Sunday, June 18, 2017

Father's Day in Canada

Azi am gasit pe o masa niste pixuri faine si alaturi un biletel care ne invita sa luam unul. Eu ma dau in vant dupa pixuri. Mereu imi propun sa incep sa le colectionez dar nu reusesc decat sa le imprastii pe la prieteni sau pe unde se intampla sa trec. Am luat unul si cand l-am sucit scria frumos, pe o parte #1 DAD. Am mai luat un pix ca acum am doi tati acasa si amandoi sunt tati desavarsiti pentru copiii lor.
Ziua a trecut si iata, in creierul noptii, in prag de ziua tatilor, aici, in Canada, ma gandesc la tatal meu. Uneori ma gandesc la el cu ciuda si nod in gat ca a murit atat de tanar dar azi ma gandesc cu dor si drag. Mi-ar fi placut sa-i seman fizic. As fi fost frumoasa. As fi fost deosebita. Am avut un tata inalt si cu cei mai frumosi ochi albastri pe care i-am vazut vreodata. Tare mult mi-am dorit ca macar copiii mei sa aiba ochii lui dar lectiile de genetica le-am cam incurcat si nu mai stiu cum se transmit genele la urmasii urmasilor nostri. Mie mi se pare ca fiu-miu ii seamana foarte bine. E aproape acelasi tablou doar ca pictat in tonuri maronii. Mama zice ca nu e adevarat iar ea este singura care il stie pe tata de cand era de varsta copchilului meu desi e posibil ca mama sa nu mai aiba o imagine clara despre cum arata nepotul de cand nu am mai fost acasa. Maiculita, acum imi dau seama ca parintii mei s-au casatorit cand erau de varsta copilului meu iar eu nici nu l-as fi intarcat pe-al meu inca daca se putea.
Ce-am luat de la tata este temperamentul coleric si imaturitatea. "Tare-i mai semeni lui tat-tu, draga mamii!" imi zice cand ma aude ca am schimbat jobul. Tata era strungar. Unul dintre cei mai buni pe care i-a avut Iasiul candva. Ne intrebau la scoala unde lucreaza parintii iar eu, de fiecare data, trebuia sa intreb acasa unde mai lucreaza tata de data asta. Erau mereu niste litere care nu mi-au spus nimic niciodata asa ca nu ma chinuiam sa le retin: IJIM, IJTL, IMAMUS... Nu bag mana in foc ca astea erau dar cam asa imi aduc amainte ca il cautau toti si tot il rapeau pentru doi craitari in plus. Avea bani, avea si relatii peste tot, la toate fabricile ca peste tot facuse cel putin o piesa, ceva. Pe vremea aceea mureai de foame daca mancai numai cat era pe cartela. Trebuia sa ai legaturi si sa te descurci sa aduci acasa si carne si de toate.
Tata imi spunea "printesa" sau "Gutu". Ma trezea usurel dimineata cand pleca la munca si ma intreba in soapta: "Ce sa aduca tata azi, Gutule?" iar eu miorlaita si cu ochii lipiti de somn ceream numai ciocolata chinezeasca pentru ca atunci chiar colectionam ambalajele cu fluturi de pe ciocolata chinezeasca (si servetele colorate). Cica tata ma alinta cel mai tare pentru ca seman cu mama: mica si tigancusa. Tot genetica asta e vinovata ca eu ma dau mare nemtoaica din neamul lui Kraus, morarul adus de printul Sturza tocmai din Germania ca sa ii urneasca moara de la Uricani dar sangele tatarilor navalitori se pare ca a invins in aspectul meu. Ma umfla rasul cand ma gandesc cum s-or impaca nemtii cu tatarii, cu razasii lui Sterfan si cu rusii din sangele meu. Poate tocmai de-aia sunt asa ca un ocean: cand calm, cand batut de furtuni sau bi-polara cum imi zice fiica-mea.
Un lucru e cert: mi-e dor de tata chiar si dupa 24 de ani de cand a plecat! Sa va sarbatoriti tatii frumos azi, cei care inca ii aveti!


