Monday, November 27, 2017

Sinceritate de Sagetator

Martea trecuta imi trimisese Maria un paragraf despre cea mai sincera zodie, evident, Sagetatorul. M-am dat eu mare pe Facebook dar acum va trebui sa imi iau inima in dinti sa spun ce cred. Nu ca i-ar pasa cuiva de parerea mea, nu ca mi-ar folosi la ceva dar daca nu o fac acum, in propria mea casa, pe blogul asta, maine nu imi voi mai gasi motivul cel mai important pentru care am plecat din tara mea. Am plecat cand am simtit ca erau fabricate elite false, ca cei pe care nici mucii nu i-as fi dat in anii mei de glorie ca licean de nota zece ajunsesera sa imi fie sefi analfabeti si prost crescuti.

Probabil ca jumatate din comunitatea romaneasca din Canada ma va uri incepand de maine dar imi asum riscul. Nu am nimic de pierdut cum nici nu am avut nimic de castigat cand ma iubeau toti. NU,  nu mi-a placut petrecerea organizata de Gabriela si Emilia! Gata, m-am racorit. Am strans din dinti si am scris. 

Anuntata cu surle si trambite, ca va fi extraordinara cu nenumarate momente artistice, ceva ce nu s-a mai pomenit pe-aici, a fost intr-adevar ceva iesit din comun de prost organizat. A fost o varza! Cu de toate si cu nimic. Tematica petrecerii nu am inteles-o, nu a reiesit din ceea ce s-a intamplat acolo si nu mi-e clara nici acum. O fi fost de ziua Romaniei? O fi fost pentru cei care au implinit anul asta 50 de ani? Naiba stie! Eu, in calitate de spectator, nu am inteles de ce ma aflam acolo. A fost o balbaiala de la cap la coada! 

Cand am ajuns eu la sala am fost izbita de penibilul situatiei in care doua scriitoare stateau la o masa si vorbeau cu spatele la public despre cartile lor. Nimeni nu asculta. Oricum nu se intelegea ce spuneau. Mi-a fost mila de ele dar le-am admirat calmul. Eu n-as fi suportat asa ceva insa eu sunt nebuna. Le puneam masa in cap si plecam daca eram in locul lor. Daaaar, cum eu nu am scris vreo carte, mai bine tac ca e plina lumea de mucosi de-astia ca mine care scriu doua vorbe, trei prostii pe Facebook si-apoi se cred scriitori. Si totusi, cum le-o fi trecut prin cap sa le aseze asa? Si-apoi ce legatura aveau cartile lor cu subiectul petrecerii? Trist! 

A urmat turuiala Emiliei, cu vesnica poveste despre Ilenele Cosanzene si Fetii Frumosi care au trecut marea cea mare... Na, ca aproape am invatat-o pe de rost de cat de multe ori am auzit-o! Si ma uitam in jur cum se plictisea lumea si bateau din picioare de nerabdare dar ea, nimic, in slow motion, tinea mortis sa ne adoarma pe toti ca, na, la 50 de ani te ia somnul devreme. Dupa o vreme lumea incepuse sa intre, sa iasa, sa se scobeasca de cash ca bautura era pe bani si nu toti avusesera inspiratia sa vina pregatiti. Slava Domnului ca nu beau dar imi era foame ca ma pastrasem toata ziua sa fiu supla ca o gazela la marea petrecere!

Cand credeam si eu ca incepe petrecerea si dansam, ca macar atat sa am si eu parte de distractie, au inceput osanalele. A fost ridicata in slavi organizatoarea care a precizat ca aceasta petrecere este un fel de multumesc din partea ei pentru cei care au votat-o sa ia un premiu. Pai, stai asa, ca parca era petrecere pentru cei care implinesc 50 de ani sau de ziua Romaniei sau cam asa ceva... Uf, tot confuza sunt! Au urmat sponsorii. Partea asta mi-a placut. Mai vezi si tu un roman de succes. Am ras cu lacrimi cand a fost intrebat unul dintre ei, saracul, cum isi mentine nevasta fericita. N-am auzit raspunsul omului ca eram pe sub masa de ras. Oare chiar voia sa stie raspunsul? Oare pe ea, pe doamna prezentatoare, cum o face barbat-su fericita? Pfiu... erau copii in sala!!!

