Saturday, December 30, 2017

2017, bye! 2018, welcome!

Se mai incheie un an. Treaba lui, ca eu am hotarat sa nu mai imbatranesc. Anii astia neseriosi trec mult prea repede parca. Nici nu apuci sa te obisnuiesti sa scrii data corect ca, pac, iar se schimba!

Stiu ca in fiecare an am facut retrospective si mi-am pus dorinte. Hai sa facem la fel si acum, la final de 2017.

Anul trecut pe vremea asta imi doream liniste si sanatate. Mda, am avut vreo cateva zile la inceput de an mai linistite, asa... pana mi s-a pus pata sa ne mutam la Kitchener. Da-i si lupta sa convingi sotul din dotare, da-i si lupta cu mortgage-ul... am vandut si am cumparat in 3 zile. Am avut o super agenta care s-a batut tare pentru mine. Nu inteleg de ce au dat multi din cap cu subinteles ca asa-i cu nebuna. Apoi, fratilor, nu mi-am cumparat palat. Ia, o casuta mititica si o bucatica de curticica acolo cat sa ma simt cumva acasa. Bine, nu spun inca un gand ascuns pe care nici eu nu am curaj sa il gandesc dar imi cam place din ce in ce mai mult Burlington si Oakville. No, nu sariti ca-s nebuna ca stiu! Mai analizez inca...

Anul trecut pe vremea asta nu conduceam aproape deloc prin Toronto. Puneam frumusel piciorusul pe scara metroului si trageam cate un somn zdravan pana la destinatie. Nu ma durea capul de trafic si semafoare. Odata mutata in Kitchener a trebuit sa conduc. Mai intai cu sfiala, mai apoi cu curaj pana cand m-am pomenit ca va trebui sa ma duc la job in Burlington. V-am tot povestit aventurile mele pe autostrada si cum incetul cu incetul se obisnuiesc ceilalti soferi cu mine in trafic. Eu cred ca isi dau prin statie ca a iesit iar aia pe hwy si se feresc saracii cat pot.

De casa v-am spus, de job v-am spus, sa va mai spun de prieteni. Anul trecut pe vremea asta aveam cam aceeasi prieteni numai ca acum ii iubesc si mai mult. Odata cu mutarea noastra am aflat ca prietenii adevarati nu tin cont de distante si ca daca spui “Adino, hai la noi weekendul asta!” ea chiar vine si nu se stramba ca te-ai mutat la cucuietii din deal. A venit Adinuta mea si mi-a organizat gradina, mi-a plantat leusteanul si rosiile, a sunat sa ma certe sa le ud. La primavara ne extindem gradinita. Ia sa vedeti recolta atunci! Vindem rosii si ardei. Ne reprofilam daca incepe sa ne placa. Luam pamant in arenda si prindem fluturi pana lesinam.

Apropo de reprofilare. Am cunoscut-o anul acesta si pe Petronela cea care a avut curaj si a deschis Moldavian Kitchen. Fata asta are maini de aur. Gateste de te lingi pe degete si are niste preturi de nici nu se mai merita sa mai pui sortul de bucatarie. Suni la Petro, care e o bomboana de fata, si comanzi mancare pe toata saptamana. Iti vine papica la usa si gata. Happy wife, happy life! Chiar azi ma uitam prostita la bunatatile aduse de ea si ma gandeam ce simpla e viata asa. O singura rugaminte am la voi. Sa nu ma spuneti mamei ca nu-s gospodina. Ca ea, saracuta, nu avea sarbatori fericite pana nu isi rupea mainile cu munca. Eu am ales calea mai usoara de cand am cunoscut-o pe Petronela. Eu zic sa ascultati la fata si sa sunati la Moldavian Kitchen. Va avertizez ca da dependenta.