Monday, June 5, 2017

Casa de copii si eu

Zilele trecute imi trimisese sora-mea un link sa citesc ceva. Ea imi trimite multe si marunte in fiecare zi. Recunosc ca nu le citesc pe toate. Unele nici nu le deschid si ea stie. S-a nimerit insa sa vad ca e ceva despre mama si cum sunt eu departe de mamuta mea am deschis sa vad ce e. Era un Blog post de Viorel Ilisoi si-am inceput sa citesc cam tot ce avea acolo la el pe blog. M-am oprit mai ales la postarile despre copilaria lui fericita si m-am trezit purtata intr-un vartej al amintirilor.
Am terminat liceul in vara lui '94 si m-am trezit repartizata la Casa de copii cu scoala Budai. Era aproape de oras. Faceam naveta cu trenul ceea ce, zicea lumea, era lux. Cumparam abonamente cu 30 de calatorii lunare si ne rugam sa nu ne composteze nasul toate casetele inainte de finalul lunii. Ar fi insemnat faliment doua abonamente pe luna. Din primul meu salariu mi-am luat un abonament, un ceas, o pereche de blugi si gata banii. Noroc de mama ca am avut ce manca pana am invatat sa dramuiesc banii de la un salariu la altul! Ce fuste? Ce taioare? Ce moda? Blugi, nenica, si bocanci ca pe tren viata era grea atunci. De-aia dupa nunta am vandut rochia de mireasa si mi-am luat o frumusete de bocanci de naveta trainici cu siret pana sub genunchi.
Imi amintesc de parca a fost ieri cum imi asteptam eu elevii pe 15 septembrie in primul meu an de invatamant. Eram asa de toanta incat visam numai la copilasi apretati, cu fundite si codite, scosi ca din reviste, asa cum vazusem la scoala de aplicatie unde facusem practica pedagogica in buricul targului. Am fost intampinata de educatoarele de la camin. Dadeau din cap ingrijorate si nu stiau nici ele ce sa faca: sa rada sau sa planga... Ne sosisera cu o seara inainte 40 de bobocei de clasa 1. Multi, cei mai multi, veneau de la camin dar aveam si cativa veniti direct din familie precum si vreo doi repetenti.
Repetentii erau rari de tot in sistem. Nimeni nu-i lasa. Ii taraiau asa pana terminau scoala si ii zburau pe drumuri. De-aia, cand am lasat eu pe toamna jumatate de clasa, m-a chemat directorul in biroul dumnealui sa ma intrebe ce-am de gand. I-am zis ca-i las ca astia nu-s copii de trecut clasa, ca nu stiu nici sa numere pana la zece si nici macar sa scrie "Ana are mere." dupa dictare dupa tot efortul meudisperat timp de atatea luni. Directorul era un barbat masiv, cu un cap mare, cu doi ochi albatri, spalaciti. Sa-l ia cu lesin, nu alta.
- Domnisoara, sa ne intelegem, ca nu putem lasa atat de multi repetenti. Ne vine inspectoratul pe cap. Hai sa ii trecem si iti impart clasa in doua sa poti lucra mai bine cu ei, ce zici?
I-am trecut. Ma fac vinovata de proliferarea analfabetismului in randul populatiei dar suna atat de bine 20 fata de 40! Asta a fost primul meu compromis ca pana atunci fusesem incapatanata ca un catar dar se pare ca sistemul ma pusese si pe mine in genunchi.
Cand te vezi tu, un copil de 18 ani, de 160 de centimetri inaltime cu ingaduinta si 50 de kilograme cu tot cu bocanci, in fata unei clase urate si reci in care stau pititi care pe unde apuca 40 de perechi de ochisori speriati, iti vine sa te asezi pe jos si sa plangi cu sughituri de neputinta.
Cei adusi de la camin erau salbaticuti. Erau mai mult pe sub banca si ridicau o mana arcuita protector deasupra capului de cate ori treceai pe langa ei. Rasi in cap si totusi plini de paduchi si raie, cu o mana isi tineau vesnic pantalonii iar cu cealalta isi stergeau mucii care le curgeau vara sau iarna in egala masura pana in gura. Norma de haine o primeau toti dar cei mai multi ramaneau fara nimic pana a doua zi. Isi furau noaptea hainele si papucii, le vindeau pe doua bomboane, numai Dumnezeu stie ce se intampla ca tot fara sosete si chiloti si cu papucii taraiti erau vesnic.
Mai erau copii adusi din familii. Erau cate 2-3 frati de varste diferite dar in aceeasi clasa. Eu aveam doi frati in clasa.  Mama lor murise iar ei au fost adusi la casa de copii. Cred ca de-atunci am devenit ipohondra si ma tem mereu sa nu mor inainte de a-mi vedea copiii mari, pe picioarele lor. Ei erau mandria mea. Rezolvau exercitii lungi cu ordinea operatiilor, cu acolade, rezolvau probleme, scriau frumos, citeau bine. Aveam si eu o satisfactie.
Cu paduchii m-am muncit tare mult. Desi erau rasi in cap, pe tepii aia scurti tot se piteau paduchii pe care ii luau din cap si se jucau cu ei pe carte in ora de citire. Eu credeam ca urmaresc cu degetul pe carte cand ei, de fapt, tot taiau calea paduchelui silind biata insecta sa fuga in toate directiile. Odata, adusesem cu educatoarele un lighean mare in clasa si-am pus in el ceva otrava de paduchi si ii bagam pe toti cu capul in solutie... in cadrul orei de abecedar. Tocmai atunci s-a nimerit sa vina inspectorul Avasalcei la mine la ora. A fost prima si ultima oara in viata mea cand am primit un calificativ prost desi munceam enorm. Un tol pe care mama voia sa il arunce era superb in clasa mea. Un dulap fara usi gasit prin magazie la o prietena, vopsit si imbracat in hartie colorata, umplut cu carti pentru copii pe care le cersisem de pe la toti cunoscutii, cateva jucarii mazgalite si dezmembrate erau toata pata de culoare a clasei mele. Mai tarziu am inceput sa confectionez planse cu animale, cu anotimpuri, cu litere si cifre, sa le agat pe pereti si sa inveselesc atmosfera.
Eram eu un copil dar ei erau copiii mei si inca sunt. Am devenit si bunica intre timp. Ma bucur sa ii vad fericiti si impliniti. Intr-un an, in ultima zi de scoala inainte de vacanta de iarna i-am pupat pe toti cand au plecat de la scoala. M-am ales cu un oreion de toata frumusetea care s-a umflat fix in tren, in drum spre Vatra Dornei. E tare greu sa faci boli ale copilariei la 20 de ani dar am suferit impreuna cu copiii mei.
Multe, multe povesti din vremea aceea imi revin in amintire zilele astea dupa ce am citit blogul lui Viorel. Un motiv in plus ar fi ziua invatatorilor de azi.
La multi ani, dragi colegi! Va doresc sa aveti numai satisfactii de la toti copiii vostri!


