Ursitoare Canada

Dragii mei dragi,

Va scriu aceasta scrisoare din prea plinul inimii mele. As vrea sa va fac martori ai bucuriei ca am intalnit aici, in Canada, oameni de teatru de o reala valoare si as mai vrea sa va marturisesc ca sunt mandra, pur si simplu onorata, ca m-au acceptat ca ucenic al lor.
Sper ca va amintiti ca visul vietii mele a fost sa fiu actrita si chiar cred ca as fi fost talentata daca soarta nu mi-ar fi fost rasucita la un moment dat la 180 de grade si aruncata departe rau de cursul ei firesc. Acum, oamenii acestia de care vreau sa va vorbesc se chinuie sa scoata acel vis amortit de la naftalina si sa-mi dea o a doua sansa. A trebuit ca sa strabat atata amar de drum, sa sar peste noua mari si noua tari ca sa pot bate la aceasta poarta ce mi-a fost trantita in nas candva.
Cine sunt ei? Ei bine, de fapt sunt doua ele si ma topesc de dragul lor. Este vorba despre... ta, ta, ta, ta, tadam: Emilia Nechita si Carmen Iacob.
Prima scoasa de soarta in calea mea a fost Emilia. Omul Emilia Nechita este un fenomen! Nici nu apuca sa intre bine intr-o incapere, nici nu apuca sa schiteze vreun gest sau sa deschida gura bine ca auditoriul e deja cucerit. Asa am fost si eu de la intaia noastra intalnire. Ma simteam proasta (si jur ca nu-s) in preajma ei. Nu gaseam nimic inteligent de spus ci doar sa-i sorb ei fiecare cuvintel. Ma bucuram ca un copil cand o reintalneam. E o adevarata desfatare intelectuala sa te afli intr-o asemenea companie de inalta clasa.
Regizorul Emilia Nechita este un profesionist si un talent cum n-a vazut Canada! Am avut marele noroc sa o avem ca profesor la clasa de teatru a fiica-mii anul trecut. Un mare om coborat printre prichindei, un om ce ii intelege si ii simte, stie sa le vorbeasca si sa ii faca sa interpreteze exact asa cum trebuie. Dintr-o scandurica rigida ca fiica-mea am vazut rasarind o printesica pe scena. Am dus la curs un copil timid, introvertit si am luat la schimb o mica vedeta. Abia asteptam noul curs al Emiliei care va incepe indata. Va fi de asta data teatru de umbre iar cei interesati pot sa isi inscrie copiii repejor, cat inca mai sunt locuri. Daca nu stiti cum si unde sa o gasiti pe Emi va rog sa imi scrieti in privat si promit sa va indrum catre ea. Si da, daca va intrebati, da, ii fac reclama si o fac din tot sufletul!
Cea de-a doua doamna a teatrului romanesc este Carmen Iacob. A jucat pe scena Teatrului Luceafarul la mine, la Iasi. Cred ca nu este copil in tot judetul care sa nu fi pasit cel putin o data in acest minunat teatru. Si eu am fost spectator acolo copil fiind dar si adult alaturi de copiii mei.
Alaturi de Carmen si Anca (Anca este o alta ucenica, asa ca mine, supercalifragelisticexpialidousha de talentata si frumoasa ce e), sub indrumarea Emiliei, am marea onoare sa pregatesc acum un spectacol de Ursitoare. Va rog sa ma credeti ca stau la repetitii si o privesc pe Carmen, ii admir expresivitatea, ii ascult replicile si felul in care le spune si uit de mine, uit ca mai trebuie sa spun si eu ceva pe-acolo. Este pur si simplu minunata! Se vede ca stie ce face, se observa cu cat drag joaca si se citeste printre randuri experienta.
Cand ne veti vedea in spectacol la botezurile ce vor mai avea loc de-acum incolo va veti convinge ca este o actrita desavarsita. Eu cu Anca ne straduim sa tinem stacheta sus dar sa nu exageram nici noi cu modestia. Suntem cele mai bune ursitoare, chiar ursi-ursitoare si vom veni sa deschidem pruncilor caile destinului cand ne veti chema.