Friday, January 19, 2018

Blonda si gripa

Nustiu cum am reusit sa imi fac rost de o gripa dar m-am descurcat si de data asta. Saptamana trecuta a fost bolnava Maria si din drag de ea am zis sa nu o las singura. Vorba vine ca doar nu stam impreuna ci doar suferim la unison. La mine e cu dureri musculare si de articulatii plus bonus ameteli si dureri de cap. Cu toate astea am venit la munca. Am zis ca numai daca mor sun sa spun ca-s bolnava iar prietena mea a zis ca in felul asta as putea verifica si conexiunea telefonica intre Rai si Pamant. Asa am aflat ca-s nemuritoare pentru ca eu sigur nu ma duc in Rai la cat is de rea iar ea m-a anuntat ca Iadul e aici deci n-am unde sa ma mai mut dupa.

Da, da, stiu ca in felul asta sunt contagioasa dar promit ca nu ma pup cu nimeni zilele astea si nici nu sar sa-i imbratisez cum fac eu de obicei (tocmai mi-au luat colegii temperatura cu un pistol cu infrarosu, de la distanta). Daniela chiar radea de mine ca eu nu ma pot abtine sa nu sar in gatul oamenilor. Mi-a facut poza pe furis cand cu Stratan. De mica imi zicea mama ca-s lipicioasa...


Oricum, ideea era ca dupa atata ger cumplit n-a crapat nici pui de virus de-a ajuns el si la mine.

Mai presus de gripa si febra voiam sa va povestesc cat de greu e cand te muti in alt oras si nu mai are cine sa-ti faca parul sau unghiile, n-ai medic de familie si nica, nica. Te duci si-ti ascuti unghiutele ba la un salon ba la altul sperand ca vei gasi ceva pe gustul tau. De cand m-am mutat in Kitchener am plecat mai mereu dezamagita de la manichiura si nu imi fac mare branza ci un amarat de French Shellac. Mi-a adus pana si Mos Craciun un gift certificate la cel mai fancy salon din Kitchener si tot nefericita am plecat de-acolo. Jur ca nu sunt dificila si exagerata! Toate astea insa au luat sfarsit acum doua seri cand am ajuns la June https://www.instagram.com/f.u.n._nail_art/ la recomandarea Feliciei. Trebuie sa stii pe cine sa intrebi ca sa gasesti raspunsul potrivit! Simplu! Te uiti in jur si vezi cine are ceva ce iti doresti si tu si intrebi. Tot asa am facut si pentru par. Macar cu parul nu am incercat diverse coafeze. N-am avut curaj.  Am tot asteptat si-am asteptat ca nici eu nu eram chiar hotarata ce vreau. De la o vreme imi tot doream suvite blonde insa. M-am uitat in jur, la prietenele mele, si am constatat ca mai toate sunt blonde si frumoase si-am vrut si eu sa fiu asa. Nicole mi-a recomandat cea mai buna coafeza romanca din Kitchener. E super! Am pupat-o la final si-am imbratisat-o tare, tare. Asa de multumita am fost de rezultat. Acu suntem toate blonde.

Eu si blondele mele mergem la party de ziua femeii, pe 10 Martie la Kitchener, dar nu oricum. Mergem singure, de capul nostru, fara sotii din dotare. Sa vezi distractie pe capul nostru! Cica dansam pana aruncam papucii si continuam desculte. Ah, Danielo, am uitat ca trebuia sa fie secret ca mergem singurele. Eu si gura mea sparta...

Va pup de la distanta sa nu va virusez!

Sunday, January 7, 2018

Frig, frig!

Hai, la multi ani Ioane si Ioni! Matale, tata, odihneste-te in pace! El a fost cel mai drag Ion sufletului meu.  Obisnuia sa spuna razand ca Ion e nume de prost. Fiind si numele lui sper ca ii veti ierta gluma. Era un tip haios in felul lui. Cam acid, cam ca mine. Marea lui calitate a fost ca ma iubea mult.

