt si aspecte ale Canadei care imi plac la nebunie. Unul dintre ele ar fi lipsa cu desavarsire a cainilor vagabonzi. Recunosc faptul ca mi-e frica de ei si ca treceam cu inima in gat pe langa haitele ce bantuiau prin cartier. Aici nu exista asa ceva. Foarte multe familii detin unul sau mai multe patrupede si am fost mirata sa vad ca nu sunt neaparat rase pure. Maidanezii nostri ar fi invidiosi sa vada corcitii de aici cu blanita stralucind de sanatate mergand tantosi pe langa stapanii lor.

Imi place autoritatea pe care o are politia aici si numarul mare de patrule pe strazi. Aproape ca daca te opresti si iti rotesti ochii in jur ai sanse mari sa zaresti o uniforma sau o masina de politie. Vara trecuta, pe plaja, i-am vazut si calare. M-au uns la suflet cat de frumosi erau! Adevarul este ca intr-o tara in care vin oameni din cele patru zari ale lumii, ar fi haos daca politia nu si-ar face datoria. Sa fac o comparatie cu Romania? Nu cred ca are sens. 

Imi place politetea oamenilor de aici. Unii i-ar numi spalati pe creier. Eu ii numesc educati. Chiar si cel mai nenorocit homeless canadian cand vine sa ceara o cafea incepe cu: May I have a... please? Iar la final spun frumos Thank you! si Have a nice day! Desigur ca am si clienti nepoliticosi dar astia sunt de obicei noi veniti pe-aici. Astia vin si spun direct ce vor, iti arunca banii pe tejghea isi iau cafeaua si pleaca. Imi place la nebunie sa le zambesc, sa le multumesc si sa le urez o zi buna. Abia astept sa ma intalnesc acasa cu vanzatoarele acre si plictisite pe care le stiu! Aveam una preferata care pur si simplu a refuzat sa-mi felieze pastrama ca n-are chef si daca nu-mi convine sa nu cumpar. 

Pe langa faptul ca sunt extrem de politicosi, canadienii sunt si foarte stricti cand vine vorba de calitatea serviciilor. Daca sunt nedreptatiti sunt invatati sa spuna, sa faca reclamatie, sa vina sa returneze marfa daca ceva este gresit sau pur si simplu odata ajunsi acasa nu le mai place cum se aseaza bluza tocmai cumparata. Au drepturi si stiu sa si le ceara!

In ceea ce priveste casele nu ma exprim ca nu suntem inca mandrii posesori ai unei asemenea valori dar stiu ca in Toronto sunt tare scumpe. Cred ca nu exista nimic sub 400 de mii. Sper sa nu dau informatii eronate. Apartamentele de inchiriat sunt, cel putin la noi in bloc, curatele si frumusele. Am auzit insa povesti infioratoare despre bed bugs si gandaci de bucatarie. Acasa nu auzisem pana la venerabila mea varsta de acesti bed bugs (pt bica si tataia: plosnite). Cica odata ce i-ai luat nu mai scapi de ei. Asta a fost printre primele lectii invatate in Canada. Mi-a fost istorisita povestea unei familii care s-a procopsit cu ei si au lasat tot in apartament, s-au dus in magazin si s-au schimbat de haine si au plecat in lumea lor.

Concluzia ar fi ca sunt convinsa ca fiind aici imi va fi dor mereu de Romania dar si ca, daca am hotari sa ne intoarcem definitiv acasa, ne-ar lipsi Canada imediat. Incepem sa uitam supararile cu care am plecat de-acasa dar si primele impresii negative legate de Canada si sa indragim tot mai mult ambele tari ale noastre cu bune si cu rele, asa cum sunt ele ca doar stim cu totii (daca suntem adulti rezonabili) ca  nimic nu e perfect pe lumea asta.

Bilete de avion

Desi v-am anuntat pe Facebook ca venim acasa, m-am gandit sa imortalizez momentul si aici, pe blog, pentru ca unul dintre planuri ar fi sa va descriu sentimentele incercate la revederea cu Romania si tot ce inseamna ea pentru mine. Asadar... am cumparat biletele de avion pentru data de 5 august!!!!!

 Stiu ca sunt scumpe in perioada asta dar alta luna de mers acasa noi nu avem din cauza scolii copiilor. Si mie mi-au dat concediu cu chiu cu vai asa ca n-am mai stat pe ganduri. Ne gandim noi ca in anii urmatori ne asteapta Universitatea copilului ceea ce presupune bani multi si poate nu vom mai putea asa ca asta ar fi momentul cu doruri cand inca se mai poate.

 Mai sunt doua luni si cand astepti cu nerabdare par si mai lungi dar vor trece pana la urma si va voi strange in brate pe toti cat de curand!

Filmulete de final de an scolar

Cam asa arata un filmulet facut de profesorii de la liceul fiului meu la fiecare final de an scolar. V-am pus trei dintre ele. Vizionare placuta! Intrebare: ati vedea profesorii din Romania facand asa?

Dor de Iasi

Acum un an, fiind un cititor fidel al lui Mowgli, urmaream cu ingrijorare framantarile ei legate de dorul de casa. Acum le traiesc si eu in felul meu pentru ca dorul este dat fiecaruia dupa tiparul sufletului sau unic. Asemanarea consta in faptul ca senzatia asta de gol interior survine si la mine la fix doi ani de la plecarea in lumea larga. Oare de ce? Avem un cronometru interior sau se termina doza de Romanie luata la plecare? Nu-mi dau seama care o fi misterul dar e clar ca anul trecut n-am simtit nevoia asta acuta de acasa.

Multi dintre cei ce pleaca acasa se intorc dezamagiti si vindecati. Mie imi pare imposibil sa fiu dezamagita pentru ca n-am uitat absolut nimic din ce-am lasat acasa. N-am uitat absolut nimic! Cred ca nu pot fi surprinsa de Romania...