Thursday, June 1, 2017

Jobless dar cu vise marete

Citeam azi pe Facebook ca la 4-5 ani copiii din ziua de azi plang dupa tableta iar noi... noi mancam pamant! Nu, ca sa fim extrem de corecti, eu mancam doar gainat din curte de la bunica. Hai, acum radeti! Radeti cat vreti dar eu chiar am avut o copilarie fericita. De fapt de ce vorbesc la trecut? Nu cred ca am iesit din etapa asta vreodata. Am avut cateva rabufniri de adolescenta rebela si cam gata.
Azi, de ziua copilului, mi-am facut cadou o demisie deocamdata. Mai tarziu imi voi lua prajituri ca sa ma simt si mai bine si ma voi bate cu sis si bro de la ele. Ma simt eliberata. Unii ar putea spune ca sunt inconstienta ca las un job platit bine in zilele astea cand e atat de greu sa gasesti altceva. Poate ca sunt dar zambetul si linistea mea se topeau zilnic. Azi sunt jobless. Uite asa am timp mai mult sa gatesc ceva bun, sa scriu si sa fac planuri de viitor. La multi ani, draga Vera! Sa ai o copilarie fericita multi ani de-acum incolo!
Si daca tot sunt la capitolul "Ce ma fac eu cand voi fi mare" unul dintre visele mele ar fi sa fac ceva frumos pentru copiii din Kitchener si din imprejurimi. Unii dintre voi stiti deja ca imi place sa pictez mutritele lor. Ati avut ocazia sa ma vedeti la lucru cand eram una dintre libelule. Am colorat copiii care au fost la petrecerea organizata la Hamilton de Ziua Nationala, la Halloween sau la diverse petreceri private. As putea anima o intreaga petrecere pentru copii. Deci, daca aveti o petrecere pentru oameni mari si vreti sa tineti ocupati copiii, ma ocup eu de ei. Daca aveti o petrecere pentru copii, pot pune un strop de culoare pe-acolo. Doar sa imi scrieti si sa imi cereti. Prima cerere venita va fi onorata gratis.
Pasiunea asta are radacini adanci. In clasa a patra i-am spus mamei ca vreau sa fiu invatatoare. Voiam sa fiu ca domnul nostru, sa le citesc copiilor povesti. Am mers la pedagogic inca din clasa a cincea de se plictisisera si profesorii de mine.
Imi amintesc cu mare drag de cursurile de animatori pentru tabere scolare facute mai apoi cu frantujii. Nu pot sa cred ca atunci vorbeam franceza aproape fluent si acum nu mai stiu o boaba! Doamne, ce fain era prin tabere pe la Eforie, pe la Busteni sau Poiana Pinului! O mana de animatori faceam programul intregii tabere iar copiii ne adorau. Aaaaa, de fapt copiii atunci nu aveau tablete si telefoane si-abia asteptau sa invete un joc nou, sa alerge sau sa cante seara in jurul unui foc de tabara. Ma intreb cum o fi acum in tabere. Cred ca stau tolaniti care pe unde apuca si isi vorbesc prin messenger.
Haideti la mine la o cafea duminica (sambata plec in Toronto ca va chemam trei zile si trei nopti ca in basme) si povestim! Serios, cine vine la mine duminica?

