Sunday, August 20, 2017

Dietele mele

Cam acum nouaspe ani a inceput batalia mea cu dietele. Atunci abia se nascuse Tudor si din frumoasa de cinzeci de kile devenisem dintr-o data bestia de optzeci. Am avut si rotunda suma de nouazeci impreuna cu Tudor cand locuia la mine in burta. N-o sa dau in veci vina pe copil ca doar nu scotea el mana din burta sa imi infunde gura cu mancare la orice ora din zi si din noapte si nici plangand de foame in burta la ma-sa nu l-am auzit.

Toate dietele le-am incercat. Toate! Doua au avut success cu mine. Una a fost infometarea iar a doua Dukan. Dupa prima am ajuns lihnita dar slaba, palida si incercanata la nunta finilor mei. Pentru acest eveniment m-am chinuit jumatate de an, zi de zi si ceas de ceas, ca n-am vrut sa stric pozele copiilor de nunta si sa ocup trei sferturi de poza iar ei sa se inghesuie cu tot cu nasul intr-o bucatica. Nunta a fost superba, nasa la fel dar am calcat stramb cu tortul mirilor si atat mi-a fost! Am plecat la mare dupa nunta si m-am intors inapoi grasa si frumoasa ca vacile olandeze. Cu Dukan, cea de-a doua mare slabire, nu am suferit asa grav ca papam bine. Trebuia sa ma duc in vizita in Romania si nu puteam sa apar acolo durdulie ca s-ar fi gasit imediat guri rele sa spuna ca m-am infundat cu hamburgheri si coca cola ca americanii. Ajunsa acasa, am zis sa trec asaaaa, in vizita, pe la cofetaria mea preferata, cea de langa posta din Pacurari. Asaaaa, in vizita... Intelegeti? Am plecat cu cate patru eclere, patru savarine, patru amandine, patru de-alea, patru de-alelalte... cate una pentru fiecare membru al familiei mele. Durere mare in suflet am avut cand am constatat ca ai mei au ciugulit cate putin din fiecare si le-au lasat balta, incepute. Io, ca o mama buna, m-am sacrificat, normal, si le-am papat pe toate. Spuneti voi, care sunteti mame, de cate ori nu ati mancat ce ramanea de la copii. Ca e pacat sa arunci. Le-arunci mai bine in tine mai ales cand le-ai dus dorul atat de mult! Apoi, tot cu ocazia venirii mele acasa, pregatise mama niste bunatati de murea inima in mine sa spun ca-s la dieta. Si cumnata imi facuse cozonac si papanasi cum numai ea stie sa faca. Am zis ca las dieta balta cat sunt acasa ca n-o fi foc si o reiau cand m-oi intoarce in Canada. Pffff... doua saptamani de bine au sters cu buretele tot chinul meu de sase luni. N-am mai fost in stare sa ma intorc la dieta. Cum de ce? In Canada se apropia Halloweenul si seful imi postase pe birou doua boluri mari cu dulciuri si chipsuri sa ii servesc pe cei care intra in birou. Doamne, ce darnica am fost cu mine! Tot serveam ba una, ba alta! Sa vad care e mai buna. Sa nu dau oamenilor ceva rau, nu?

Dupa cum se vede nu metoda de slabit e cuiul lui Pepelea la mine ci motivatia. Am nevoie de un motiv real, important si iminent care sa ma faca sa imi pun toata vointa in joc. Cineva zicea sa imi propun o vacanta ravasitoare in Cuba si sa slabesc de rusine ca va trebui sa apar pe plaja ca o morsa. Nu, nu chiar balena esuata. V-am auzit! Altii imi spun de sanatate. Neah, ca vad mereu altii mai grasi care inca misca si ma mangai ca or crapa aia primii. Ei, ia sa va aud, niste motive importante aici la fata. Hai cu idei cat sunt pusa pe fapte mari. Am auzit de dieta Mirelei Retegan aia care te pune sa mananci numai la ore fixe si ma gandeam sa ma apuc de ea. Sau ma intorc la nenea Dukan?