Mie nu mi-e dor de acasa la modul general ci de niste locuri si oameni anume care stiu ca n-au cum sa se schimbe si n-au cum sa fie altfel decat i-am lasat. Poate doar sa le lipsesc si lor la fel de mult cum imi lipsesc ei mie. Cu locurile am o mica strangere de inima pentru ca orasul meu, Iasi, era vestit mai ales datorita teilor si aud acum ca un neica nimeni, un venetic de primar, vrea sa taie teii mei iubiti. A taiat buna parte deja. Cand am vazut poze cu strada adolescentei mele, strada Stefan cel Mare, doua lacrimi mari si grele s-au rostogolit pe obrajii mei pentru ca nu mai sunt teii aceia superbi care te imbatau cu mirosul lor si te plimbai pe sub bolta lor ca intr-un castel simtindu-te printesa din alte timpuri mergand spre Palat.Acum aud ca vrea sa taie copacii din Parcul Expozitiei. Omul asta trebuie oprit! Cineva sa ii faca o evaluare psihiatrica. Un nebun nu va merge niciodata singur sa se caute. Opinia publica sa-l duca in camasa de forta la spital pentru ca e plin de sadism si rea vointa.

Cand traiesti acolo totul devine atat de banal incat treci prin Piata Unirii fara sa bagi in seama porumbeii dar de-aici din Toronto, te uiti la filmulete pe net si esti invidios pe oamenii care trec pe acolo fara sa le pese. Eu m-as aseza pe o banca si as uita de notiunea timpului uitandu-ma la tineri, la copii, amintindu-mi de mine cum treceam in cete galagioase de fete frumoase, plesnind de entuziasm si vise exact prin aceleasi locuri, grabite spre Copou.

Chiar azi am vorbit cu cineva drag de acasa si i-am zis sa se plimbe pentru mine pe Copou si sa priveasca totul in jur ca si cum s-ar uita prin ochii mei: cu mirare la ce e nou si cu mult drag la vechile locuri, la parcul Expozitiei, la parcul Copou, la Universitate, la tot. Multumesc!

Oricum, suntem in tratative... daca obtin eu concediu sa plecam acasa 2 saptamani sau nu. Am auzit si varianta cu mai bine v-ati face concediul in Cuba sau in Dominicana decat sa va duceti pana acasa dar cine iti stie sufletul mai bine ca tine? Cine iti poate judeca deciziile?

Daca luam bilete va anunt pe toti si sa va pregatiti sa primiti pupaciuni. Pana atunci mai am in desaga vise ca doar din asta mi-am cladit toata viata pana acum.

Jocul de carti

Buna din nou! Daca e marti e zi de blog. Numai ca asta este o marti mai speciala ce vine dupa un long weekend in care a fost Victoria Day. Sunt obosita si mi-e somn de la atata aer curat. O zi intreaga m-au smuls de langa laptopul meu si m-au tinut afara, in parc, sa respir oxigen pur si simplu!!!! Chiar le-am spus ca ma doare capul de la atata oxigenare. Cred ca e prima noastra iesire dupa iarna grea ce pare sa fi trecut. Acum ne chinuie o primavara ploioasa si rece dupa care, intr-un final, probabil va veni o toamna la  fel. Si ieri ne-a picurat putin dar ne-am incapatanat sa ramanem sa coacem micii la gratar. Si gratarul a fost primul facut de noi de cand suntem in Canada. Am mai fost invitati la unii sau la altii dar pe asta l-am chinuit noi. I-am facut vant, l-am gadilat si l-am sucit pana am obtinut ce voiam de la el. S-a lasat greu convins! Oricum, ideea e ca ne-am intors victoriosi si fericiti acasa cu hainele de pe noi mirosind infernal a fum. Mare isprava am mai facut!

Am mai repeta ce-am invatat ieri si am mai experimenta multe altele daca am avea masina  pentru ca fara acest lux necesar este tare dificila deplasarea cu toata trupa. Am putea evada din oras, sau am vedea alte orase apropiate dar asa... stam in zona si ne gandim de nenumarate ori pe secunda daca ne bagam sau nu sa luam masina. Nu pretul ne sperie ci asigurarea de circa 400 dolari pe luna plus parcarea plus benzina... Ca sa nu mai spun de alte cheltuieli legate de masina ce pot sa apara. Am avut o experienta tare urata acasa cu o masina second hand si tare ne temem sa nu se repete povestea.

In rest... long weekendul a venit dupa o alta saptamana grea de munca asa cum sunt toate saptamanile noastre. Abia in Canada am aflat ce inseamna sa muncesti cu adevarat. Si daca tot am adus vorba despre asta va voi povesti azi o intamplare de pe vremea cand eram acasa inca. Eram intr-un tren si la un moment dat, o tipa bruneta cu parul lung, ce aducea putin a Leonida Lari in tinerete, iese dupa mine pe culoar si ma cheama in cuseta la ea. Nu intelegeam ce vrea dar am zis sa o ascult si m-am dus. Era singura si s-a apucat de scotocit in poseta. Eram si mai intrigata dar ma grabeam si-am intrebat ce vrea. Mi-a spus ca a simtit dintr-o data ca trebuie sa trag o carte din pachetul ce-l avea in mana si, acum, il intindea spre mine. I-am spus razand ca nu cred in asa ceva si-am dat sa ies. A insistat ca simte ea ca eu trebuie sa fac asta. Avea un pachet de carti mai mari decat cele obisnuite. Probabil erau de Tarot (habar n-am!). Am tras o carte si pe ea era desenat un magar incarcat cu mai multi saci mergand pe un drum. Apoi mi-a intins un alt pachet de carti mai mici si mai vechi. Mi-a zis ca sunt carti vechi rusesti. Am tras si de acolo o carte pe care scria "IZVINITE" cu litere rusesti. Mi-a zis ca inseamna "IERTARE". Am ridicat din umeri si intrebarea nerostita din ochii mei a facut-o sa-mi spuna ca in sinea mea cu siguranta stiu ce inseamna toate astea. Doar sa privesc atenta inlauntrul meu. Am plecat din cuseta ei profund tulburata si de atunci ma tot gandesc ce-o fi insemnat asta. Uneori, cand muncesc prea mult, ma gandesc ca eu oi fi magarul ala si ca odata si odata voi fi iertata si va fi soare si pe strada mea.

Poate am fost programata atunci pe modulul "munceste!" prin cine stie ce tehnici de hipnoza pe care nu le-am aprofundat in facultate si trebuie sa imi gasesc iertarea cumva, sa ies din transa sau... poate era mai bine sa-mi vad de drum si sa nu ma uit in gura si in cartile altora!