Thursday, May 25, 2017

Veronica vopsitoare sefa!

Acum in inima mea e o Veronica mica, mica, o fetita incruntata, cu spranceana ridicata si boticul strans sa planga, cu mainile incrucisate la piept, cu burtica inainte si care bate din cand in cand din picior. Ar vrea sa fie gata toate deodata, sa gaseasca job, sa termine renovarile si sa nu mai aiba praf si in... sandwich.
Uf, slava Domnului, vine tata socru sa ne salveze la sfarsitul saptamanii.
Nu, nu am poze sa va arat pentru ca nimic nu e gata inca. In trei saptamani baia nu a reusit sa fie terminata. Nervii mei in schimb, da! Va rezolva tataia nostru problema indata. As mai avea nevoie de un instalator totusi, unul priceput tare, care sa repare o instalatie la cada facuta in bataie de joc.
Azi am terminat, dupa lupte seculare, de zugravit un dormitor in roz movuliu. M-am luptat cu banda cand pe langa tavan, cand chiar pe tavan. Am tarait scara dupa mine si-am injurat printre dinti de cate ori mi-am dat cu ea peste picioare sau am fost cat pe ce sa pic de pe ea. Am mozolit cadrul usii, lemnul de la geam si prin dulapul din perete cu vopsea alba. Ma gandeam ca maine punem parchet sa am si eu macar o camera terminata dar am aflat ca e sarbatoare asa ca maine trandavim. Vineri mergem la aeroport. Sambata si duminica ne odihnim impreuna cu tataia si ii facem galerie sa se obisnuiasca aici, cu fusul orar, mergem la Carassauga iar de luni incepem operatiunea de salvare a casei noastre.
Aaa, caut, in Kitchener, recomandari pentru schimbarea a doua gemulete la basement sau pentru schimbat burlanele si streasina la casa. Orice informatie despre meseriasi buni de orice fel e binevenita ca nu se stie niciodata cand ai nevoie. Spre exemplu as avea nevoie de cineva sa ne testeze calitatea apei ca parca ma spal numai cu gel de dus asa imi aluneca mana pe piele cand dau cu apa. Cineva mi-a spus ca water softnerul e posibil sa nu fie bun. Nu indraznesc sa beau apa de la chiuveta nici trecuta prin filtru.
Uh, ce de distractie! Nu am timp sa ma plictisesc cu viata mea!


Friday, May 19, 2017

Romania Pavilion-Carassauga Festival of Cultures

Anul acesta am decis sa va scriu atat inainte cat si dupa Festivalul Carassauga.

Va scriu inainte desi e totusi cam tarziu, in dorinta de-a va convinge ca merita sa mergeti, sa vizitati, sa sustineti pavilionul Romaniei, sa voluntariati, sa va implicati. Ana Maria a lansat nenumarate invitatii comunitatii romanesti si sunt convinsa ca, avand si experienta anului trecut, va aduna in jurul ei oameni minunati, talentati, dedicati, reprezentanti ai lumii noastre de aici care vor arata celorlalte natii cat de frumosi si calzi suntem noi, romanii.
Unul dintre cei prezenti in cadrul pavilionului nostru va fi mortgage brokerul meu, George Vasilache, care impreuna cu partenerul sau din real estate vor fi acolo pentru a doua oara sa sustina comunitatea romaneasca. V-am mai povestit eu despre el. Minuni a facut omul asta ca sa-mi pot vedea eu visul cu ochii si sunt convinsa ca la fel ar face pentru fiecare client care i-ar bate la poarta (telefon sau e-mail adica). Va invit sa il abordati, sa puneti intrebari si sa ii spuneti ca io v-am zis frumos de el ca sa vada cat de mult il pretuiesc si apreciez ajutorul primit. I-am furat o poza de pe Facebook ca sa il recunoasteti.

