Wednesday, October 18, 2017

Ca la noi la nimenea

Azi nu va povestesc despre frustrari. Nu, nu, nu! Am zis ca nu suflu o vorba despre faptul ca am o moaca de copchil retardat si par asa... putin gasca, scapata de mama in cap cand eram tare mica sa-mi mai pot aminti, din moment ce nu ma avanseaza astia ai mei si se prefac ca e furtuna, uragan sau alte catastrofe naturale cand se iveste ocazia sa ma promoveze. Nu va povestesc nimic! Doar ca s-au adunat. Na, ce sa-i faci! Caut job!

In schimb, azi va voi povesti cum pleaca o mama eroina la petrecere. Cum care mama eroina? Io! Subsemnata, ma declar mama eroina de copchii hamesiti care iti mananca si ficatii daca deschid frigiderul si e cumplit de pustiu in el. Mai lipsesc doar niste ciulini sa se rostogoleasca pe-acolo si devine deja scarry. Ca tot se apropie Halloweenul.

Duminica, pe cand inca invarteam la chiftele la ora la care ar fi trebuit sa fiu deja pe covorul rosu ca o pupazica infoiata, machiata si parfumata, stand in mirosul sexy al usturoiului prajit, cu parul valvoi si ochii impaienjeniti de fum, ma gandeam cum v-as povesti eu voua in ce mare fel ma pregatesc pentru asa eveniment si radeam singura prin bucatarie. Bine, mai si injur uneori printre dinti cand sare ulei incins din tigaie ca tare neindemanatica m-a facut mama! Am momente cand sunt tare amuzanta in cap la mine si va "scriu" povesti intregi de sa va tavaliti de ras dar tuta rau cand dau sa ma apuc de scris, adica asa, ca acum.

Dupa ce am despielitat vreo cinci ciuperci si-am constatat ca mai am de cel putin zece ori pe-atat desi aveam impresia ca deja mutasem macar un munte din loc am inceput sa urlu ca sirena pompierilor dupa ajutor. Tatal lupilor era in basement studiind stiu eu ce... motoare de avioane care sa il duca in Europa in douaj' de minute sau gaurile negre din Univers. N-a reactionat pozitiv la primul urlet. Al doilea a rasunat imediat mai tare. Ceva de genul: "Daca ma ajuti dupa ce termin, mai bine nu te mai deranja! Ma descurc si singura sa despielitez o tona de ciuperci pe care TU le-ai vrut si-o sa mergem la petrecere la inchidere sa le uram tuturor drum bun spre casa, sper ca v-ati distrat de minune FARA noi!" Nu, nu va ganditi ca am incheiat asa rapid. Am continuat sa dau din gura pana l-am vazut scos din barlog mormaind ceva printre dinti. Probabil imi spunea cat de mult ma iubeste si cum a petrecut douashunu de ani minunati in compania mea, ca sunt cea mai tacuta persoana de pe planeta de la care cu chiu cu vai scoate cate un cuvintel (nu cred ca a terminat nici in ziua de azi de adaugat calitati la lista).

Cum l-am vazut suflecat si instalat in bucatarie am fugit sa aranjez cele trei fire de par pe care le mai am cu carare pe o parte iar apoi sa tencuiesc si gletuiesc fatada. Muuult glet! Dupa cum stiti, o femeie e gata in cinci minute. Alea cinci de dupa ce sotul a terminat de gatit, a spalat vasele, maturat prin bucatarie, s-a imbracat, aranjat, a pornit si motorul masinii de mai are putin si o ameninta ca nu mai merge nicaieri daca nu iese din casa in secunda doi. Cam asa si eu!

Eu nustiu cum faceti voi dar la noi e o vesnica fugareala si urlete. Astept pensionarea ca doar-doar m-oi potoli naibii odata! Cine nu ma crede, este invitat sa verifice duminica asta cum facem noi cand implinim cei douashunu de ani de convietuire intr-o stare sora cu nebunia. Da, stiu ca pe 20 e aniversarea nu-s chiar asa bolunda.