Va pup pana martea viitoare cu mult drag!

Zile libere

Luni si marti sunt libera! E cel mai relaxant sa te trezesti dimineata cu mintea goala, fara ingrijorarile aferente unei zile de luni. Cred ca daca nu ar trebui sa-mi trimit copiii la scoala as putea dormi pana la pranz. Imi beau cafeaua in liniste... doar eu si calculatorul. In curand voi putea savura dimineata din balcon. Iubesc diminetile de vara! Aerul inca racoros iti infioara pielea si te ghemuiesti alintacios pe scaun ca un copil.

Tocmai am primit in dar de la niste prieteni un set complet pentru balcon: scaune, masa, covor de iarba falsa si gratar. Dupa amiaza avem program de amenajari. Va fi coltisorul meu de liniste. Ma voi simti aproape ca acasa la mine, in foisor. Abia astept! Sunt bucuroasa ca un copil in fata unei jucarii noi. Le multumesc frumos! Lucrurile lor raman pe maini bune si cineva chiar se bucura de ele.

De cand am venit in Canada am primit si am dat lucruri. Am primit de la cei mai vechi, de la romanii nostri, si am dat la randul nostru celor nou veniti. Cand ajungi aici ai cateva valize iar apartamentele nu sunt mobilate. Isi face mare pomana cu tine cineva care iti ofera o masa, un scaun sau o saltea. Dupa o perioada, cand gasesti de lucru si incepi sa intelegi ce ti se intampla, iti cumperi una-alta si ce iti prisoseste pui deoparte pentru altii care vin din urma. Acum asteptam sa se hotarasca ieseanul nostru unde va ateriza ca sa vedem daca ne apucam sa strangem cate ceva pentru ei. Cine se simte vizat sa ia aminte si sa ia decizia cat de curand! :)))

Mereu avem senzatia ca traim intr-un camin studentesc aici. Platim chiria si mai stam si luna asta... Nu e ca si cand ar fi casa ta. Suntem cateva familii venite in ultimii doi ani care ne mai vedem cand si cand la cate o ocazie mai speciala. In rest... fiecare cu munca si cu familia lui, cu putinul timp liber pe care il avem. Poate am avea o viata sociala mai bogata daca am avea cu totii weekendurile libere dar probabil mai curge multa apa pe Prut pana la momentul acela. Obisnuiam sa spun Bahlui dar parca Prutul e mai cunoscut! :)

Azi am vorbit la telefon cu o alta romanca tare simpatica pe care am cunoscut-o pur intamplator si-mi place de ea ca inca ma cauta. Eu am o mare problema cu sunatul. Mereu mi-e teama sa nu deranjez si de aceea ma bucur tare cand vad ca cineva imi cauta compania. Inseamna mult pentru mine! Are si ea copiii mari si simt ca avem subiecte in comun.

Stiu ca prietene ca acasa e greu sa mai gasesc dar inca mai sper desi recunosc ca programul meu cu susul in jos e un mare impediment. Deocamdata traiesc pe Skype si Facebook impreuna cu sora si prietenele mele din Romania. Chiar daca voi fi criticata pentru viata mea virtuala eu va asigur ca oamenii cu care vorbesc eu online sunt absolut reali, rupti fix din sufletul meu si croiti dupa tiparul temperamentului meu. Am crescut impreuna, ne intelegem perfect trairile si ne sustinem reciproc: eu pe ei si ei pe mine.

Va pup cu drag dintr-un Toronto in care pare ca vine primavara pana la urma iar eu simt ca renasc! (asta-i sentimentul meu de primavara :))))

2, 5 sau 7 ani

Cica e greu primii 2, 5, 7 ani in Canada. Apoi... te obisnuiesti! Nimeni nu spune ca e mai bine dupa acesti ani in care "trebuie sa aveti rabdare!" ci doar... te obisnuiesti precum calul cu bataia si tiganul cu scanteia, vorba romanului! Si chestia asta cu rabdarea in loc sa te linisteasca si sa te faca apt pentru o lunga asteptare, mai rau te enerveaza. Cum Doamne, sa ai rabdare cand ti-e dor de ai tai, de tara ta sau cand uneori ti-e greu de nu mai poti?

Multi pleaca de-acasa hotarati sa faca orice, sa spele bude daca trebuie. E tare fain sa visezi din confortul locuintei tale din Romania cum vei onora budele in fiecare zi cu augustele tale manute inmanusate (ca doar noi, romanii, suntem harnici) si cum dupa o bucata de vreme vei reusi sa razbesti si vei scoate capul din rahat invingator (ca doar noi, romanii, suntem destepti si descurcareti). Din pacate realitatea bate filmul din capul nostru si cand esti prins intr-un asemenea job de subzistenta, rutina zilnica devine cosmar si ai senzatia ca ziua de maine nu are cum sa difere de cea de azi daca nu faci ceva in sensul asta si simti ca n-are sens, ca toate visele se naruie.

Din tot ce s-a intamplat in ultimii 2 ani nu regret decat faptul ca nu ne-am dus in Vancouver si cred ca poate nu e prea tarziu. Nu ma mai simt in stare sa o iau total de la zero ca aici dar daca mi-as gasi job acolo as pleca fara sa ma gandesc de doua ori asa ca... mai cautam, mai aplicam... poate mergem macar in vizita sa vedem ce-am pierdut...

Eu va rog frumos sa nu ma bagati prea tare in seama azi ca-s mai abatuta si as fi putut sa ma abtin, sa nu scriu nimic dar am vrut sa stiti ca plecatul asta la mama supararii uneori doare rau si cei ce se gandesc sa ne urmeze sa fie pregatiti pentru ca oricat de adult cu picioarele pe pamant ai fi, uneori tot o mai iei razant pe panta melancoliei la vale. Maine dimineata voi fi cu siguranta vesela si pozitiva din nou pentru ca voi merge acum la culcare si inainte de a adormi imi voi enumera in gand motivele pentru care ma bucur ca am plecat din Romania.

Noapte buna, Canada! Buna dimineata, Romania!

Scoala lor

Azi am de gand sa va provoc la dialog.