As fi vrut sa contribui si eu cu ceva, sa voluntariez, face painting poate... dar ma suna tembelul asta de telefon de la munca non stop. Aseara chiar si la 10, cand ma pregateam sa sar in pijamale ma suna unul sa ma intrebe de un apartament cu doua camere langa Universitate. Cum sa pictez un fluturas sfios pe spranceana si sa tin telefonul cu umarul "Da, avem, 1300 costa. Plus electricitate! Appointment? Sigur! Cand? Stai puiule nu misca obrajorul ca gresesc fluturasul!"
Fac si eu ce pot ca sa ajut. Spre exemplu, acum bodoganesc pe blog ca la dat din gura ma pricep cel mai bine. Aici gasiti impresiile mele de anul trecut de dupa festival. Chiar si la un an de la eveniment inca ma stapaneste senzatia ca in seara aceea am facut inconjurul lumii cu escala prin Romania. Abia astept editia din acest an unde Romania va fi prezenta a doua oara cu un pavilion pe care incerc deja sa il creionez in mintea mea colorat si vesel desi sunt convinsa ca voi fi surprinsa de noutati si impresionata de calitatea prezentarilor. Eu, anul trecut, am plans de emotie la unele momente si recunosc ca-s proasta si sensibila si nu aveti decat sa radeti de mine cat vreti. Anul asta stiu! Imi iau batista cu mine ca se intinde rimelul asta al naibii de tare cand ma uit la dansuri populare romanesti. As vrea sa ajung la Ciuleandra cu tot cu catel si purcel. Venim si cu tata socru care va fi proaspat aterizat vinerea viitoare. Va pup si abia astept sa va vad acolo!



Sunday, April 30, 2017

Kitchener, here we are!

Ma asez pe scaun cu mainile atarnand neputincioase si ma uit in jur. Cutii, cutiute, pungi si pungute. O casa straina, intr-un oras strain. Totul suna a gol cand pasesti. Pocnituri, mirosuri si scartaieli necunoscute. Asta noapte n-am dormit desi eram obosita rau si ma dureau toate dar sunt fericita. Nu exista vreo magie care sa puna fiecare lucrusor la locul lui totusi?

Da, ati inteles bine: ne-am mutat! Ma simt ca in emisiunile alea cu nebuni care cumpara case nasoale si le renoveaza. Eu stiu ca nu sunt tocmai sanatoasa la cap dar nici little sis, nici big bro nu sunt mai normali ca mama lor. Singurul om asezat si cu scaun la cap in casa asta e tata' lor dar e coplesit numeric, saracutul.

Ah, sa va povestesc cum l-am sunat pe George Vasilache acum vreo doua luni (da, ii fac reclama pentru ca merita si sper sa nu se supere!) L-am sunat si i-am spus ce vreau sa fac. Sa vand, sa cumpar, sa ma mut. Eu stiam ce vreau dar nu imi era clar daca si cum voi reusi. El trebuia sa descalceasca itele cu mortgage-ul si simplu nu era in cazul nostru. Mi-a spus optiunile, variantele, m-a luminat. Eu atat l-am intrebat: George, imi gasesti o solutie in caz ca nu merge bine treaba? Te bati pentru mine cu bancile? Iar el a zis "Da, Vero! Gasim!" Asta mi-a fost de-ajuns sa merg mai departe. Eu nu fac treaba cu looserii. Ori rezolvam, ori ce, mama ma-sii? Iar George este un adevarat coechipier.

Acum nu imi ramane decat sa astept sa vina mesterul nostru care e in vacanta in Romania deocamdata. Il astept pe Nutu... ca pe tata! Baia de sus e prima pe lista. Promit sa va arat poze dupa fiecare coltisor renovat. Nu cereti poze inainte ca nu va dau decat cu curticica la care am visat atat de mult si cu peluza din fata.

V-am pupat! Am niste dulapuri de bucatarie de spalat. Ceva voluntari? Am glumit...

Sunday, April 23, 2017

O noapte alba

Duminica dimineata tot omul vrea, unii chiar reusesc, sa doarma mai mult. Eu nu pot.