Tuesday, October 10, 2017

Sandy

- Sa nu imbatranesti, Veronico! Sa nu imbatranesti ca atunci ai dat de Dracu’! Incep sa te doara toate, sa pice una, alta... zice Sandy si incepe sa rada zgomotos. Femeia masiva din fata mea se zguduie din toate incheieturile si se imbujoreaza instantaneu.
- Ăăăă, ba eu as vrea sa am sansa de-a imbatrani! In zilele noastre e o mare realizare sa ajungi la o varsta inaintata, ii spun eu serioasa.
- Cum asa? In zilele noastre speranta de viata a crescut mult! Sandy si-a pus o mana in sold iar cealalta o flutura cu un deget ridicat in fata ochilor mei in timp ce incrunta o spranceana.
- Pai stii, cu toate cancerele astea care ne dau tarcoale...
- Stai linistita ca nu sunt chiar atat de multe pe cat suntem lasati sa credem. Cati ani ai draga mea?
- 43 ma aud ingaimand cu o voce mititica.
- Uuuu, ingrata varsta... si rade din nou din toata fiinta. Pe la 40 de ani au inceput sa mi se intunece orizonturile si chiar am avut o perioada foarte urata. Au inceput problemele de tot felul. Ba scartaie un genunchi, ba incepe sa te lase vederea, ba creste barbia dubla, ba te doare pe ici, ba pe colo, incepi sa iti dai intalnire cu doctorul mai des decat cu oricare alt barbat din viata ta, te panichezi din orice, te simti batrana, terminata si distrusa. Bine ca vine varsta de 50 cand totul se linisteste, te luminezi si ai,  in sfarsit, o perioada de pace si implinire.
-Wow, pai atunci vreau sa sar direct la 50!
- Rabdare, draga mea, rabdare! O sa ajungi si acolo. O sa traiesti pana la 90 de ani.
- Ah, ce bine! Ii cant eu in struna.
- Stii, bunica mea a venit peste ocean inchisa in burta unui vapor urias, cu cinci copii dupa ea, in conditii mizerabile, a ajuns aici si a muncit din greu, a fost saraca lipita pamantului dar a razbit si a trait pana la 80 de ani. A avut o viata foarte grea in comparatie cu vietile noastre. Noi vom fi mult mai longevive ca femeile de pe vremea aceea.
- Asa sa fie! Mi-ai facut ziua, Sandy! Mi-ai adus zambetul pe buze azi. Iti multumesc! Sa fii puternica maine si sa treci cu bine peste...
- Multumesc! M-am obisnuit cu chimioterapia. Ridica din umeri ca un copil prins facand o pozna si rade strengareste.
Sandy are 70 de ani. E alba si senina ca o zi de vara. Vesnic pozitiva. Ii caut compania. Ma hranesc din energia ei.

Friday, October 6, 2017

Fain! Vine long weekendul...

Vineri, ora 5 PM. As vrea sa plec acasa si nu pot. Nu inca. Mai am un milion de treburi nerezolvate la birou. N-am invatat inca sa dau ochii peste cap si sa bat tare din gene ca sa ma scuteasca seful de raspuns la un milion de telefoane, cinci miliarde de e-mailuri, de conversat cu cel putin o persoana pe secunda care intra in birou cu treaba sau fara in timp ce bag mare sa fac PO-uri, sa bag cecuri, sa verific invoice-uri (naiba sa le ia pe toate ca le spun numele englezesc). Aaaa... stai ca nu am sef! Ptiu ca uitasem ca n-am sef. Eu sunt Mama Zmeilor acolo. Fac treaba pe care candva o faceau 4 oameni la pret de unul. Mai ca m-as angaja si eu la cat sunt de proasta!
Inchid totul, pun teancul de hartii neterminate intr-un dosar care sufera profund cand dau sa il inchid, imi iau geanta, ma uit in jur sa nu fi uitat ceva, dosarul sub brat si plec. Ma gandesc ca le-oi termina acasa ca doar este long weekendul de Thanksgiving. Multumesc si eu ca suntem sanatosi si ca ne putem plati facturile. As mai multumi si pentru mancarea pe care o punem pe masa daca s-ar gasi cineva sa mai si gateasca. Eu nu mai apuc.