Postarea aceasta o gandesc demult dar mi-e teama ca nu am inca suficiente informatii despre sistemul de invatamant canadian asa ca ii rog pe cei cu mai multa experienta de viata canadiana sa ma ajute, sa ma corecteze si sa ma indrume chiar, acolo unde nu ma pricep. Eu voi povesti ce stiu, ce-am invatat alaturi de cei doi scolarei ai nostri si as aprecia enorm orice sugestie venita de la cei ce au trecut deja peste aceste etape. Voi spune de la bun inceput ca nu am trecut prin daycare sau kindergarten pentru ca junioara noastra a ajuns aici cand avea 9 ani iar cel mare 14. Poate ceea ce povestim noi va folosi cuiva, va linisti ingrijorarile parintilor ce se pregatesc sa vina incoace, va oferi colegilor mei invatatori o privire de ansamblu asupra unui alt sistem de invatamant.

Nu vreau sa fac nicio comparatie cu invatamantul romanesc pentru ca am facut parte din acest sistem o perioada si pentru ca la vremea aceea, din lipsa de chemare catre meserie, din lipsa de tact sau datorita faptului ca nu stiam ca se poate si altfel, am facut nenumarate greseli pe care acum le regret din tot sufletul. Ana si Alex, elevii mei din vremea aceea, stiu ca cititi acest blog si va rog sa ma iertati pentru toata neatentia si stangacia de care am dat dovada. Dau totusi vina pe tinerete si pe faptul ca atunci inca nu eram mama. Cand s-a nascut fiul meu am simtit ca intreaga lume s-a schimbat si am privit toti copiii din lume cu ochi de mama nu doar de cadru didactic rece si dur. Cand mi-am vazut copilul am realizat ca un om ca mine nu are ce cauta in invatamant si am ales alta cale. Ar fi extraordinar daca toti cei lipsiti de rabdare si de tact pedagogic ar parasi catedra dar sunt multi cei ce nu recunosc ca le lipsesc anumite calitati esentiale pentru a manui suflete de copii.

Mai spun legat de Romania doar ca ai mei copii au avut parte de invatatori extraordinari si in fata carora ma plec oricand cu recunostinta. Teo si Tudor se gandesc mereu cu drag la doamna Popa si la domnul Iliescu!

In legatura cu Canada... Dupa ce am aterizat cu bine si ne-am dezmeticit putin am mers la scoala cea mai apropiata sa inscriem copiii. Scoala in care intraseram era Elementary School adica pana la clasa a 5-a inclusiv. Copiii de la Elementary se muta la Middle School (6-8) si-apoi la High School. Este posibil sa fie si scoli cu clase pana la a 8-a direct dar nu sunt sigura. Mai exista si varianta scolilor catolice si a celor cu predare in limba franceza (cica ar fi scoli mai serioase). Rog completari aici.

Pentru inscrierea la scoala ne-au trebuit vaccinarile din Romania cu care am avut mai tarziu probleme nu atunci la inceput (adica ne-au sunat de la Public Health ca vaccinarile nu sunt ok, ca trebuie sa repetam unele ca ba erau facute prea devreme ba prea tarziu, ba nu erau suficiente doze). Daca se arata doritori, scanez calendarul vaccinarilor la canadieni ca sa va faceti o idee despre ceea ce se asteapta de la noi sa avem cand aterizam. Uneori e bine sa aiba si adultii evidenta vaccinarilor mai ales daca vor sa lucreze cu copii sau in alte domenii ce implica sa fii vaccinat.

Copiii sunt inscrisi in clase in functie de anul nasterii. Teo s-a trezit, plecata de-acasa in clasa a doua, ajunsa in Canada intr-a treia pentru ca fusese data la scoala la 7 ani. In schimb Tudor, care a batut din picior la 6 ani ca vrea la scoala, a ramas tot in clasa a opta cum era si acasa doar ca n-a putut fi in aceeasi scoala cu sora-sa. Ne-au dat de-acolo adresa scolii la care trebuia sa mergem pentru el, fiind cumva distribuiti dupa adresa.

Nu stiu sigur 100% daca se da sau nu vreun test pentru admiterea la liceu dar stiu ca Tudor nu a dat. Ma gandeam ca poate el fiind abia ajuns la sfarsit de an scolar o fi scapat si de capacitatea de-acasa si de examenul de-aici dar el zice ca nu exista asa ceva. Am aflat doar ca este la un anumit liceu, tot asa, dupa adresa. Problema este ca noua nu ne placeau deloc elevii vazuti in zona acelui liceu si nu voiam sa-l vedem pe-al nostru in compania lor. Am mai cerut pareri, ne-am mai plimbat prin zona si am ajuns la concluzia ca trebuie mutat de-acolo la alt liceu. Ne-am dus la director si am intrebat daca putem muta copilul si ne-a spus sa venim in mai cand sunt audiente speciale pentru inscrieri. Ne-am
programat si ne-am dus. Era o foiala pe culoare ca la inscrierea la facultate cu copii si parinti, dosare
si foi. Am stat la rand, am intrat, am spus ce vrem si am fost intrebati de ce. Ei cum sa spui ca dincolo miroase a sconcs pe la poarta scolii... Stiu ca suna stupid dar nestiind ce sa raspundem am spus si noi ca sunt prea multe fete acolo si ne e teama sa nu-l distraga de la invatatura. Aici se poarta motive de-astea pentru ca sunt multe natii si religii si trebuie sa accepti parerile fiecaruia. A ras si directoarea dar l-a acceptat iar noi am respirat usurati. Tot transferul s-a facut online. Noi nici nu aveam tot ce trebuie la dosar pentru ca eram abia aterizati si nu aveam de unde sa le aratam note din anii anteriori.

Am incaput apoi pe mana consilierului care ne-a explicat ca de-a lungul liceului trebuie sa adune 30 de credite: cate 4 pe semestru in primii 3 ani si cate 3 in ultimul an. Ne-a intrebat daca vrem la matematica academic sau (stati sa-l intreb pe Tudor cum se cheama celalalt profil)... cica applied. Noi am stat putin in cumpana pentru ca nu eram siguri dar am ales academic. Am zis sa puna osul la treaba sa aiba un start bun in Canada. Tipul ne-a intrebat de unde suntem vazand ca ezitam si cand i-am spus Romania a zambit cu toti dintii si-a spus ca am facut alegerea corecta ca toti romanii care au invatat acolo au fost destepti foc si tare priceputi la mate. Stiam ba, nene, ca suntem o natie de destepti numai sa nu ne-o luam in cap!