Nenumaratii artisti care trebuiau sa fie prezenti au fost ca steagurile lui Caragiale, doi la primarie si doi la prefectura, adica Gilmaro si inca doi instrumentisti. Hei, m-ati incurcat la numaratoare. O iau de la capat: aaaaa, Gilmaro si doi instrumentisti. Atat! Vreo 20 dupa cum se anunta cu surle si trambite.

Sarbatoritii. Daaa, aia care implineau 50 de ani si care ar fi trebuit sa fie in centrul atentiei, au fost cititi din fuga calului de pe un pomelnic cand lumea mai avea putin si pleca acasa daca nu termina Emilia cu vorba. Tare-i mai place sa se auda! Atat! Nici macar nu i-a scos in fata la o poza de grup, nicio bataie din palme dupa fiecare nume, ca sa nu mai spun de batai de inima. Lasa, lasa ca merge asa! Au ramas oamenii cu un puternic gust amar. Asta a fost tot? Macar un balon cu 50 sa le fi pus pe masa. Zic si eu... Probabil au costat prea mult artistii aia multi.

Oricum, cireasa de pe tort a fost cand m-am intors la masa mea si am constat ca ne lipsea lampa atat de laudata cu motive populare romanesti. Pai gata? Ne dau afara? S-a terminat petrecerea? Se sting luminile? Cica nu, le strange organizatoarea sa nu le furam ca le da ea la cine vrea. Hopa, eu nu voiam ca nu imi imaginam o minune de-aia in casa mea dar sarbatoritii poate voiau macar atata amintire de la seara aia in care au fost, cica, in centrul atentiei. Penibil din nou, foarte penibil! 

A fost o petrecere de la care am avut asteptari prea mari. Mult prea mari! O fi vina mea ca nu a fost asa cum ma asteptam. Acum puteti spune ce vreti, puteti da cu piatra, puteti sa ma stergeti de pe Facebook dar eu nu imi voi cere scuze niciodata pentru ce am scris mai sus. 

Friday, November 17, 2017

Toronto - Kitchener

Drum de seara Toronto - Kitchener. De fapt ar fi fost seara daca reuseam sa ies la timp din Downtown Toronto dar a fost noapte pana la urma. Si cand ma bucuram ca am prins viteza si CN Towerul se face tot mai mic in urma, au inceput sa-mi infloreasca pe parbriz puchitei stralucitori de ploaie marunti cat gamalia acului. Toate farurile, stopurile, luminile de pe stalpi si chiar de pe partea cealalta a planetei se multiplicau in fiecare strop de ploaie de pe geamul meu iar eu orbecaiam cu mainile inclestate pe volan cautand cu varful degetelor maneta stergatorului de parbriz. Am dat o treapta in jos. Stergatoarele faceau fleosc, fleosc, pauza, fleosc, fleosc, pauza. La fiecare fleosc vedeam  strada clar prin curcubeul de pe geam si apasam cu incredere pe acceleratie sa inghit mai repede kilometrii ce ma desparteau de casa. In timpul dintre zvacnirile lamelor de cauciuc pe sticla vedeam cum se nastea din nou discoteca de lumini pe geamul meu. Ploua tot mai tare. Am apasat maneta inca o treapta. Parea ceva mai bine asa.

- Da muzica mai tareeeee, a mieunat fiica-mea din spate!
Frate-su, in dreapta mea, a dat sa intinda mana sa execute comanda printesei.
- Nuuuuu, lasa-ma! Nu ma vezi ca-s stresata si ma trec toate transpiratiile? Lasa-ma cu muzica! Trebuie sa aud GPS-ul. Vreti sa va treziti la Montreal in noaptea asta? Le-am suierat printre dinti dintr-o suflare.

Si-a retras mana, s-a lasat usor pe scaun, si-a pironit ochii inainte si s-a lasat linistea. Intelesese ca e grav, ca ma-sa schimbase deja trei pampers de frica si ca e cazul sa fie atent la drum. Stateam toti trei incordati. Aproape imi auzeam inima. Ei nu aveau incredere in mine ca ma descurc. Stiam si simteam. Nici eu nu stateam mai bine la capitolul incredere in capacitatile mele de soferita dar prezenta lor acolo imi dadea puteri de super-mom. Ma gandeam la mama mea. Ce bine ca nu stie ce fac eu! Cred ca ar muri de inima sa ma vada in mijlocul autostrazii, inecata in traficul ala infernal, in ploaie, pe intuneric si cu copiii dupa mine. Dar ce-o sa ma fac eu cand va lua fiu-miu permisul si va fi la volan pe asa o vreme iar eu acasa asteptandu-l?