Cand sa ies, dau nas in nas cu una care tocmai venea sa plateasca. Nu ma lasa inima si ma intorc din drum. Na, daca n-ai avut ce face... Acu stai cu mamaia sa-ti povesteasca toata tineretea ei de la Ultimul Mohican incoace. Si zambesc stramb si incurcat ca mi-e jena sa o las cu ochii in soare. Fac o socoteala rapid, cat timp imi zice ea de doctorul ei cel frumos si tanar la care ar trebui sa ma inscriu si eu, ca voi ajunge acasa pe la 7 probabil. Lasa, ma duc altadata la Zumba! Or sa ma certe fetele dar le pup si le trece. Scot batranica frumusel din office si dupa ce ne uram de cateva zeci de ori traditionalul “Happy Thanksgiving!” o zbughesc catre masina. Ajung, descui, arunc hartii si geanta, pun centura, pornesc motorul si cand sa plec imi dau seama ca am uitat telefonul in office. Tu-i... Ma strecor inapoi in cladire si ma rog fierbinte in gand la toti sfintisorii sa nu-mi rasara iar baba aia de pe undeva. Stiu ca-s rea ca i-am zis baba mai ales ca intr-o zi m-am trezit cu ea in birou cu o felie uriasa de tort dupa ce ma sunase, i s-a parut ca am vocea cam trista si s-a gandit ea sa ma indulceasca putin.

Daaaa, am niste chiriasi tare draguti in blocul ala. Primesc dulciuri aproape zilnic. Ori am moaca de-aia cu ochi de vitel care cere prajituri ori asa o fi treaba cu dragalitul dar marimea fundului meu creste direct proportional cu numarul chiriasilor care ma iubesc. Am un mosulica... asta simte nevoia sa ma laude pentru orice rahat fac. Pun o hartie ca avem un lift stricat dar am dat deja comanda de piesa lipsa care va veni intr-o viata viitoare? Pac, mosulica vine sa imi spuna ca sunt grozava ca tin totul sub control. Pun o hartie simpla pe care scriu frumos aia cu “Happy Thanksgiving!”, apare iar. Minunat, nemaipomenit! Las’ ca data viitoare pun o hartie goala.

Vai, ce m-am intins iar la vorba! Voiam doar sa va spun sa aveti un weekend minunat si sa nu uitati sa traiti! HappyThanksgiving!



Wednesday, September 20, 2017

Sedinta foto

Sunt trei ani si jumatate de cand bodoganesc pe-aici de una singura numai si numai despre mine. Am decis sa schimb placa si sa va vorbesc despre oamenii frumosi pe care ii intalnesc in aventura mea canadiana. Prima care deschide seria este Ana Lucia, o frumoasa si o talentata in ale fotografiei.

 Nici nu-mi mai amintesc prea bine cum era fotografia publicata de La blouse roumaine cu Ana imbracata in costum national. Important este ca mi-a atras atentia si am citit povestea ei. Asa am aflat ca e in Guelph si ca nu cunoaste decat vreo doi romani in imprejurimi. Nici eu nu cunosteam prea multi in Kitchener atunci asa ca am contactat-o pe Facebook si bine am facut. Da, asa agat eu lumea pe Facebook. Copii, nu faceti ca mine! Numai eu am voie. Doar eu ma pricep la omul bun si omul rau.

Ana mea e o minune de mamica studioasa, cu o alta minune de fetita lipicioasa foc. Ne-am intalnit, dupa indelungi amanari, duminica trecuta sa ne pozam. Imi scrisese ea sa vin sa ne plimbam intr-un parc superb sa prindem cea mai faina raza de soare oglindita in apa si cea mai calda culoare de septembrie pe obrajii mei. N-a zis Ana chiar asa dar inventez si eu acum ca sa fac povestea mai interesanta. Oricum, m-a convins sa ma las pozata si m-am dus sa le iau de-acasa. Nici n-am coborat bine din masina ca mi-a sarit in brate zgaiba mica. Nu pot sa cred ce lipici am la copii! Asa stransa de gat si inlantuita de manutele ei mici am fost cea mai fericita de pe pamant pentru cateva secunde cat a durat imbratisarea ei de copil sincer. Imi amintesc si acum cu mare drag si putin dor de toti copiii care au venit la spectacole la Hansel si Gretel toamna trecuta. Promit sa pun la cale un club pentru copii aici la Kitchener numai sa ma mai adun si eu putin, sa imi pun gandurile si neuronii in ordine. O fac eu si pe asta...