Deci va spuneam ca are cate 4 credite pe semestru. Asta inseamna ca face zilnic aceleasi 4 obiecte, in aceeasi ordine mereu si toaca apa in piua un semestru intreg. Notele se pun de obicei la teste, proiecte, eseuri. Daca are test intr-o zi si nu merge la scoala (cum am patit noi ca avea programare la medic) ia 0% la acel test si i se calculeaza media asa, cu 0%. Pe noi totusi ne-a iertat ca l-am pus sa insiste la profa sa dea si el testul pentru ca nu a lipsit intentionat. La final se face media cum va spuneam si este in procente traduse apoi in calificative. Ca sa obtii creditul trebuie sa ai macar 50% dar pentru admiterea la facultate este important sa ai note cat mai mari la obiectele specifice acelei specializari si sa ai Literacy Test (se da in clasa a zecea un test de limba engleza cu o importanta foarte mare).

Sedintele cu parintii sunt interesante. Intr-o sala mare fiecare profesor ia loc la o masa iar parintii trec pe la profesorii pe care ii are in acel semestru si discuta personal si strict despre copilul lui timp de

10 minute. Mie imi place tare mult genul asta de sedinta scurt, clar si la obiect. Uram sa merg la sedinta si sa se spuna la modul general ca vorbesc urat si sunt obraznici si-apoi sa merg eu acasa sa interoghez copilul, sa il acuz ca ma minte ca parca s-a uitat la mine doamna cand a spus asta si el nu recunoaste...

Nu v-am povestit mare lucru despre Elementary si Middle School pentru ca acolo e o joaca permanenta. Cu scoala cam slabut dar poate e mai bine asa ca vor avea timp saracii sa fie stresati mai tarziu. Se pune mare accent pe respect, pe comportament civilizat si asta e un mare plus pentru ca sunt invatati sa spuna please si thank you de mici. Noi incercam sa mai lucram la mate si acasa dar nu reusim mereu. Avem cursuri de chitara, art si musical theatre dupa amiaza la centrul de cartier.

Ma opresc aici ca devin plictisitoare. Va astept cu pareri si discutii!

Anii de liceu

Am promis ca scriu despre Pasti dar nu s-a intamplat nimic deosebit. Am muncit duminica (adica am fost prezenta fizic la serviciu ca de altfel sufletul meu zburda cand spre ai mei aici, cand prin Romania) dar am apucat totusi sa facem o masa cu prietenii dragi ca sa simtim si noi ca este sarbatoare mare.

Altceva m-a starnit sa scriu azi povesti pe-aici. Am primit de la un coleg de liceu o poza cu clasa noastra la finalul scolii si m-au napadit amintiri. Dupa cum spunea el, "eram cu totii ase de "cu capul in nori" ca nu ne-am fi dat seama ca a fost sfarsitul lumii decat dupa vreo saptamana." Tare mare dreptate are si sper ca nu se supara pe mine ca l-am citat. Pe mine m-a frapat frumusetea noastra de copii proaspeti si plini de speranta. Si aveam atat de multe vise in capusoare...  Acum semanam din ce in ce mai bine cu parintii nostri din 94.

Iata ca acum ne pregatim sa sarbatorim implinirea a 20 de ani de la terminarea liceului si inca nustiu daca voi putea ajunge desi imi doresc enorm. Daca nu voi reusi, prietena mea a promis ca va aranja sa fiu prezenta pe skype dar sigur voi boci ca mandra la maritat. E altceva cand esti acolo si poti vorbi cu fiecare in parte si ii poti strange in brate asa cum am facut acum 20 de ani cand ne-am despartit. Eram o clasa unita dar ne-au dus cararile vietii in toate directiile. Aproape o treime suntem plecati din tara: Franta, Italia, Anglia, SUA, Canada.

Eu si prietena mea eram rockeritele clasei. Umblam cu geci cu tinte si blugi rupti in genunchi pe care scrisesem cu pixul numele formatiilor preferate si frecventam rockoteca de la strand. Ma bufneste rasul cand ma gandesc acum ce fluturi prindeam si mi-e mila de mine cand imi amintesc cum umblam cu ciocate in miezul verii dar daca asa stiam noi a ne exprima sufletul rebel si nonconformismul... La scoala nu ne spunea nimeni nimic atat timp cat notele erau bune si chiar nu-mi amintesc de reclamatii legate de tinuta. Lasa, Cata, te iau eu la mine, nu-ti fa griji! Rezista putin!

Cu diriginta m-am intalnit chiar inainte de plecare pe holurile Liceului National. Tot frumoasa a ramas si dupa 20 de ani! Cand aveam ora de mate, noi, fetele, eram numai ochi... la ea. Ii admiram machiajul, pieptanatura, fusta deasupra genunchiului, unghiile dar mai ales tocurile. Ea stia, vezi bine, ca orice femeie admirata si simtea, ca profesor, ca elevul se gandeste in alta parte si plina de naduf ne spunea: Ok, promit ca va las mostenire pantofii mei numai concentrati-va 10 minute la teorema asta!... Eh, doamna diriginta, eu ma las pagubasa de-acum de pantofi cu toc ca n-am purtat si nici nu voi purta niciodata asa ceva!

Profa de romana era si ea foarte eleganta dar altfel. Diriga era clasica pe cand cea de romana era mai in stilul artistelor: cu ciorapi colorati, cu saluri si flori in par. Si pe dumneaei sau pe celelalte profesoare  le studiam intens pentru ca asa isi aleg adolescentii modele in viata si noi am avut de unde alege. Multe Doamne adevarate s-au perindat prin fata noastra, la catedra si le multumesc tuturor din suflet.

Aveam un caiet de amintiri facut atunci la sfarsit de liceu dar l-am pierdut de-a lungul anilor. Ceea ce imi amintesc si mi-a servit ca imbold de-atunci incoace a fost ce-a scris profa de romana. Nu pot sa reproduc exact dar spunea ca se asteapta sa auda despre mine ca am ajuns cineva dar in acelasi timp nu ar mira-o nici contrariul. Cum adica sa auda contrariul? Adica as putea ajunge un rebut? Niciodata nu va sti cata putere au avut cuvintele ei asupra mea si cat m-au facut sa caut mereu sa ma autodepasesc doar-doar n-o auzi profa de rau de mine!