Tuesday, August 8, 2017

Long weekend scurt

O sa ziceti ca viata mea inseamna numai munca, munca si petreceri. Aveti dreptate. Chiar asa si este in ultima vreme, in ultimii ani. La atat se rezuma experienta mea canadiana si nici n-as mai avea ce sa spun  nou despre mine. O sa incep sa povestesc despre altii care fac lucruri mult mai interesante pe-aici ca sa nu credeti ca emigrantul roman in Canada se ocupa numai cu chestii de-astea gen nani, papa, caca, asa ca mine.

Am intalnit si oameni ocupati. Am pus punct dupa ocupati, am stat cu degetul in sus si ochii in tavan pentru ca nu ma puteam hotari cu ce. Unii, nu multi, cu pastrarea traditiilor, limbii si portului romanesc, altii cu pictura, cu muzica buna, cu sporturile, treburi care solicita ceasuri intregi de munca si dedicare. In rest... fiecare cu munca si casa lui si chiar nu vad nimic rau in asta pana la urma. E firesc, e omeneste. Voiam doar sa ma disculp ca nu-s singura care nu face nimic interesant in Canada. Eu doar traiesc!

Weekendul asta l-am petrecut intens. Am tras chiulul de la munca cu sete. Trei zile libere de job si inhibitii, trei zile in care mi-am amintit ca sunt adult numai cat am fost cu fiica-mea la dentist sambata dimineata si cu fiu-miu la interviu luni dimineata. In rest, am avut aproape 17 ani ca medie de varsta de-a lungul celor 48 de ore de dezmat.

Sambata seara am experimentat ceva cu totul si cu totul inedit, o petrecere superba pe un vaporas, pe lac, cu vedere la luminile orasului Toronto, cel care nu doarme niciodata. Eu nu stiu de unde le mai scornesc Daniel Predoi si Dj Connex dar ma surprind la modul cel mai placut cu putinta de fiecare data. O petrecere de-a lor o intrece mereu pe precedenta iar cand pleci te intrebi ce Dumnezeu mai scornesc data viitoare. Abia te dezmeticesti dupa una, ca iti cauti bilete la urmatoarea. Adevarat ca si compania e importanta iar eu am de-acum un grup de zbanghii ca mine. Cei mai nebuni dintre noi deja au bilete la petrecerea din Septembrie. Luam si noi indata. Sa nu va puna pacatul sa imi luati toate biletele de la masa 6 ca ma pun pe bocit la Daniel sa ma mute la alta masa cu tot cu prietenii mei.

Duminica,  varza de oboseala dupa plimbarea cu vaporasul si dansatul pe puntea cea mai de sus unde te batea briza ca in Titanic, m-am smuls din pat si m-am apucat de gatit pentru petrecerea mea de casa noua si pentru copila mea care si-a pus aparat dentar si papa cu paiul. Ei bine, nu va pot arata poze de la petrecere pentru ca nu am si nu am pentru ca eram numai pe burta de ras. V-am spus ca am prieteni zbanghii. Nu-i chip sa deschida vreunul gura ca toti ceilalti lesina de ras. Cum sa nu-i iubesti?

Luni dimineata, cu ochii carpiti de somn, dupa ce am dormit toti, care pe unde a apucat, si-au luat zborul cu totii spre Toronto. Numai Maria a ramas sa imi tina de urat la o cafea zgribulita in gradina sa nu ma simt sedusa si abandonata.

Azi e marti deja. La munca ma tot intreba lumea cum mi-a fost weekendul. Scurt! Al naibii de scurt!

Wednesday, August 2, 2017

Invitatie la bbq de casa noua

M-am tot gandit cum sa fac sa organizez o petrecere de casa noua. Nu ca nu as avea unde dar nu am timp ca tot lucrez de la o vreme 7 zile din 7 de-o sa-mi cante popa indata daca o mai tin mult asa in galop. Nu am timp de distractii, nu am timp de gatit, de curatenie, de nimic. M-am maritat cu munca si urasc trebusoara asta dar nici sa divortez de ea nu se poate pana nu gasesc alta mai buna.