La postarea trecuta, cea cu finalul de an, cineva mi-a spus sa scriu mai des. N-am tiiiimp! Cumpar timp. Duminica as putea dar aia o petrec in semi lenevire de pana si mintea imi intra in repaos. E si frig al naibii de nu-mi vine sa ies de sub patura. In casa e cald. Duduie centrala. Numai daca te uiti pe geam iti ingheata sangele in vene. De la usa pana la masina deja ramai paralizat. Zici ca te-a lovit brusc un atac cerebral. Si-apoi vezi ca in Romania casca mațele pe la colturi de cald sau infloresc magnoliile si te apuca damblalele de ciuda. Cum, frate? Cand eram eu acasa erau niste ierni de-alea de se infundau soselele si acu e primavara din decembrie?

E fain sa vezi diferite natii pe-aici si felul lor de a reactiona la frig. Canadienii umbla despuiati. Acum la minus douazeci si ceva isi pun, in sfarsit, un hanorac mai grosut si zic “Damn, it’s cold, man!”. Est europenii au haine groase de iarna si caciuli. Desi avem si noi ierni grele (mai bine spus: obisnuiam sa avem ierni grele) noi nu suntem asa caliti la frig. Inca ne imbracam bine. Numai copiii mei ies balalau, descheiati la geci si imi rad in nas “I am canadian, woman!” Cei care vin din tari calde se infofolesc de nu le mai vezi nici ochii si umbla ca teleghidati. Eram intr-o seara parcata langa o masina mare, faina de tot. Apare o tipa, cred, ca nu se vedea nimic sub sutele de fulare, caciuli, manusi si geci. Se catara in masina cu greu, si pleaca. Am gasit-o infipta cateva minute mai tarziu in primul stalp. Cum naiba sa conduci asa impachetata?

Azi, desi nu am chef sa scot niciun degetel afara va trebui sa o scot pe toata Vera din casa. Ma duc in Cambridge diseara la Pavel Stratan la spectacol. Cand am luat biletele habar nu aveam ca va fi atat de frig si mie atat de lene. Va povestesc dupa...

Saturday, December 30, 2017

2017, bye! 2018, welcome!

Se mai incheie un an. Treaba lui, ca eu am hotarat sa nu mai imbatranesc. Anii astia neseriosi trec mult prea repede parca. Nici nu apuci sa te obisnuiesti sa scrii data corect ca, pac, iar se schimba!

Stiu ca in fiecare an am facut retrospective si mi-am pus dorinte. Hai sa facem la fel si acum, la final de 2017.

Anul trecut pe vremea asta imi doream liniste si sanatate. Mda, am avut vreo cateva zile la inceput de an mai linistite, asa... pana mi s-a pus pata sa ne mutam la Kitchener. Da-i si lupta sa convingi sotul din dotare, da-i si lupta cu mortgage-ul... am vandut si am cumparat in 3 zile. Am avut o super agenta care s-a batut tare pentru mine. Nu inteleg de ce au dat multi din cap cu subinteles ca asa-i cu nebuna. Apoi, fratilor, nu mi-am cumparat palat. Ia, o casuta mititica si o bucatica de curticica acolo cat sa ma simt cumva acasa. Bine, nu spun inca un gand ascuns pe care nici eu nu am curaj sa il gandesc dar imi cam place din ce in ce mai mult Burlington si Oakville. No, nu sariti ca-s nebuna ca stiu! Mai analizez inca...

Anul trecut pe vremea asta nu conduceam aproape deloc prin Toronto. Puneam frumusel piciorusul pe scara metroului si trageam cate un somn zdravan pana la destinatie. Nu ma durea capul de trafic si semafoare. Odata mutata in Kitchener a trebuit sa conduc. Mai intai cu sfiala, mai apoi cu curaj pana cand m-am pomenit ca va trebui sa ma duc la job in Burlington. V-am tot povestit aventurile mele pe autostrada si cum incetul cu incetul se obisnuiesc ceilalti soferi cu mine in trafic. Eu cred ca isi dau prin statie ca a iesit iar aia pe hwy si se feresc saracii cat pot.

De casa v-am spus, de job v-am spus, sa va mai spun de prieteni. Anul trecut pe vremea asta aveam cam aceeasi prieteni numai ca acum ii iubesc si mai mult. Odata cu mutarea noastra am aflat ca prietenii adevarati nu tin cont de distante si ca daca spui “Adino, hai la noi weekendul asta!” ea chiar vine si nu se stramba ca te-ai mutat la cucuietii din deal. A venit Adinuta mea si mi-a organizat gradina, mi-a plantat leusteanul si rosiile, a sunat sa ma certe sa le ud. La primavara ne extindem gradinita. Ia sa vedeti recolta atunci! Vindem rosii si ardei. Ne reprofilam daca incepe sa ne placa. Luam pamant in arenda si prindem fluturi pana lesinam.