Stiu ca multi dintre fostii mei colegi citesc blogul meu asa ca profit de ocazia asta sa ii imbratisez virtual! Sunteti parte din viata mea!

Bunica

Pentru ca multi au ras citind blogul meu spunandu-mi "Ion Creanga in varianta feminina" azi va voi spune o poveste despre o bunicuta mica si alba care nu m-a mai asteptat asa cum ne-am inteles cand am plecat de-acasa. Cei ce se gandesc sa plece trebuie sa stie ca exista in viata si astfel de momente cumplite cand ai vrea sa dai timpul inapoi sau sa poti inghiti oceanul.

Era batrana tare si am trecut sa o vedem sa-i spunem ca plecam in Canada si mititica de ea a ridicat ochii spre mine si-a zis: "Aoleu! ... Duceti-va, mama, ca sunteti tineri!". Si-am strans-o bucuroasa de incurajare in brate si am rugat-o sa ma astepte ca voi veni sa o vad si mi-a promis ca va sta la portita si se va uita in lungul drumului sa ma vada venind.

Cand eram mica nu concepeam vacanta de vara fara o saptamana sau doua macar la bunici. Eram eu cu vara-mea ca Olguta si Monica din "La Medeleni", doua copchile care stapaneam curtea bunicilor ca pe o mare imparatie si fugeam dupa cosasi sa le rupem picioarele sa facem "supa de pulpite de pui", taiam papadii marunt ca sa hranim gainile pe care le pandeam toata ziua sa se oua si-aproape le luam ouale de sub fund si ascultam povestile bunicii cu mare drag. Uneori adormea ea spunandu-ne la nesfarsit aceleasi intamplari din copilaria ei sau din timpul razboiului si noi tot nu ne saturam. Am crescut cu povestea lui Belutz, cainele bunicii care a venit sa-i ceara bani de haine ca venea iarna. Mai tarziu am realizat ca bunica ne spunea o varianta adaptata a povestii "Ciubotelele ogarului" dar noi credeam cu sfintenie ca bunica a avut asa un caine nazdravan. Si mama ii tinea hangul si intarea povestea spunand ca Belutz o simtea cand intra ea in sat si se urca pe beci sa o vada mai bine.

Alta poveste pe care o tot rugam eu sa mi-o spuna era din vremea cand eram eu foarte mica si ma luase bunica la camp la prasit ca n-avea cu cine sa ma lase si m-a pus in carut la capatul randului si mi-a zis: "Bunicuta, sa stai cuminte aici ca eu am treaba. Uite aici ai apa, aici ai jucarii." Si s-a tot dus bunica pe rand incolo avand incredere ca eram linistita de fel si cand s-a intors insetata la mine ia apa de unde nu-i pentru ca probabil imi paruse tare amuzant sa fac turtite din noroi cu toata apa lasata in grija mea. Povestea spune ca atunci am luat primele si ultimele doua palmute la fund date, cu naduful omului insetat si obosit, de bunica.

Patul bunicii era asa de moale si imbietor la somn... A avut si bunica o mare dragoste pentru parfumuri si dadea mereu lenjeria de pat sa nu ne miroasa noua, fete de la oras, a baba. Asa zicea mititica noastra. Ea n-a stiut niciodata ca pentru mine bunica mirosea a cacao cu lapte si biscuiti simpli, micul nostru dejun acolo.

Cand ne trezeam noi, soarele era sus pe cer si daca inchid ochii acum incercand sa-mi amintesc scena simt racoarea diminetii de la bunica din casa, aud ceasul cu cuc pe care aveam noi ciuda si tot incercam sa-l scoatem din casuta cand nu ne vedea bunica si mai aud cantatul cocosilor prin curti. Bunica muncea deja din zori cand apaream noi ciufulite si somnoroase in capul scarilor. Muncea pana la pranz cand soarele era prea puternic si-apoi se baga in casa si citea pentru o ora-doua. Da, a avut o pare pasiune pentru lectura si ne-a insuflat-o si noua. Nu prea stiu daca vara-mea a citit mult dar eu cu sora mea sigur avem cate o biblioteca intreaga in suflet. Asta e mostenirea cea mai de pret de la bunica. Eu am trait mereu cu sentimentul ca avea ceva nobil in purtari si tabieturi, ceva sange albastru.

Dupa ce-am crescut nu ne-am mai dus la ea asa des. A ramas uitandu-se in lungul drumului sa ne vada cand venim ... De asta spun: daca as putea da timpul inapoi...

De Pasti

Cel mai profund am simtit atmosfera de Pasti cand eram tanara invatatoare intr-un sat de langa Iasi. Mi-a ramas in memorie mirosul cozonacilor si sporovaiala femeilor care trebaluiau prin curti in Joia Mare. Eu veneam cu trenul si toata natura renascuta in prag de primavara cu aromele de iarba cruda, pamant ud si placinte imi inunda inca din gara plamanii dandu-mi asa... un sentiment de fericire fara sa pot preciza un motiv anume.

Acelasi sentiment de bucurie sufleteasca l-am mai simtit pe malul Prutului, intr-un sat, in preajma Pastelui. Se simtea in atmosfera ca toata lumea se pregatea de sarbatoare. Se scuturau covoare, se spalau geamuri si perdele. Gradinile, livezile erau curatate, varuite si proaspat sapate. Parca era mobilizare generala si toata lumea era ocupata. Si mirosurile din aer... Oh, Doamne, cred ca sunt prea sensibila la mirosuri dar nu pot si nu vreau sa uit mirosul Pastelui de-acasa! Miroase uneori a flori de primavara, alteori a fum de la frunzele uscate arse si mai ales miroase a coptura, a cozonaci si pasca.

Va povestesc asta pentru ca m-am tot intrebat zilele trecute ce anume lipseste aici de nu mai au sarbatorile acelasi farmec ca acasa.