Pana la urma am hotarat sa-mi rup un weekend sa merg la Cruise Party pentru ca petrecerile lui Daniel si Mircea au devenit un "must", si, daca tot fac asa, sa organizez a doua zi dupa vapor un bbq relaxant si linistit cu prietenii la noi in curticica. Atat de mult mi-am dorit curticica asta incat vreau sa v-o arat si voua. E raiul coborat pe pamant special pentru mine. Nu pregatesc masa ca la nunta cu nenumarate bucate ci asa, un carnat si o salata, cat sa ne adunam si sa stam la povesti cu ceva in farfurie si, eventual, ceva in pahare. Inca ma gandesc daca ar trebui sa pun si ceva muzica in basement pentru cazul in care voi avea doritori de hore sau sa lenevim pe scaune cu burta in sus in curte... Loc este suficient pentru toata lumea, mai putin scaune asa ca va rog sa mai aduceti ceva scaune pliante daca aveti in dotare.

Deci, cei care va stiti prietenii mei sau... vreti sa deveniti, va invit duminica dupa amiaza la noi in batatura la un pahar de vorba. Fara ora fixa,fara cadouri, fara obligatii. La mine nu e cu invitatii speciale. Vine cine vrea, ramane cine e pe aceeasi lungime de unda. Dati-mi un semn daca nu stiti adresa.

Ne vedem duminica dupa amiaza (ca dimineata dorm dupa cruise)!

Monday, July 24, 2017

Putina muzica pe Hwy

Incetul cu incetul ma obisnuiesc cu condusul. Si ceilalti soferi se obisnuiesc cu mine pe autostrada... saracii. Cred ca in curand vor evita sa mai iasa la sase jumate dimineata sau in sens invers la cinci.

Azi m-am trezit ca mergeam cu 140. Nebuno, unde gonesti asa??? Stai usurel! Stau, da-i faina senzatia! Moldoveanca, eh! Moldoveanca nebuna, nu asa! Incetinesc pana vad tirul din spate calare pe luneta mea. Ete, na! Crezi ca ma sperii? Schimb banda. Da, am zis ca schimb banda. Ma descurc si cu asta! Radeti voi, radeti dar de-asta m-a picat tembelul ala cand am dat de permis. S-a panicat ca-l omor pe autostrada cand mi-a zis sa schimb banda. Acum schimb banda relaxata si il las pe tiristul vitezoman sa treaca. Du-te bai, ca eu mai ascult muzica, mai admir peisajul, ce atata graba? O sa dau si de G full din nou mai spre toamna. Toate la timpul lor.

Mi-am facut pana la urma un stick cu muzica sufletului meu, cu mult Taxi si Guess Who, cu putin Delia, Holograf si Directia 5. Cate un pic din fiecare. Na, acum bucurie mare ca am muzica. O dau la maxim, inchid geamurile bine sa nu se uite lumea ca la balamuc si dau incetisor numai cand ajung in intersectii, la semafor. Acolo are timp lumea sa se uite stramb si nu am chef de figuri botite dis de dimineata. Mai tineti minte videoclipul ala cu Alanis Morissette cand canta Ironic in masina si mai avea putin de ajungea pe tavan? Cam asa fac si eu de doua ori pe zi cate o ora la dus si alta la intors. Iaca, asa: https://www.youtube.com/watch?v=Jne9t8sHpUc

Acum cu totii stiti ca actiunea vietii mele deocamdata se desfasoara in Canadezia si aici se vorbeste engleza. Unii mai bine, altii mai prost dar nu asta era ideea ci melodia asta: https://www.youtube.com/watch?v=lnUxQU9j9DA
Pentru noi totul are sens cand o asculti dar stau si ma intreb si acum ce-o fi zis tipul care astepta in masina aflata in fata la Tim Hortons cu geamurile lasate toate maxim in jos cat sa se racoreasca omul in linistea diminetii cand am ajuns eu sa parchez langa el si din masina mea razbateau suave toate injuraturile astea din filme. Cum se uita dragul de el pe sub ochelari la delicata de mine coborand eleganta din masina invadata de Taxi... O fi tradus ca Irina Nistor?