Chiar daca asta noapte am fost la Nuit Blanche, dimineata la 8 fix ochii mi s-au deschis precum jaluzelele din desene animate. Cum sa nu stiti care jaluzele ca doar nu m-am uitat numai eu la un singur canal tv pana mai acu vreo doi, trei ani cand mi-a trecut si ultimul copchil de pe Cartoon Network pe Netflix si Youtube?! Ma straduiam sa ii tin inchisi ca poate-poate adorm din nou dar cum stateam eu, asa, in intunericul pleoapelor mele, incercand sa ma gandesc la ceva frumos, mintea mea nu a gasit altceva decat imaginea unei cani plina cu cafea aburind si, parca, deja simteam si mirosul ei dandu-mi tarcoale si chemandu-ma ca o fata Morgana. Ei, nu, ca doar ma stiti! Eu rezist ispitelor... M-am sucit pe partea cealalta, am strans patura mai bine pe mine si am batut perna sa fie mai pufoasa hotarata sa dorm mult azi, mult de tot. Am reusit chiar sa alung cafeaua din fata ochilor cand, deodata, mi-am amintit de petrecere. Fix o fractiune de secunda i-a luat curiozitatii sa se insurubeze ca un cui in inima. Oare au fost postate fragmente de filme? Oare au aparut poze de-aseara? Si-atat mi-a trebuit! Am intins mana dupa tableta, am deschis coperta si... dus a fost somnul meu! 

Ieri, inainte de petrecere, am avut momente cand as fi vrut sa renunt. Eram intr-o stare jalnica. Moralul sub nivelul marii. Motive serioase. Primul si cel mai important e ca nu imi ajunsese rochita de pe Amazon. Am sperat pana in ultima clipa ca va veni dar nu, nu a vrut, nu a putut, nu a aparut! Apoi bilete luasem impreuna cu prietena mea, partenera mea oficiala de petreceri. De cand am ajuns in Canada am fost impreuna la mai toate dansurile, in familie sau in societate. Acu imi daduse vestea ca nu mai poate merge. Va dati seama: nici rochie, nici prietena! Trist! Si cum stateam eu asa de trista, intr-o casa plina de cutii pregatite pentru mutare, deci intr-un decor si mai trist, am hotarat ca ma duc la petrecere macar sa uit cateva ceasuri de impachetat si case cumparate sau vandute. Va povestesc eu si cum a fost cu mutarea cand s-o incheia totul cu bine.

Am insfacat de pe unde era aruncata cea mai alba rochita pe care o aveam in dotare (ca asa era tematica petrecerii), am calcat camasa lui Dan (ca aia macar a ajuns la timp), am aplicat un strat de tencuiala pe mutrita bosumflata si tupai-tupai amandoi ne-am luat de manuta si ne-am dus. Ei, dragii babei, de cum am intrat pe usa salii am stiut ca nu voi regreta ca am venit. Stanga, dreapta, numai cunoscuti si pupaturi. Specialistii de la nustiu ce universitate engleza ne avertizasera ca imbratisarile elibereaza endorfine dar eu n-am crezut pana nu am simtit pe pielea mea aseara. Am uitat complet de probleme, de rochie si de tot. Ba o pupatura aici, ba una colo, ba te intalneai pe la mijlocul salii cu Anca la pupat. Fac si eu acum ca mama cand o pupam noi "Toate-mi trec, dragii mei!"

Va amintiti probabil, daca nu va rog sa recititi, ca v-am mai povestit cat sunt de faine petrecerile organizate de Daniel Predoi. I-am sugerat dupa petrecerea de ziua indragostitilor sa aduca si pentru doamne ceva dansatori ca nu numai domnii trebuie sa se uite dupa funduri cu pene. Ah, ca mi-am amintit de-aseara cum unii domni, saracii, n-au curaj nici sa ridice ochii de pe servetelul de pe masa cand le flutura penele alea pe la nas ca papa numai pateu si conserve de peste toata saptamana daca indraznesc. Daca n-am ce face si studiez oamenii din jur... Ei, dar sa revenim la customer service si ce inseamna sa faci pe plac clientului. Nu imi pot reveni din uimire cum s-au facut organizatorii luntre si punte sa aduca doi frumusei de dansatori si pentru doamne. Ce s-au mai distrat doamnele de toate varstele si ce chiuiala era acolo! I-am zis sotului ca vreau poza cu baietii iar el, blazat, a zis ca n-am decat. Pffff...

Si iar am dansat de ma ustura talpile si ma dor genunchii. Astept pozele si filmele si va arat si voua ce fain e la petrecerile unde este DJ Connex Ro. Mircea, ne vedem la Kitchener!