Am descoperit un parc superb in care trebuie neaparat sa mai ajung inca o data cand s-or colora frunzele copacilor in tonuri calde. Cine mai merge cu mine?

M-a pus Ana pe un pietroi in mijlocul apei si mi-a zis sa fiu naturala. Acu ce sa va spun? Apa era cam rece, fusta deja era uda asa ca m-am tavalit prin apa, am ras cu ochii in soare pana mi-au dat lacrimile, mi-a intrat parul in gura, lumea se uita la noi ca la nebune. Pai nu eram numai eu mozolita toata in rau. Ana intrase pana la genunchi si se chircea in toate pozitiile pentru amarata aia de raza de soare. Cu fundul in sus, cu capul in jos, ea tot tac, pac, stai sa reglez lumina, stai, nu misca, da parul din ochi, muta mana aia mai in spate, capul mai sus, umarul mai jos, suge burta, tac, pac! Toate astea ca sa ajung acasa si sa-mi dea copchiii verdictul: mom, ai o varsta! Ce-i cu pozele astea de pustoaica ciufulita? 

E faina fotografita mea! Faina ca om si ca artist! Mie imi plac pozele facute de ea. Sper ca si voua. Eu o recomand din tot sufletul.






Sunday, September 10, 2017

Raport de weekend

O alta duminica dimineata lenesa cu aroma de cafea. M-am trezit cu zambet. Mi-e din ce in ce mai clar ca lucrurile marunte ne fac viata frumoasa. Cum poate sa ma faca pe mine fericita o amarata de fasola? Da, o fasola!
Ieri am fost la piata. Dupa 4 luni si o saptamana de cand locuiesc in Kitchener am reusit sa ajung si la  St. Jacobs. Mi-am dorit enorm dar nu am avut cand sau cum sau cu ce. Ieri mi-am convins copiii din dotare sa ma insoteasca si ne-am dus. Numesc asta expeditie de recunoastere. Ne-am intors victoriosi cu fasole boghi. Pentru cei ce nu-s moldoveni habar n-am cum s-or numi. Probabil bobi. Le-am gatit cu incantare, cu magie si cu cimbru. Buuuun de sa te lingi pe degete! Abia astept sambata viitoare sa mai trag o fuga, de data asta in cunostinta de cauza, sa mai iau, multe, multe si sa le pun la congelator. Normal ca imi doresc si ardei si vinete pentru iarna dar mi-ar mai trebui un congelator dupa cat de multe vreau eu.
Mi-ar mai trebui sa gasesc o ferma cu vreo batranica alba si micuta care sa-mi vanda oua proaspete din cuibar. Eventual sa ma lase pe mine sa fur ouale de sub fundul gainii sa ma simt ca pe vremea cand zburataceam gainile prin cotet la bunica. Nici nu apuca biata gaina sa scoata oul ca eram prezenta langa ea si-apoi cu el cald in mana ieseam victorioasa, rumena in obraji si cu ochii scanteietori la ai mei sa le arat comoara. Impielitata mai eram!

Nu prea mai reusesc sa scriu. Incep o postare dimineata si sper sa o termin acum seara.
Azi am fost la biserica sa cunosc oamenii din comunitate. Cica asa se face si pentru ca tot era picnic dupa slujba am zis sa mergem si noi sa ne vedem cu lumea. Faini si preotul si sotia lui! Pana la urma, tabara aceea organizata de biserica a fost scanteia mutarii noastre aici. Faceam naveta in fiecare weekend la Kitchener ca sa se vada fiica-mea cu copiii din tabara pana ne-a placut asa de tare ca n-am mai vrut sa plecam de-aici.