Wednesday, July 19, 2017

"Cele mai frumoase reportaje" de Viorel Ilisoi

Am primit in sfarsit cartea lui Viorel Ilisoi, "Cele mai frumoase reportaje"! Ma simt ca un copil fericit care si-a primit jucaria mult visata dupa indelungi asteptari.
Primele trei capitole si am deja o multime de intrebari. Ma vad stand la povesti cu Viorel despre spitalul de obezi. Mi-as gasi si eu un doctor sa ma invete sa mananc cat sa nu ma mai ingras vreodata ca de diete, de slabit si de pus totul inapoi cu varf si indesat urgent m-am saturat deja. M-am si speriat putintel dar am si ras zdravan. Auzi, ca la obezi putea sa se integreze in peisaj dar la manechine se prindeau alea.
O duminica plictisitoare la munca mi-a fost salvata de vizita la ferma, la cules virtual de mere, alaturi de Viorel. Ca el scrie in asa fel incat te transporta in spatiu si timp la locul faptei. Stateam in scaunul de birou, cu picioarele sprijinite pe carcasa calculatorului, comod oarecum dar eu nu eram acolo ci pe dealurile Falticeniului, in dormitorul comun in jeg si putoare sau in livada mangaiata de soarele toamnei iar senzatiile vizuale si olfactive erau extrem de puternice. Am suferit putin alaturi de Maria, din solidaritate feminina, ca prea faceau toti misto de ea, saraca, m-am ingretosat cand am aflat toate intrebuintarile nocturne ale galetii si am decis ca merele trebuiesc spalate zdravan de azi inainte ca sa nu ajung ca tiganul care sorta prunele: asta-i pisata, asta nu-i pisata... Nu stiti povestea cu tiganul? Nu, asta nu e de la Ilisoi dar era cu tiganii care aveau un morman de prune si dupa ce-au mancat cat au putut s-au pisat peste gramada ca sa nu le fure nimeni peste noapte. A doua zi rupti de foame au inceput sa sorteze prunele pisate de cele nepisate, in ziua urmatoare la fel si tot asa pana le-au mancat pe toate.
Cand am ajuns la povestea cu controlorii de bilete mi s-a facut dor sa povestesc. M-a starnit sa-mi amintesc intrarea mea in politie pentru ca tot asa de urati de oameni sunt si politistii si injurati si scuipati dar din interior lucrurile se vad cu totul altfel.