Apropo de reprofilare. Am cunoscut-o anul acesta si pe Petronela cea care a avut curaj si a deschis Moldavian Kitchen. Fata asta are maini de aur. Gateste de te lingi pe degete si are niste preturi de nici nu se mai merita sa mai pui sortul de bucatarie. Suni la Petro, care e o bomboana de fata, si comanzi mancare pe toata saptamana. Iti vine papica la usa si gata. Happy wife, happy life! Chiar azi ma uitam prostita la bunatatile aduse de ea si ma gandeam ce simpla e viata asa. O singura rugaminte am la voi. Sa nu ma spuneti mamei ca nu-s gospodina. Ca ea, saracuta, nu avea sarbatori fericite pana nu isi rupea mainile cu munca. Eu am ales calea mai usoara de cand am cunoscut-o pe Petronela. Eu zic sa ascultati la fata si sa sunati la Moldavian Kitchen. Va avertizez ca da dependenta.

Pentru anul ce urmeaza nu-mi doresc decat sa am timp si bani sa ma duc la mama. Atat! Si sa ma fac Property Manager in sfarsit. Ca merit! In rest... sanatate! Mai ales pentru copiii mei si pentru cei pe care ii iubesc eu, adica pentru foarte multa lume.

Wednesday, December 13, 2017

Decembrie de vis. 19 Decembrie!

Gata, am intrat in ultima bucatica de concediu pe anul asta si mi-e bine. Imi iau cafeaua fierbinte si ma uit pe geam cum ninge. Ma bucur ca nu trebuie sa conduc spre Burlington zilele astea. Ma simt mai buna si mai iertatoare. Puteti crede ca e posibil ca eu sa fiu si asa draguta? Eu o numesc saptamana de vacanta de ziua mea. De cativa ani imi iau liber in perioada asta si ma simt bine eu cu mine insami, ma sarbatoresc in fiecare zi cate putin. E ca atunci cand as avea o acadea pe care o intind mai multe zile. O mai limpai azi putin dar, ca sa ma bucur de ea mai multe zile, o ascund sa nu o gaseasca fratii mai mici si-o iau de la capat maine si tot asa pana o termin.

Nu puteam fi nascuta intr-o perioada mai faina a anului decat cea de dinainte de Craciun. Mama m-a pacalit ca am fost adusa de Mos Craciun si nu de barza ca voi toti ceilalti. Apoi, in anii mei de scoala asta era ultima saptamana inainte de vacanta de iarna cand nu se mai dadeau teme si profesorii erau mai intelegatori, erau serbari si colinde iar toata lumea parea mai fericita. Zilele astea sunt cele in care acum caut cadouri pentru cei dragi, le pitesc pe unde ma duce imaginatia, le pazesc apoi cu strasnicie, le impachetez pe ascuns si astept cu nerabdare momentul cand le ofer impreuna cu inima mea. Zilele astea miros inca din copilarie a portocale si a ger.

In 2017, in ajun de ziua mea, mai mult ca oricand, ma bucur pentru ca urmeaza sa particip sambata, pe 16 decembrie, la serbarea Programului de Limba Romana din Oakville. Va veni Mos Craciun cu sacul plin de cadouri pentru copiii cuminti care se straduie sa vorbeasca limba parintilor lor si sa pastreze vie Romania din noi. Tare mult am vrut sa va vorbesc despre sponsorizari dar n-am mai apucat. Stiu ca sunt in comunitatea noastra oameni care isi permit sa ajute la cumpararea unei carti romanesti in plus sau a unei simple bomboane de pom. Nu, nu va spun de Eugenii ca iar o sa radeti de cel de-al doilea prenume al meu si-o sa ma strigati “biscuite”. Ei, nu e prea tarziu nici acum pentru cine vrea cu adevarat sa ajute. In fond, micutii nostri se pot bucura tot timpul anului de generozitatea celor care pot si vor.