Saturday, November 11, 2017

Relatia mea cu facebuciul

Azi am citit un articol pe Catchy care spunea ceva urat de tot, ptiu, ptiu, despre aia care isi expun viata personala pe Facebuci de la poze cu unghii, poze cu mancarea din farfurie, ganduri si povestiri detaliate despre ce au mai facut in ultimul timp. Ups, zic! Astia se iau de mine. M-am simtit, da, recunosc! Pai recunosc, cum sa nu? Ca si eu va povestesc cate in luna si in stele despre mine, despre ce mai fac si cum ma mai simt dar, baaaaaai, eu incerc sa va smulg si un zambet, sa va spun  ce am mancat la pranz si ce bors bun am facut dar mai vesel, asa... mai cu haz de necaz. As putea sa ticluiesc istorii despre altii dar atunci ati spune ca e barfa asa ca m-am facut pe mine personaj principal ca sa nu avem discutii. Nici voi nu stiti daca ce spun eu aici e adevarat sau nu, nici eu nu bag mana in foc pentru asta. Luati si voi toate astea ca pe niste povestiri de lecturat usurel la cafea... Ba nu, nu e bine la cafea ca va tasneste pe nas cand va buseste rasul si patati fata de masa si camesa de pe voi. Asa patesc eu cand o citesc pe Mihaela. Parol! Nu! Cititi cand stati pe buda ca-i mai bine si mai safe. Stati cumintei, asezati si nu va vede nimeni sa creada ca v-ati tacanit cand radeti singuri cu tableta sau telefonul.

Cica, zicea autoarea, ca atunci cand te mananca sa postezi ceva sa te gandesti bine daca trebusoara aia intereseaza mai mult de 2-3 persoane din lista ta si daca nu gasesti mai multi sa le trimiti in privat mesaje doar celor vizati. Aloooo, aia care cititi ce debiteaza mintea mea creata pe-aici ia, sa-mi spuneti ca va intereseaza ca sa stiu daca sunteti mai mult de 2-3 ca altfel stau toata noaptea cu ochii in tavan si imi fac procese de constiinta ca va poluez facebuciul cu prostii. Nooo, eu stiu ca sunteti multi. Unii se bucura cand scriu ca mai aud vesti despre mine si ma iubesc, altii se bucura cand scriu ca nu-mi merge chiar asa de bine cum le merge lor iar altii pur si simplu sunt curiosi ce mai debiteaza nebuna, deci e de bine pe toata linia.

Pe de alta parte, stau si ma intreb, daca nu ar mai fi si mascarici ca mine pe-acolo sa mai spuna o minciuna, o gluma, sa mai puna poza cu oala de bors, s-ar duce naibii Tuchemberg. Stau cateodata cu ochii beliti in monitor si tot apas refresh sa mai vada si ochiul meu noutati si... nimic! Nimeni nu zice nimic. Lasati bre, toata sarcina in seama mea! De fapt, copchiii mei spun ca numai eu am mai ramas de moda veche cu facebuci, ca lumea e cu instagram si altele mai noute. Ia, lasa ca sting eu lumina si incui usa daca plecati toti si ma lasati singurica pe-acolo sa bodoganesc de nebuna.

Sunday, November 5, 2017

Prima dorinta pentru 2018

Sambata asta am luat o decizie mare. Trebuie neaparat sa ma duc in Romania la anul. Mi-e dor pana la lacrimi! Probabil toate nemultumirile mele din ultima vreme contribuie mult la starea asta. S-au adunat.

Eram la scoala romaneasca, sambata dimineata, cred ca singurul loc unde m-am simtit fericita in ultima vreme. Stiam ca din pacate e ultima mea zi acolo pentru ca sefii de la jobul oficial, jobul care imi plateste facturile, m-au obligat sa lucrez si sambata de-acum incolo si chiar imi doream sa tin o lectie frumoasa tare despre stramosii nostri. Le-am pus cateva fragmente din filmul “Dacii si romanii”, le-am citit din carti de istorie si-am povestit cu ei. La o bucata de vreme am vrut sa le citesc povestea Dochiei, sora lui Decebal, cea pe care a urmarit-o Traian, orbit de frumusetea ei, pana in munti. Cand sa citesc Speriata, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit: „Stana de piatra ma fac şi raman aici în ţara mea!” m-a inecat plansul si nu m-am putut ascunde ca-s mari si se uitau la mine cu ochi mirati si intrebatori. Cum Dumnezeu sa le spui ca eu am plecat in Canada si n-am ramas in tara mea si ca stana de piatra mi s-a facut numai sufletul intre timp? Cum sa le spun cat de dor imi este de Romania? Ei sunt nascuti si crescuti in Canada. Tara lor e aici.