Era in decembrie 2005 cand am imbracat prima oara uniforma de politist de frontiera. Am fost angajata din sursa externa. Se zvonea ca printre noi ar fi o ziarista infiltrata tocmai ca sa povesteasca lumii despre dedesubturile meseriei de politist de boscheti.
Ne-au adunat pe toti noii sositi intr-o sala mare si a venit un ofiter sa ne vorbeasca. Pe chipul lui citeai multe... printre randuri. Ne-a spus in mare ca am vazut prea multe filme cu politisti si ca viata in frontiera nu e deloc cum ne-o imaginam. Ca programul ala de 12/24  - 12/48 nu e usor, ca atunci cand altii dorm tu umbli fleaura pe malul Prutului iar cand familia iti pleaca la scoala sau la munca tu vii taras grapis catre culcus. Ca anotimpurile nu mai inseamna cules de ghiocei, mers la plaja, frunze ingalbenite sau facut ingerasi in zapada. Nu! Inseamna inot prin noroaie pana la cur, zapada pana la gat, ger si soare cumplit, tantari cat cuprinde si intalnirea cu porcii mistreti dar mai ales cu scroafele fioroase cand au pui de pazit. Chiar asa a si fost. Omul avea dreptate. Si in ziua de azi, involuntar, cand e vreme rea de nu-ti vine sa scoti nici un deget din casa, eu ma gandesc la colegii mei care sunt in frontiera, pe asa vreme cainoasa, la datorie. Dormiti linistiti dragii mei! Cineva chiar va apara.
Imi revin in memorie cateva momente scurte. Daca as sta sa-mi amintesc mai multe as scrie o carte dar nu dau din casa chiar totul.
Am avut misiuni in care au ras colegii de mine ca nu stiam sa merg prin noroi si eram unsa din cap pana in picioare iar ei erau doar putin murdari pe bocanci. Eu mergeam ca printesa la prezentarea de moda pe dig si tot ridicam lostopanele de noroi pe pantaloni, pe spate si prin par.
Am avut surpriza sa constat ca fetele nu fac pipi ca baietii. Un fund descoperit in boscheti atrage milioane de tantari pe centimetru patrat iar iarna e cam complicat sa faci cuburi de gheata ca se raceste toata instalatia dezvelita marinimos. Romantic nu? Sa vezi ce fain e cand te duci noaptea putin mai departe de colegi sa faci si tu un pipi si orice zgomot in boscheti te face sa lesini de frica. Te gandesti ca mistretoaica cu tot cu pui e fix in spatele tau cu ochii rosii de furie gata sa atace si te prinde cu pantalonii in vine. Acum imi este mila tare de fetitele care sunt angajate. Ma uit la ele si imi vine sa le scutur sa isi bage mintile in cap ca asta nu e joaca de copii exact asa cum a facut cu noi ofiterul acela in prima zi.
Tura de noapte e grea cu draci. Am jurat ca nu mai fac ture de noapte in viata mea. Am invatat ca e musai sa dormi inainte de serviciu ca altfel mergi prin somn. Am mers si dormind. Tineam drumul drept vreo doi-trei pasi, apoi o luam razant intr-o parte si tresaream pana s-a prins colegul meu si mi-a zis sa ma tin de bratul lui sa pot dormi mai departe. Mi-a fost rusine. Mi-a sarit somnul. Cum ne-ar fi stat sa mergem in patrula de brat ca doi popandai pe sub dig. Stan si Bran am fi fost.
Am invatat sa ne pazim spatele cat puteam. Toamna, dupa ce se strangea porumbul de pe camp, o gluga de strujeni tinea asa de bine dos de vant si frig chiar daca auzeai soriceii misunand prin ea. Nu mai conta. Un vagon CFR abandonat si mizerabil era un adapost bun pe timp de ploaie. Nu mi-as fi imaginat vreodata sa stau eu ca boschetarii pe cartoane si sa mai fiu si fericita asa.
Nu cred ca ziarista infiltrata a povestit vreodata ceva pe undeva. Eu n-am citit. Nici nu stiu daca a fost adevarata povestea despre existenta ei printre noi dar stiu ca mult timp am fost privite toate fetele cu retinere si ne-a fost testata rezistenta in fel si chip.
Ma scuzati, revin la cartea lui Ilisoi.

Monday, July 10, 2017

Romanii vara nu dorm in Toronto

Încă de prin clasa a patra dacă mă întreba cineva ce vreau să devin când voi crește spuneam tare și răspicat că vreau să devin învățătoare să le citesc copiilor povești. M-a dat mama la liceul pedagogic din clasa a cincea ca nu mai avea liniște cu mine prin casă. Foarte hotărâtă eram! Bine-ar fi să mai fiu așa și acum!

Prin clasa a opta mă ruga să încerc totuși sanitarul ca sora-mea dar eu nu și nu. Am avut un moment de ezitare când a fost vorba de tehnică dentară dar, pentru că nu a mers "geamăna" mea cu mine acolo, am renunțat.

Prin liceu desenam haine și mă făceam designer vestimentar. Văzusem că învățătorii nu doar citesc povești copiilor și parcă nu îmi mai plăcea așa de tare să stau în fața clasei. Erau și ceva hormonei probabil care mă făceau să prind fluturi și să mă dau artistă pentru că am încheiat liceul hotărâtă să mă fac actriță. Jucam deja în trupa profei de română și laudele mi se urcaseră la cap. Cu toate artele am cochetat. Ba nu, mint! Numai să cânt nu pot. Zbier ca măgarul în ploaie. Profa de vioară m-ar fi lăsat repetentă probabil cu mare drag dar o fi presimțit sărăcuța că peste câțiva ani îmi va fi nașă. Dumnezeu să o ierte!