Desi personal am urat curatenia generala de la Pasti si Craciun in copilarie cand mama mea "distrugea" toata casa, acum imi lipseste entuziasmul ei. Avea mama o energie pe care n-am s-o egalez niciodata. Scotea toate lenjeriile de pe paturi, scotea covoarele din toata casa, perdelele de la geamuri, fete de masa... tot, tot. Ramaneam cu casa pustiita cateva zile pana stergea ea praful si paianjenii din toate ungherele. Apoi, incet-incet, punea totul in ordine. Avea mama mania apretatului de te bagai in pat si scartaia cearsaful sub tine, perdelele stateau tepene asa cum le facea ea faldurile iar fetele de masa erau ca din reviste. O vedeam obosita in prima zi de Pasti dar stiam ca e multumita si mandra. Toata lumea o admira pe mama mea cum poate ea sa tina o casa cu patru copii asa curata.

Nu va grabiti sa ma condamnati ca n-o ajutam dar mama nu m-a lasat niciodata sa fac treaba in casa. Zicea ca voi avea timp sa fac toate astea cand ma voi marita si-apoi ma fugarea la invatat. Si-am invatat cat am stat la mama si da, mi-a venit si mie randul la curatenie si gatit. Ziceam mamei ca eu oricum voi avea servitoare cand voi fi mare si ea rade si acum de mine si ma intreaba unde imi este servitoarea. Stai mama, am spus ca atunci cand voi fi mare... nu vezi ce mica sunt?

Se apropie Pastele si in Canada. Luni si marti sunt libera apoi lucrez inclusiv duminica in prima zi de Pasti. Ar trebui sa fac ceva curatenie, sa ma mobilizez, sa fac si o lista de cumparaturi, cadouri de iepuras pentru copii. Am dat comanda de cozonaci la magazinul romanesc. Eu inca n-am curaj sa fac. Recunosc! Mai trebuie sa cresc si nustiu cum ajung in fiecare an sa spun ca "la anul o sa fac eu cozonac!" Acasa era simplu: primeam cate unul-doi cozonaci de la mama, alti cativa de la mama-soacra si eram salvata.

Lasa ca ma fac eu mare!

PS: Voi face o postare speciala de Pasti sa va povestesc cum a fost. Avem o invitatie speciala de la niste romani mai vechi pe-aici.

Guess Who - "Tot Mai Sus" feat deMoga

Va invit sa ascultati melodia asta. Probabil sunteti satui de ea deja dar daca ati asculta-o cu urechile omului cu ganduri de duca ar avea nenumarate semnificatii profunde.

Mie mi-a urlat in ganduri non-stop in perioada in care asteptam viza si ma mustrau cuvintele ei. Cand imi spunea "du-te nu mai sta, tu chiar nu vezi cat ai intarziat deja..." ma si vedeam vinovata ca am asteptat in zadar si am pierdut atat de mult timp dar "tragea de mine caracterul meu de fier" si prindeam puteri sa merg mai departe cu dosarul, cu toate etapele acelea dificile.

Cuvintele cantecului asta ma faceau sa visez, sa simt ca pot rasturna muntii cand auzeam "ai mei, ai mei, n-au avut habar cat de sus, cat de sus pot eu sa sar". Chiar dupa ce-am ajuns in Canada si ma simteam depasita de situatie si abatuta imi spuneam ca eu trebuie sa ma ridic si sa imi caut calea, sa nu abandonez lupta pentru ca acolo, in Romania, am lasat o mama care crede in mine si in puterea mea si nu am voie sa o dezamagesc. Simt ca eu "chiar am ceva de spus" si "pot sa ma duc tot mai sus"!

Voi sti ca a meritat cu adevarat tot sacrificiul acesta al despartirii de cei dragi atunci cand copiii mei vor sari mai sus decat as fi putut eu visa pentru ei daca ramaneam acasa. Nu spun ca mi-ar placea sa-i vad la Microsoft sau la NASA dar vreau sa-i vad impliniti. Cei care sunt parinti sunt sigura ca ma inteleg!

Poate pare puerila povestioara asta dar ... asta sunt eu. Ascult multa muzica si uneori mi se lipesc de suflet melodii alteori franturi de versuri. Fiecare cantec drag mie are legatura cu un anumit moment din viata mea.

Primii pasi in lumea noua

Probabil acest blog ar fi fost mult mai interesant daca il incepeam atunci cand am plecat si relatam trairile pe viu. Acum multe s-au estompat dar tot nu-mi face placere sa-mi amintesc acele ultime zile in Romania si nici primele din Canada.

Toata toamna si iarna de dinaintea plecarii ne-am strans bruma de prieteni buni si dragi pe care ii avem inca acasa si am petrecut multe momente frumoase impreuna. Gratarele sfaraiau aproape in fiecare weekend iar zilele noastre de nastere, Craciunul si Anul Nou in acel an au fost motive de mare adunare generala. Toate acestea m-au facut ca atunci cand a sosit cu adevarat momentul plecarii sa ma uit dezorientata in jur si sa ma intreb daca eu chiar vreau asta si daca voi putea trai fara oamenii astia pe care constientizam atunci, la despartire, cat de mult ii iubesc si cat de greu imi va fi fara ei. Noroc de prietena mea, fire practica si cu picioarele pe pamant. Ea a venit si realmente mi-a facut bagajul. Vorbesc serios! Ma intreba: asta o iei? asta n-o iei? mai este loc in geanta asta. punem si covorasul asta? Eu nu eram in stare sa ma mobilizez de parca jumatate din mine ar fi stat si jumatate ar fi plecat. (Cred ca inca mai traiesc sentimentul asta dar nu mai spuneti nimanui.)

Prima despartire a fost de Luck, lupusorul nostru care a plecat la Suceava. Acolo i-am gasit noi casuta si suntem siguri ca este iubit si ingrijit. Tare prostanac mai era puiul nostru! Asa caine lup n-am mai vazut! Numai joaca avea in cap si sa te fereasca Sfantul sa te prinda Luck inainte de-a pleca de-acasa imbracat frumos ca sigur te intorceai sa te schimbi de haine dupa ce se urca pe umerii tai cu laboantele murdare.

Despartirile de prieteni si familie nu vreau sa le povestesc aici ca-s personale si dor undeva in suflet iar acest blog eu il vreau amuzant ca si cum as relata aventurile pinguinului Tin-Tin (era o carticica pentru copii pe vremea cand eram eu mica numita asa) dar ne-am trezit cu lacrimi pe obraji in masina prietenilor gonind catre Bucuresti printre nametii inalti cat tirul. Nu exagerez. Pe la Buzau de-o parte si de alta a soselei zapada era ca decupata. Parca eram intr-un labirint.