Da, unii acum dati ochii peste cap ba ca-s nebuna de legat sa-mi fie atat de dor ba ca-s labila psihic de plang asa necontrolat si din orice. Ei bine, va fac placerea, si, ca orice nebun care se respecta, nu o sa recunosc in veci ca e asa. Doar imi e dor!

Mai plang asa usor la filme. Nu la alea de dragoste cu nabadai. Nuuuu, nici pomeneala! Plang la filme motivationale. Alea in care cineva reuseste ceva impotriva oricaror greutati. Prima oara am plans dupa ce am picat la facultate. V-am spus ca am dat intai la romana - engleza asa, din inertie, ca sa dau la o facultate, ca asa facea toata lumea. Asta dupa ce mi-a spus cineva ca nu am talent deloc pentru facultatea de teatru si m-a trantit destul de rau cu curu de pamant de am si acum vanataie pe o parte ca sa imi amintesc toata viata ce proasta am fost si m-am luat dupa gura altora. Deci, picasem la facultate, prietenul meu de pe vremea aceea ma parasise pentru ca eu nu eram studenta ca el, si cum ma uitam intr-o seara la un film, m-am trezit plangand in hohote ca un tip care se chinuia sa prinda o bursa pentru atletism s-a accidentat, s-a chinuit, tratamente, masaje, vointa si transpiratie si pana la urma a luat bursa. La finalul filmului Vera mea plangea in hohote. “Ca tu n-ai asa vointa, idioato! Ca tu te dai batuta la orice suflare de vant! Ca uite asa se chinuie unii sa fie studenti la Iasi, cu eforturi financiare enorme, cu stat vai mama lor prin camine si tu, cu orasul la picioare, nu esti studenta? Te multumesti cu putin?” Si da-i si ceart-o pe Veronica mea pana dimineata!

Ma mai cert si acum de multe ori. Mai plang si acum la tot felul de chestii de-astea care au cumva legatura cu ceea ce nu am facut sau nu am dus pana la capat in viata asta. Ma intreba chiar zilele trecute fiu-miu daca sunt mandra de mine si de cate am facut pana acum. El ma vede ca pe un exemplu de forta si vointa. Am tacut si-am zis in gand “Daca ai sti tu, dragul mamii cat de vulnerabila ma simt uneori si cat de mica!” si-am continuat cu voce tare “Da, dar as fi putut mult mai mult daca eram mai concentrata pe cariera, daca as fi fost concentrata sa excelez intr-un anumit domeniu si nu m-as fi risipit in cele noua zari, cautand mereu sa imi testez limitele. Singurul lucru care mi-a iesit perfect sunt copiii mei.” Si mi l-am pupat si strans in brate asa cum e el cu doua capete mai inalt decat mine si m-am uitat la el ca la soare cu increderea si cu speranta ca acolo unde eu am fost slaba el va fi puternic. Eu abia astept sa ma cuibaresc cu capul in poala maicutei mele putin.

Thursday, November 2, 2017

Plec pe intuneric, vin pe intuneric...

Azi am observat ca plec pe intuneric si ma intorc pe intuneric. Nu stiu cine a ciopartit ziua asa de tare si de ce dar mie nu imi mai ajunge. Si in plus, habar nu am cand s-a intamplat asa ceva. Deodata!

Diminetile mele, dupa ce reusesc sa ma smulg din casa, incep stand la coada la Tim Hortons pentru un “large, 2 cream, 1sugar”. Imi iau cafeaua din Kitchener ca sa am ocupatie in caz ca se blocheaza autostrada pe undeva si cum in ultima vreme se infunda conducta aproape zilnic cu cate un accident, eu imi pornesc caldura la maxim in scaun (ca tot ma dor salele ca pe babe), incalzesc volanul, dau muzica tare cum imi place mie, savurez bunatate de cafea si ma gandesc la nemurirea sufletului, la ce naiba caut eu acolo la ora aia sau la vanatoarea mea zilnica de joburi.