Nu am eu multi prieteni dar daca vreunul se intreaba ce sa imi ia de ziua mea, mi-ar placea sa faca o sponsorizare cat de mica Programului de Limba Romana din Oakville. Mi-ar placea sa imi donez ziua de nastere acestor copii. Eu ii iubesc mult pe toti la un loc si pe fiecare in parte si cred ca si ei pe mine. La ultima petrecere la care am fost erau doua fetite care atata m-au pupat si m-au imbratisat pe-acolo de m-am topit cu totul. Strigau dupa mine prin sala “you are my teacher!” si-apoi alergau sa ma stranga cu manutele lor mici. Asta imi doresc, sa pastram acesti copii langa noi si sa le oferim in dar limba romana.

Si, ca sa inchei cu ziua mea, sambata seara organizez la mine acasa, pentru prima oara, un atelier de pictura pe sticla. Pun eu toate materialele la dispozitie. Cine vrea sa vina, sa aduca doar buna dispozitie. De restul ma ocup eu.

Ah, era sa uit! Tot 40 de ani implinesc si anul asta c-asa vreau eu!


Monday, November 27, 2017

Sinceritate de Sagetator

Martea trecuta imi trimisese Maria un paragraf despre cea mai sincera zodie, evident, Sagetatorul. M-am dat eu mare pe Facebook dar acum va trebui sa imi iau inima in dinti sa spun ce cred. Nu ca i-ar pasa cuiva de parerea mea, nu ca mi-ar folosi la ceva dar daca nu o fac acum, in propria mea casa, pe blogul asta, maine nu imi voi mai gasi motivul cel mai important pentru care am plecat din tara mea. Am plecat cand am simtit ca erau fabricate elite false, ca cei pe care nici mucii nu i-as fi dat in anii mei de glorie ca licean de nota zece ajunsesera sa imi fie sefi analfabeti si prost crescuti.

Probabil ca jumatate din comunitatea romaneasca din Canada ma va uri incepand de maine dar imi asum riscul. Nu am nimic de pierdut cum nici nu am avut nimic de castigat cand ma iubeau toti. NU,  nu mi-a placut petrecerea organizata de Gabriela si Emilia! Gata, m-am racorit. Am strans din dinti si am scris. 

Anuntata cu surle si trambite, ca va fi extraordinara cu nenumarate momente artistice, ceva ce nu s-a mai pomenit pe-aici, a fost intr-adevar ceva iesit din comun de prost organizat. A fost o varza! Cu de toate si cu nimic. Tematica petrecerii nu am inteles-o, nu a reiesit din ceea ce s-a intamplat acolo si nu mi-e clara nici acum. O fi fost de ziua Romaniei? O fi fost pentru cei care au implinit anul asta 50 de ani? Naiba stie! Eu, in calitate de spectator, nu am inteles de ce ma aflam acolo. A fost o balbaiala de la cap la coada! 

Cand am ajuns eu la sala am fost izbita de penibilul situatiei in care doua scriitoare stateau la o masa si vorbeau cu spatele la public despre cartile lor. Nimeni nu asculta. Oricum nu se intelegea ce spuneau. Mi-a fost mila de ele dar le-am admirat calmul. Eu n-as fi suportat asa ceva insa eu sunt nebuna. Le puneam masa in cap si plecam daca eram in locul lor. Daaaar, cum eu nu am scris vreo carte, mai bine tac ca e plina lumea de mucosi de-astia ca mine care scriu doua vorbe, trei prostii pe Facebook si-apoi se cred scriitori. Si totusi, cum le-o fi trecut prin cap sa le aseze asa? Si-apoi ce legatura aveau cartile lor cu subiectul petrecerii? Trist! 

A urmat turuiala Emiliei, cu vesnica poveste despre Ilenele Cosanzene si Fetii Frumosi care au trecut marea cea mare... Na, ca aproape am invatat-o pe de rost de cat de multe ori am auzit-o! Si ma uitam in jur cum se plictisea lumea si bateau din picioare de nerabdare dar ea, nimic, in slow motion, tinea mortis sa ne adoarma pe toti ca, na, la 50 de ani te ia somnul devreme. Dupa o vreme lumea incepuse sa intre, sa iasa, sa se scobeasca de cash ca bautura era pe bani si nu toti avusesera inspiratia sa vina pregatiti. Slava Domnului ca nu beau dar imi era foame ca ma pastrasem toata ziua sa fiu supla ca o gazela la marea petrecere!