N-am mai dat la teatru dar v-am mai povestit asta anul trecut când am avut ocazia să fiu Hansel alături de Emilia și Carmen. Am terminat Psihopedagogie Specială într-un final. Adică o viață întreagă m-am pregătit să lucrez cu copiii ca să sfârșesc polițistă. Cum Dumnezeu oi fi supraviețuit eu șase ani în poliție nu pot să vă explic. Probabil a fost un experiment pe termen lung sau o pregătire pentru creșterea rezistenței la stress și la condiții vitrege în vederea emigrării. Cineva, pe undeva le-a pus așa cu vreun rost.

De fapt ce mă chinui eu să explic acum este că teatrul, pictura și poveștile sunt viața mea dar cum sunt cam bătrână acum să mă mai apuc de teatru, spuneam pe-aici că mi-ar plăcea să transform hobby-urile mele în ceva mai mult și mai complex, că mi-ar plăcea să mă fac organizator de petreceri pentru copii. M-a auzit Mircea, DJ-ul nostru, și mi-a oferit șansa de-a arăta ce pot la petrecerea de la Câmpul Românesc. Îți mulțumesc, Mircea!

M-am dus acolo doar pentru face painting. Înarmată cu un coșuleț plin cu acuarele, pensule și sclipici am ajuns la Câmp în jurul orei trei după amiaza. N-am apucat să înșir totul pe masă că mi-au și sosit primii clienți. Micuți, foarte micuți! Ei, bine, unul avea cam doi metri înălțime dar își dorea un minion pe frunte, na!

P-A-T-R-U ore am stat lipită de scaun. M-aș fi dus la baie 2 minute dar era coadă mare la masa mea. Cum să îi lași cu ochii ăia mari și frumoși în soare să te aștepte? Noroc de Mihaela, patroana de la Coquette Cafe din Oakville care a sărit să mă ajute. Super echipă am făcut împreună! Mi-a dat și prăjituri draga de ea. Poate mai avem ocazia să lucrăm împreună. Mă bucur tare că te-am cunoscut!

Eu mă declar mulțumită de rezultat. A fost frumos și m-am distrat. Oamenii nu înțelegeau cum de e gratis că nimic nu mai e gratis în ziua de azi. Ei, la mine, la noi, dacă tot a intrat în jocul meu și Mihaela, sâmbătă a fost gratis pentru toți românii aflați acolo, la Câmpul Românesc din două motive: pentru că îmi place să mă joc cu cei mici și pentru că am promis că prima petrecere la care sunt invitată o onorez gratis. Mircea a fost primul care m-a invitat, primul servit!

Sper că v-ați notat numărul meu de telefon sau adresa de e-mail în caz că vreți să mă mai chemați oriunde în Kitchener sau GTA. Ați uitat? Nu-i bai! Era lupuvera@yahoo.com



Saturday, July 8, 2017

Publicitate mie

Publicitate

Ca să nu mă acuzați că umblu cu reclame mascate vă spun din start că îmi fac publicitate pe față. Publicitate negativă dar ce contează...

Tună. Gabi îmi scria acum câteva ceasuri că ploua cu găleata în Toronto. Probabil a ajuns și la noi de-acum. Să facă ce vrea mama natură în noaptea asta dar mâine să fie cuminte! Îmi doresc o zi nici prea  caldă dar nici rece, fără ploaie, fără vânt (ah, ce eminescian sună!) Și cum să nu-mi doresc eu așa frumos când mâine urmează cea mai așteptată petrecere a anului la Câmpul Românesc iar eu voi fi acolo să pictez mutrițe drăgălașe de copilași? Îmi doresc!

Am emoții, recunosc! Am învățat eu în facultate că odată ce i-ai spus profului că ai emoții ai aruncat problema asupra lui. Așa fac și eu acum cu voi. Mare noroc că am cumpărat culori care se spală ușor în caz că fac vreo mâzgăleală. Știu, sunt moartea pasiunii cu lipsa mea de încredere în forțele proprii. Nu mă băgați prea tare în seamă. Vă povestesc mâine cum a fost sau veniți să vedeți cu ochii voștri. Nu aveți ce regreta. E atât de frumos acolo! Un picnic nu a stricat nimănui, niciodată.

Să trimiteți copiii totuși la mine. Promit să-mi dau silința.