Dupa aproape un an de cautat job in Kitchener sau Waterloo ma declar invinsa. Am aplicat de mi-a venit acru si sunt din ce in ce mai convinsa ca aici functioneaza cu varf si indesat recomandarile ori... Resumeul meu e atat de prost ca se prapadesc aia de ras cand il vad. Ca sa elimin varianta a doua am rugat-o pe Ramona sa arunce un ochi pe Resume si cand va termina de tavalit pe jos cu mainile de burta sa imi zica si mie ce e de ras acolo si cum sa ma fac si eu femeie serioasa. Cu recomandarile merge si mai greu pentru ca eu nu am timp sa cunosc oamenii din Kitchener. Nici orasul nu il stiu inca. Plec pe intuneric, vin pe intuneric!

Imi extind cautarile spre Mississauga. Poate acolo sa am mai mult succes.

Seara, la intoarcerea spre casa se merge si mai greu dar prietenii stiu ca intre 5 si 6:30 ma bucur daca ma suna sa imi tina de urat. Apropos, daca vreti sa ma sunati atunci e cel mai bun moment. Sau dimineata intre 6:45 si 7:45. Daca nu aveti numarul meu il donez in privat.


Sunday, October 29, 2017

Alintari cu dureri de spate

M-am trezit de dimineata teapana de spate. Luat pastica aferenta, aplicat frectie, stau la caldurica in pat, invelita pana in gat si bantui pe net. Nimeni nu mai posteaza nimic, nimeni nu ma tine de vorba, toti sunt ocupati cu Halloweenul. Eu o singura frica am: sa stranut. Nu, nu ca as face pipi pe mine ca inca n-am ajuns la varsta aia ci doar ca m-ar paraliza durerea din coloana. Care m-ati blestemat sa nu mai misc luati-va inapoi cuvintele ca si asa nu eram eu tare activa zilele astea dar macar as respira si eu normal.

Ultima data am fost asa indurerata anul trecut pe 20 decembrie. Stiu data cu siguranta pentru ca a fost a doua zi dupa ziua mea. Mi-a facut Irinuca un cadou tare frumos si m-a trimis la masaj de relaxare. I-am zis:
- Irinuco, eu nu ma duc ca am sechele din Romania de cand m-a invinetit una din cap pana in picioare de ziceai ca am jucat cetateanul turmentat si m-a asteptat nevasta cu facaletul. Doar de mi-o face asa, usor, un fel de gadilici scarpinici, ma duc.

Si m-am dus. Cred ca traducerea lui gadilici scarpinici a schiopatat pe undeva ca dupa ce totul incepuse frumos si relaxant s-a infipt tipa intr-un punct de langa coloana si ma apasa de parca voia sa platesc pentru toate clipele placute de pana atunci.
- Aaaaaah, aoleu, doare, tanti! Dar ea nimic! Nici gand sa se opreasca. Bolborosea ca am ceva nod acolo, tensiuni, chestii... ca nici nu mai procesam informatia. Toata fiinta mi se concentrase intr-un singur punct din corpul meu. Am scapat din mainile ei cam jumulita si m-am trezit a doua zi teapana de ma intorceam ca lupul. Lumea care stie treburi de-astea de masaj ma asigura ca totul a fost exact asa cum trebuie si ca durerea de a doua zi a fost normala.

Deci ceva a desfundat ea pe-acolo si-am functionat normal aproape un an cand iata, m-am blocat din nou. Pai e si normal la cat stres am adunat eu zilele astea la munca. Eu tot dau stresul la spate si uite cum nemernicul s-a adunat iarasi ca pilitura de fier atrasa de magnet intr-un singur punct de parca ar face sedinta de guvern la mine in corp. Deci acu, sa ma vad cu spatele reconditionat din nou si... caut job ca nu mai vreau sa ma joc cu astia ai mei. De fapt asta faceam chiar acum dar m-am plictisit putin de Indeed si Linkedin si-am zis sa iau o pauza sa va plictisesc eu pe voi. Pai da, m-am plictisit ca tot aplic pe tot felul de joburi si nimeni nu ma suna. Si e treaba complicata asta cu aplicatul pe joburi diferite ca trebuie sa purici tot resumeul ala, sa-l invarti si sa-l sucesti de-l ametesti de cap. Am resume pt property management, pt lucrul cu copiii, pt manager de magazin pentru office administration, pt aia, pt ailalta... puii mei!