A fost prima data in viata mea cand am zburat cu avionul ca aeriana sunt de felul meu dar cu avionul nu mai fusesem pana atunci si mi-a placut la nebunie! Imi amintesc ca la Londra am stat mai mult in aeroport pana la plecarea spre Toronto si ne-am plimbat prin magazine, am cascat gura pe-acolo ca Alice in Tara Minunilor dar nu puteam sa cumparam mai mult de un sandwich la copii ca toate ni se pareau exagerat de scumpe. La acel moment transformam totul in lei si eram revoltata sa dau pe o felie de salam si doua de paine cat as fi dat acasa pe un salam sasesc intreg. Acum nu mai socotesc nimic dar amintirea asta mi-a ramas asa ca asta va povestesc.

In Toronto am ajuns seara si-am fost asteptati de prietenii cu care am inceput aventura dosarelor de emigrare in acelasi timp doar ca ei ajunsesera cu 3 luni inaintea noastra plus prietenii pe care si-i facusera ei aici intre timp si care au fost tare draguti sa vina sa ne care de la aeroport cu toate cele 10 bagaje de cala si 4 de mana. Multumiri tuturor pentru mobilizare si intampinare!

Dupa cum va spuneam, am ajuns in Toronto pentru ca cineva ne facuse o propunere. Am mers la interviul de angajare la trei zile dupa aterizare, am fost acceptati ca ajutori de superintendenti dar ceva nu ne placea noua si-am stat si ne-am framantat pana intr-o dimineata cand m-am trezit si-am zis catre consort ca eu nu ma mut acolo si nu vreau jobul ala orice-ar fi! Am simtit ca el abia astepta sa ii impartasesc opinia neexprimata asa ca la unison si de comun acord am sunat angajatorul si i-am spus ca noi refuzam jobul si gata.

Am in amintire niste sentimente amestecate de dezamagire si de nesiguranta, de incordare si oboseala psihica. Asa as caracteriza primele noastre zile in Canada. Aveam doi copii tristi cu noi care isi lasasera scolile si prietenii acasa, noi ne simteam impovarati de grija zilei de maine mai tare ca niciodata pana atunci si colac peste pupaza stateam si in casa prietenilor nostri de vreo 3 saptamani deja si ne simteam extrem de vinovati pentru asta. Nu ne luaseram apartamentul nostru pentru ca ar fi trebuit sa ne mutam in blocul unde urma sa fim ajutoare de superi si sa primim de-acolo locuinta de serviciu.

In ziua cand am zis pas jobului maret ne-am dus la biroul de inchirieri al blocului in care stateau prietenii nostri si am intrebat de un apartament pe care l-am primit in cateva zile. Nu vreau sa ma inteleaga nimeni gresit: prietenii nostri de aici sunt niste oameni minunati, extraordinari si le voi multumi toata viata pentru ca ne-au primit in casa lor si ne-au suportat o luna de zile fara sa ne faca sa ne simtim in plus nici macar o secunda dar... tare bine e sa te duci la casa ta! Am fost tare fericiti cand am mutat bagajele in casa noastra chiar si asa goala cum era. Am mobilat-o noi incetul cu incetul astfel incat dupa un an cand ne-am mutat de-acolo la mai multe camere ne minunam si noi cum intr-un an, din 10 bagaje cat aveam initial, se adunasera de nu mai terminam de carat.

A urmat primul job in Canada pentru ca, nu-i asa, renuntaseram la unul si bani mai aveam numai pentru o luna de supravietuire in Canada. Dupa asta ar fi trebuit sa cerem bani de-acasa sa cumparam bilete de avion sa ne intoarcem si sincer, aveam uneori momente cand m-as fi intors cu mare drag la siguranta casei mele, a lucrusoarelor mele si-a locurilor pe care le stiam atat de bine. Acasa stiam sa ma descurc dar in lumea asta noua eram handicapata de lipsa informatiilor. Cum se face asta? Cum se obtine asta? Cum faci sa ai permisul ala? Unde este biroul ala? Doamne cat ne-am batut cu capul de toti peretii pana am aflat cate ceva si pana am ajuns la confortul zilelor de azi!

Primul job l-am avut la Tim Hortons si nu mi-e jena sa recunosc desi marea majoritate a romanilor de pe-aici ar stramba din nas, nu-i asa? Dar stand si judecand, eu in Canada eram ca un om fara nicio calificare dar care avea nevoie sa-si castige painea in mod cinstit prin propria munca. Cand am plecat de-acasa am promis ca voi spala si bude daca trebuie sa rezist asa ca a trebuit sa fiu tare. Cine a trecut pe la Tim Hortons stie ca munca acolo nu este usoara. Pentru cine nu stie voi explica pe scurt ca e ca o cafenea gen Starbucks (pentru ca in Romania exista asta) numai ca avem si sandwich-uri facute atunci pe loc dupa cum comanda clientul si multe gogosi, briose si alte placintele plus cafea. Cuvantul de baza este viteza. Clientul vine la casa de marcat si comanda "a large coffee double double, a muffin and a breakfast sandwich". In timpul cat el plateste, fata de langa casa de marcat pregateste cafeaua intr-un pahar marimea large cu doua de zahar si doua de cream, ii pune muffinul comandat in punguta si i le da cu un zambet pana la urechi plus cea care e la sandwich bar trebuie sa fie gata cu sandwichul comandat. Astfel de cafenele sunt vesnic pline pana la refuz pentru ca exista aici moda ca in drum spre serviciu sa treci sa-ti iei cafeaua. De fapt canadienii beau cafeaua ca pe apa daca stau si ma gandesc la cafeluta mica romaneasca si la paharul extra-large cu care defileaza astia pe strada la orice ora din zi si din noapte.

Acum doi ani intram cu resumeul in mana in cel mai apropiat Tim Hortons sperand sa obtin un job care sa ne permita sa supravietuim. Azi intru pe aceeasi usa in fiecare dimineata cu drag. Sunt managerul acelui magazin si chiar imi place ceea ce fac!

Va pup si va multumesc ca ati revenit si ca ati avut rabdare sa cititi pana aici!