In alta ordine de idei m-as cam lauda cu ce-am mai facut in ultimul timp.
Desi ar parea ca toata ziulica numai de petreceri imi arde pe-aici, mai fac si lucruri serioase. Nu-s chiar asa cu capul in nori cum par.
Acum o saptamana, sambata seara, pe la ora asta ma intorceam de la Niagara. Aveam un suflet asa de plin de bucurie si satisfactie ca nu mai incapeam in masina. Doar frica de autostrada noaptea si pe ploaie mai taiau din elanul meu.
Dragii matusii, am fost profesor la workshopul de pictura de icoane pe sticla in cadrul unei activitati de prezentare a artelor populare romanesti organizata de comunitatea romaneasca de la Niagara. Imi amintesc ca prima oara am facut pictura pe sticla in stagiile de pregatire pentru animatori cu frantujii de la Fundatia Leo Lagrange acum vreo 25 de ani. Amintiri, maica... tinerete...
Toata treaba cu Niagara a mers struna. Am fost mandra de picturile celor ce s-au asezat la masa noastra. Cel mai mult mi-a placut de un tatic de baietel caruia nu ii venea sa creada la final ca aia e pictura lui ca omul insistase la inceput ca nu are talent si nu se pricepe dar s-a asezat asa, ca sa faca si el ceva cat desena copilul.
Si ca sa ma simt eu si mai fericita, implinita, apreciata si minunata, am primit oferta Scolii Romanesti din Oakville sa ma alatur lor, sa lucram impreuna. Da, am primit-o cu amandoua mainile cu mare bucurie. Sambata viitoare imi iau copchila in dinti si fugim in Toronto la dentist si-apoi la Oakville la inscrieri. Ah, tocmai am realizat ca nu mai am cand sa ajung la piata sa iau boghi. Se ofera cineva sa-mi ia?

Multe se intampla nou si frumos in viata mea. Pregatesc si mai multe. Imi tot coc o idee de vreo doua luni incoace dar si cand oi pune-o in practica...


Sunday, August 20, 2017

Dietele mele

Cam acum nouaspe ani a inceput batalia mea cu dietele. Atunci abia se nascuse Tudor si din frumoasa de cinzeci de kile devenisem dintr-o data bestia de optzeci. Am avut si rotunda suma de nouazeci impreuna cu Tudor cand locuia la mine in burta. N-o sa dau in veci vina pe copil ca doar nu scotea el mana din burta sa imi infunde gura cu mancare la orice ora din zi si din noapte si nici plangand de foame in burta la ma-sa nu l-am auzit.

Toate dietele le-am incercat. Toate! Doua au avut success cu mine. Una a fost infometarea iar a doua Dukan. Dupa prima am ajuns lihnita dar slaba, palida si incercanata la nunta finilor mei. Pentru acest eveniment m-am chinuit jumatate de an, zi de zi si ceas de ceas, ca n-am vrut sa stric pozele copiilor de nunta si sa ocup trei sferturi de poza iar ei sa se inghesuie cu tot cu nasul intr-o bucatica. Nunta a fost superba, nasa la fel dar am calcat stramb cu tortul mirilor si atat mi-a fost! Am plecat la mare dupa nunta si m-am intors inapoi grasa si frumoasa ca vacile olandeze. Cu Dukan, cea de-a doua mare slabire, nu am suferit asa grav ca papam bine. Trebuia sa ma duc in vizita in Romania si nu puteam sa apar acolo durdulie ca s-ar fi gasit imediat guri rele sa spuna ca m-am infundat cu hamburgheri si coca cola ca americanii. Ajunsa acasa, am zis sa trec asaaaa, in vizita, pe la cofetaria mea preferata, cea de langa posta din Pacurari. Asaaaa, in vizita... Intelegeti? Am plecat cu cate patru eclere, patru savarine, patru amandine, patru de-alea, patru de-alelalte... cate una pentru fiecare membru al familiei mele. Durere mare in suflet am avut cand am constatat ca ai mei au ciugulit cate putin din fiecare si le-au lasat balta, incepute. Io, ca o mama buna, m-am sacrificat, normal, si le-am papat pe toate. Spuneti voi, care sunteti mame, de cate ori nu ati mancat ce ramanea de la copii. Ca e pacat sa arunci. Le-arunci mai bine in tine mai ales cand le-ai dus dorul atat de mult! Apoi, tot cu ocazia venirii mele acasa, pregatise mama niste bunatati de murea inima in mine sa spun ca-s la dieta. Si cumnata imi facuse cozonac si papanasi cum numai ea stie sa faca. Am zis ca las dieta balta cat sunt acasa ca n-o fi foc si o reiau cand m-oi intoarce in Canada. Pffff... doua saptamani de bine au sters cu buretele tot chinul meu de sase luni. N-am mai fost in stare sa ma intorc la dieta. Cum de ce? In Canada se apropia Halloweenul si seful imi postase pe birou doua boluri mari cu dulciuri si chipsuri sa ii servesc pe cei care intra in birou. Doamne, ce darnica am fost cu mine! Tot serveam ba una, ba alta! Sa vad care e mai buna. Sa nu dau oamenilor ceva rau, nu?