Hai ca va mai spun una si va las. Aseara a fost pe la noi agenta imobiliara, canadianca, vreo 55 de ani. Am discutat de toate cate in luna si in stele dar am fost socata sa aflu ca ea nu auzise de Modern Talking sau C C Catch. I-am aratat pe Youtube. I-a placut brunetul ca si mie dar... cum naiba sa nu auzi de astia?



Wednesday, October 18, 2017

Ca la noi la nimenea

Azi nu va povestesc despre frustrari. Nu, nu, nu! Am zis ca nu suflu o vorba despre faptul ca am o moaca de copchil retardat si par asa... putin gasca, scapata de mama in cap cand eram tare mica sa-mi mai pot aminti, din moment ce nu ma avanseaza astia ai mei si se prefac ca e furtuna, uragan sau alte catastrofe naturale cand se iveste ocazia sa ma promoveze. Nu va povestesc nimic! Doar ca s-au adunat. Na, ce sa-i faci! Caut job!

In schimb, azi va voi povesti cum pleaca o mama eroina la petrecere. Cum care mama eroina? Io! Subsemnata, ma declar mama eroina de copchii hamesiti care iti mananca si ficatii daca deschid frigiderul si e cumplit de pustiu in el. Mai lipsesc doar niste ciulini sa se rostogoleasca pe-acolo si devine deja scarry. Ca tot se apropie Halloweenul.

Duminica, pe cand inca invarteam la chiftele la ora la care ar fi trebuit sa fiu deja pe covorul rosu ca o pupazica infoiata, machiata si parfumata, stand in mirosul sexy al usturoiului prajit, cu parul valvoi si ochii impaienjeniti de fum, ma gandeam cum v-as povesti eu voua in ce mare fel ma pregatesc pentru asa eveniment si radeam singura prin bucatarie. Bine, mai si injur uneori printre dinti cand sare ulei incins din tigaie ca tare neindemanatica m-a facut mama! Am momente cand sunt tare amuzanta in cap la mine si va "scriu" povesti intregi de sa va tavaliti de ras dar tuta rau cand dau sa ma apuc de scris, adica asa, ca acum.

Dupa ce am despielitat vreo cinci ciuperci si-am constatat ca mai am de cel putin zece ori pe-atat desi aveam impresia ca deja mutasem macar un munte din loc am inceput sa urlu ca sirena pompierilor dupa ajutor. Tatal lupilor era in basement studiind stiu eu ce... motoare de avioane care sa il duca in Europa in douaj' de minute sau gaurile negre din Univers. N-a reactionat pozitiv la primul urlet. Al doilea a rasunat imediat mai tare. Ceva de genul: "Daca ma ajuti dupa ce termin, mai bine nu te mai deranja! Ma descurc si singura sa despielitez o tona de ciuperci pe care TU le-ai vrut si-o sa mergem la petrecere la inchidere sa le uram tuturor drum bun spre casa, sper ca v-ati distrat de minune FARA noi!" Nu, nu va ganditi ca am incheiat asa rapid. Am continuat sa dau din gura pana l-am vazut scos din barlog mormaind ceva printre dinti. Probabil imi spunea cat de mult ma iubeste si cum a petrecut douashunu de ani minunati in compania mea, ca sunt cea mai tacuta persoana de pe planeta de la care cu chiu cu vai scoate cate un cuvintel (nu cred ca a terminat nici in ziua de azi de adaugat calitati la lista).

Cum l-am vazut suflecat si instalat in bucatarie am fugit sa aranjez cele trei fire de par pe care le mai am cu carare pe o parte iar apoi sa tencuiesc si gletuiesc fatada. Muuult glet! Dupa cum stiti, o femeie e gata in cinci minute. Alea cinci de dupa ce sotul a terminat de gatit, a spalat vasele, maturat prin bucatarie, s-a imbracat, aranjat, a pornit si motorul masinii de mai are putin si o ameninta ca nu mai merge nicaieri daca nu iese din casa in secunda doi. Cam asa si eu!

Eu nustiu cum faceti voi dar la noi e o vesnica fugareala si urlete. Astept pensionarea ca doar-doar m-oi potoli naibii odata! Cine nu ma crede, este invitat sa verifice duminica asta cum facem noi cand implinim cei douashunu de ani de convietuire intr-o stare sora cu nebunia. Da, stiu ca pe 20 e aniversarea nu-s chiar asa bolunda.