Jurnal de Oana Pellea

Sufar de sindrom premenstrual, sufar de la viroza care m-a bagat azi in pat, sunt tulburata peste masura de suferinta prietenei mele care abia a emigrat si care imi spunea aseara cu lacrimi in ochi ca asta nu e viata ei si vrea sa plece acasa... Nustiu ce-o fi dar azi am tras un bocet zdravan citind Jurnal de Oana Pellea. Nu ma intrebati de ce ca nici eu nu stiu. In fiecare carte sau film empatizez pana la contopire totala cu personajul si m-a luat jalea de cand povestea despre moartea lui Adi Pintea sau a Motului. Recunosc ca i-am iubit copila fiind pe fiecare in parte si pe toti deodata dar cand am aflat atunci, demult, ca au murit n-am suferit ca azi. Azi moartea lor mi-a fost prezentata din perspectiva omului care a mancat din acelasi castron cu ei, a trait si a visat impreuna cu ei. Ciudat, imaginea Oanei dansand si plangand la moartea lui Stefan Iordache a fost punctul in care am plans asa cum scrie la carte cu hohote. Ce-i drept plecasera toti de-acasa si nu era nimeni sa se uite la mine ca la o nebuna desi ai mei stiu ca plang la filme dar nu plang cand imi este cu adevarat greu mie personal. Plangeam si in acelasi timp ma intrebam de ce naiba plang dar mi-a facut bine. M-a eliberat de multe tensiuni.

Cartea mi-a fost trimisa de acasa de buna mea prietena. M-a intrebat ce sa-mi trimita si n-am vrut decat carti. Am lasat titlurile la alegerea ei. Stiam ca ma cunoaste destul incat sa fie ceva pe sufletul meu. Iti multumesc, G! Te iubesc, draga mea!
Am mai scris eu odata, la intoarcerea din Romania despre Fluturii Irinei Binder ca mi-a placut si au sarit vreo doua personaje pe care nici nu le cunosc sa ma desfiinteze si sa-mi explice ca nu are de ce sa-mi placa. Oameni buni, gusturile nu se discuta! E inutila toata polemica!
Eu nu ma pricep la critica literara. Eu citesc o carte cu sufletul. Mi-ar placea sa o cunosc pe Oana personal si sa povestim putin dar cine sunt eu, o ilustra necunoscuta in fata ei... De fapt, citind jurnalul ei, constati ca e om, ca sufera, iubeste, rade si plange ca noi, toti ceilalti, dincolo de rolurile de pe scena.

Visul meu din liceu era sa devin actrita. privind acum, in urma, sunt sigura ca as fi fost buna dar zborul mi-a fost frant de o studenta la teatru care mi-a zis ca inafara de faptul ca sunt frumusica nu am nicio treaba cu actoria si-am renuntat atat de usor... Probabil acela era destinul meu si alegand alt drum nu m-am mai regasit nicicand. Poate intr-o viata viitoare voi fi mai perseverenta... acum e prea tarziu...