Cand credeam si eu ca incepe petrecerea si dansam, ca macar atat sa am si eu parte de distractie, au inceput osanalele. A fost ridicata in slavi organizatoarea care a precizat ca aceasta petrecere este un fel de multumesc din partea ei pentru cei care au votat-o sa ia un premiu. Pai, stai asa, ca parca era petrecere pentru cei care implinesc 50 de ani sau de ziua Romaniei sau cam asa ceva... Uf, tot confuza sunt! Au urmat sponsorii. Partea asta mi-a placut. Mai vezi si tu un roman de succes. Am ras cu lacrimi cand a fost intrebat unul dintre ei, saracul, cum isi mentine nevasta fericita. N-am auzit raspunsul omului ca eram pe sub masa de ras. Oare chiar voia sa stie raspunsul? Oare pe ea, pe doamna prezentatoare, cum o face barbat-su fericita? Pfiu... erau copii in sala!!!

Nenumaratii artisti care trebuiau sa fie prezenti au fost ca steagurile lui Caragiale, doi la primarie si doi la prefectura, adica Gilmaro si inca doi instrumentisti. Hei, m-ati incurcat la numaratoare. O iau de la capat: aaaaa, Gilmaro si doi instrumentisti. Atat! Vreo 20 dupa cum se anunta cu surle si trambite.

Sarbatoritii. Daaa, aia care implineau 50 de ani si care ar fi trebuit sa fie in centrul atentiei, au fost cititi din fuga calului de pe un pomelnic cand lumea mai avea putin si pleca acasa daca nu termina Emilia cu vorba. Tare-i mai place sa se auda! Atat! Nici macar nu i-a scos in fata la o poza de grup, nicio bataie din palme dupa fiecare nume, ca sa nu mai spun de batai de inima. Lasa, lasa ca merge asa! Au ramas oamenii cu un puternic gust amar. Asta a fost tot? Macar un balon cu 50 sa le fi pus pe masa. Zic si eu... Probabil au costat prea mult artistii aia multi.

Oricum, cireasa de pe tort a fost cand m-am intors la masa mea si am constat ca ne lipsea lampa atat de laudata cu motive populare romanesti. Pai gata? Ne dau afara? S-a terminat petrecerea? Se sting luminile? Cica nu, le strange organizatoarea sa nu le furam ca le da ea la cine vrea. Hopa, eu nu voiam ca nu imi imaginam o minune de-aia in casa mea dar sarbatoritii poate voiau macar atata amintire de la seara aia in care au fost, cica, in centrul atentiei. Penibil din nou, foarte penibil! 

A fost o petrecere de la care am avut asteptari prea mari. Mult prea mari! O fi vina mea ca nu a fost asa cum ma asteptam. Acum puteti spune ce vreti, puteti da cu piatra, puteti sa ma stergeti de pe Facebook dar eu nu imi voi cere scuze niciodata pentru ce am scris mai sus. 

Friday, November 17, 2017

Toronto - Kitchener

Drum de seara Toronto - Kitchener. De fapt ar fi fost seara daca reuseam sa ies la timp din Downtown Toronto dar a fost noapte pana la urma. Si cand ma bucuram ca am prins viteza si CN Towerul se face tot mai mic in urma, au inceput sa-mi infloreasca pe parbriz puchitei stralucitori de ploaie marunti cat gamalia acului. Toate farurile, stopurile, luminile de pe stalpi si chiar de pe partea cealalta a planetei se multiplicau in fiecare strop de ploaie de pe geamul meu iar eu orbecaiam cu mainile inclestate pe volan cautand cu varful degetelor maneta stergatorului de parbriz. Am dat o treapta in jos. Stergatoarele faceau fleosc, fleosc, pauza, fleosc, fleosc, pauza. La fiecare fleosc vedeam  strada clar prin curcubeul de pe geam si apasam cu incredere pe acceleratie sa inghit mai repede kilometrii ce ma desparteau de casa. In timpul dintre zvacnirile lamelor de cauciuc pe sticla vedeam cum se nastea din nou discoteca de lumini pe geamul meu. Ploua tot mai tare. Am apasat maneta inca o treapta. Parea ceva mai bine asa.

- Da muzica mai tareeeee, a mieunat fiica-mea din spate!
Frate-su, in dreapta mea, a dat sa intinda mana sa execute comanda printesei.
- Nuuuuu, lasa-ma! Nu ma vezi ca-s stresata si ma trec toate transpiratiile? Lasa-ma cu muzica! Trebuie sa aud GPS-ul. Vreti sa va treziti la Montreal in noaptea asta? Le-am suierat printre dinti dintr-o suflare.