Pentru anul ce urmeaza nu-mi doresc decat sa am timp si bani sa ma duc la mama. Atat! Si sa ma fac Property Manager in sfarsit. Ca merit! In rest... sanatate! Mai ales pentru copiii mei si pentru cei pe care ii iubesc eu, adica pentru foarte multa lume.

Wednesday, December 13, 2017

Decembrie de vis. 19 Decembrie!

Gata, am intrat in ultima bucatica de concediu pe anul asta si mi-e bine. Imi iau cafeaua fierbinte si ma uit pe geam cum ninge. Ma bucur ca nu trebuie sa conduc spre Burlington zilele astea. Ma simt mai buna si mai iertatoare. Puteti crede ca e posibil ca eu sa fiu si asa draguta? Eu o numesc saptamana de vacanta de ziua mea. De cativa ani imi iau liber in perioada asta si ma simt bine eu cu mine insami, ma sarbatoresc in fiecare zi cate putin. E ca atunci cand as avea o acadea pe care o intind mai multe zile. O mai limpai azi putin dar, ca sa ma bucur de ea mai multe zile, o ascund sa nu o gaseasca fratii mai mici si-o iau de la capat maine si tot asa pana o termin.

Nu puteam fi nascuta intr-o perioada mai faina a anului decat cea de dinainte de Craciun. Mama m-a pacalit ca am fost adusa de Mos Craciun si nu de barza ca voi toti ceilalti. Apoi, in anii mei de scoala asta era ultima saptamana inainte de vacanta de iarna cand nu se mai dadeau teme si profesorii erau mai intelegatori, erau serbari si colinde iar toata lumea parea mai fericita. Zilele astea sunt cele in care acum caut cadouri pentru cei dragi, le pitesc pe unde ma duce imaginatia, le pazesc apoi cu strasnicie, le impachetez pe ascuns si astept cu nerabdare momentul cand le ofer impreuna cu inima mea. Zilele astea miros inca din copilarie a portocale si a ger.

In 2017, in ajun de ziua mea, mai mult ca oricand, ma bucur pentru ca urmeaza sa particip sambata, pe 16 decembrie, la serbarea Programului de Limba Romana din Oakville. Va veni Mos Craciun cu sacul plin de cadouri pentru copiii cuminti care se straduie sa vorbeasca limba parintilor lor si sa pastreze vie Romania din noi. Tare mult am vrut sa va vorbesc despre sponsorizari dar n-am mai apucat. Stiu ca sunt in comunitatea noastra oameni care isi permit sa ajute la cumpararea unei carti romanesti in plus sau a unei simple bomboane de pom. Nu, nu va spun de Eugenii ca iar o sa radeti de cel de-al doilea prenume al meu si-o sa ma strigati “biscuite”. Ei, nu e prea tarziu nici acum pentru cine vrea cu adevarat sa ajute. In fond, micutii nostri se pot bucura tot timpul anului de generozitatea celor care pot si vor.

Nu am eu multi prieteni dar daca vreunul se intreaba ce sa imi ia de ziua mea, mi-ar placea sa faca o sponsorizare cat de mica Programului de Limba Romana din Oakville. Mi-ar placea sa imi donez ziua de nastere acestor copii. Eu ii iubesc mult pe toti la un loc si pe fiecare in parte si cred ca si ei pe mine. La ultima petrecere la care am fost erau doua fetite care atata m-au pupat si m-au imbratisat pe-acolo de m-am topit cu totul. Strigau dupa mine prin sala “you are my teacher!” si-apoi alergau sa ma stranga cu manutele lor mici. Asta imi doresc, sa pastram acesti copii langa noi si sa le oferim in dar limba romana.

Si, ca sa inchei cu ziua mea, sambata seara organizez la mine acasa, pentru prima oara, un atelier de pictura pe sticla. Pun eu toate materialele la dispozitie. Cine vrea sa vina, sa aduca doar buna dispozitie. De restul ma ocup eu.

Ah, era sa uit! Tot 40 de ani implinesc si anul asta c-asa vreau eu!