Si-a retras mana, s-a lasat usor pe scaun, si-a pironit ochii inainte si s-a lasat linistea. Intelesese ca e grav, ca ma-sa schimbase deja trei pampers de frica si ca e cazul sa fie atent la drum. Stateam toti trei incordati. Aproape imi auzeam inima. Ei nu aveau incredere in mine ca ma descurc. Stiam si simteam. Nici eu nu stateam mai bine la capitolul incredere in capacitatile mele de soferita dar prezenta lor acolo imi dadea puteri de super-mom. Ma gandeam la mama mea. Ce bine ca nu stie ce fac eu! Cred ca ar muri de inima sa ma vada in mijlocul autostrazii, inecata in traficul ala infernal, in ploaie, pe intuneric si cu copiii dupa mine. Dar ce-o sa ma fac eu cand va lua fiu-miu permisul si va fi la volan pe asa o vreme iar eu acasa asteptandu-l?

Saturday, November 11, 2017

Relatia mea cu facebuciul

Azi am citit un articol pe Catchy care spunea ceva urat de tot, ptiu, ptiu, despre aia care isi expun viata personala pe Facebuci de la poze cu unghii, poze cu mancarea din farfurie, ganduri si povestiri detaliate despre ce au mai facut in ultimul timp. Ups, zic! Astia se iau de mine. M-am simtit, da, recunosc! Pai recunosc, cum sa nu? Ca si eu va povestesc cate in luna si in stele despre mine, despre ce mai fac si cum ma mai simt dar, baaaaaai, eu incerc sa va smulg si un zambet, sa va spun  ce am mancat la pranz si ce bors bun am facut dar mai vesel, asa... mai cu haz de necaz. As putea sa ticluiesc istorii despre altii dar atunci ati spune ca e barfa asa ca m-am facut pe mine personaj principal ca sa nu avem discutii. Nici voi nu stiti daca ce spun eu aici e adevarat sau nu, nici eu nu bag mana in foc pentru asta. Luati si voi toate astea ca pe niste povestiri de lecturat usurel la cafea... Ba nu, nu e bine la cafea ca va tasneste pe nas cand va buseste rasul si patati fata de masa si camesa de pe voi. Asa patesc eu cand o citesc pe Mihaela. Parol! Nu! Cititi cand stati pe buda ca-i mai bine si mai safe. Stati cumintei, asezati si nu va vede nimeni sa creada ca v-ati tacanit cand radeti singuri cu tableta sau telefonul.

Cica, zicea autoarea, ca atunci cand te mananca sa postezi ceva sa te gandesti bine daca trebusoara aia intereseaza mai mult de 2-3 persoane din lista ta si daca nu gasesti mai multi sa le trimiti in privat mesaje doar celor vizati. Aloooo, aia care cititi ce debiteaza mintea mea creata pe-aici ia, sa-mi spuneti ca va intereseaza ca sa stiu daca sunteti mai mult de 2-3 ca altfel stau toata noaptea cu ochii in tavan si imi fac procese de constiinta ca va poluez facebuciul cu prostii. Nooo, eu stiu ca sunteti multi. Unii se bucura cand scriu ca mai aud vesti despre mine si ma iubesc, altii se bucura cand scriu ca nu-mi merge chiar asa de bine cum le merge lor iar altii pur si simplu sunt curiosi ce mai debiteaza nebuna, deci e de bine pe toata linia.

Pe de alta parte, stau si ma intreb, daca nu ar mai fi si mascarici ca mine pe-acolo sa mai spuna o minciuna, o gluma, sa mai puna poza cu oala de bors, s-ar duce naibii Tuchemberg. Stau cateodata cu ochii beliti in monitor si tot apas refresh sa mai vada si ochiul meu noutati si... nimic! Nimeni nu zice nimic. Lasati bre, toata sarcina in seama mea! De fapt, copchiii mei spun ca numai eu am mai ramas de moda veche cu facebuci, ca lumea e cu instagram si altele mai noute. Ia, lasa ca sting eu lumina si incui usa daca plecati toti si ma lasati singurica pe-acolo sa bodoganesc de nebuna.