Dupa cum se vede nu metoda de slabit e cuiul lui Pepelea la mine ci motivatia. Am nevoie de un motiv real, important si iminent care sa ma faca sa imi pun toata vointa in joc. Cineva zicea sa imi propun o vacanta ravasitoare in Cuba si sa slabesc de rusine ca va trebui sa apar pe plaja ca o morsa. Nu, nu chiar balena esuata. V-am auzit! Altii imi spun de sanatate. Neah, ca vad mereu altii mai grasi care inca misca si ma mangai ca or crapa aia primii. Ei, ia sa va aud, niste motive importante aici la fata. Hai cu idei cat sunt pusa pe fapte mari. Am auzit de dieta Mirelei Retegan aia care te pune sa mananci numai la ore fixe si ma gandeam sa ma apuc de ea. Sau ma intorc la nenea Dukan?

Tuesday, August 8, 2017

Long weekend scurt

O sa ziceti ca viata mea inseamna numai munca, munca si petreceri. Aveti dreptate. Chiar asa si este in ultima vreme, in ultimii ani. La atat se rezuma experienta mea canadiana si nici n-as mai avea ce sa spun  nou despre mine. O sa incep sa povestesc despre altii care fac lucruri mult mai interesante pe-aici ca sa nu credeti ca emigrantul roman in Canada se ocupa numai cu chestii de-astea gen nani, papa, caca, asa ca mine.

Am intalnit si oameni ocupati. Am pus punct dupa ocupati, am stat cu degetul in sus si ochii in tavan pentru ca nu ma puteam hotari cu ce. Unii, nu multi, cu pastrarea traditiilor, limbii si portului romanesc, altii cu pictura, cu muzica buna, cu sporturile, treburi care solicita ceasuri intregi de munca si dedicare. In rest... fiecare cu munca si casa lui si chiar nu vad nimic rau in asta pana la urma. E firesc, e omeneste. Voiam doar sa ma disculp ca nu-s singura care nu face nimic interesant in Canada. Eu doar traiesc!

Weekendul asta l-am petrecut intens. Am tras chiulul de la munca cu sete. Trei zile libere de job si inhibitii, trei zile in care mi-am amintit ca sunt adult numai cat am fost cu fiica-mea la dentist sambata dimineata si cu fiu-miu la interviu luni dimineata. In rest, am avut aproape 17 ani ca medie de varsta de-a lungul celor 48 de ore de dezmat.

Sambata seara am experimentat ceva cu totul si cu totul inedit, o petrecere superba pe un vaporas, pe lac, cu vedere la luminile orasului Toronto, cel care nu doarme niciodata. Eu nu stiu de unde le mai scornesc Daniel Predoi si Dj Connex dar ma surprind la modul cel mai placut cu putinta de fiecare data. O petrecere de-a lor o intrece mereu pe precedenta iar cand pleci te intrebi ce Dumnezeu mai scornesc data viitoare. Abia te dezmeticesti dupa una, ca iti cauti bilete la urmatoarea. Adevarat ca si compania e importanta iar eu am de-acum un grup de zbanghii ca mine. Cei mai nebuni dintre noi deja au bilete la petrecerea din Septembrie. Luam si noi indata. Sa nu va puna pacatul sa imi luati toate biletele de la masa 6 ca ma pun pe bocit la Daniel sa ma mute la alta masa cu tot cu prietenii mei.

Duminica,  varza de oboseala dupa plimbarea cu vaporasul si dansatul pe puntea cea mai de sus unde te batea briza ca in Titanic, m-am smuls din pat si m-am apucat de gatit pentru petrecerea mea de casa noua si pentru copila mea care si-a pus aparat dentar si papa cu paiul. Ei bine, nu va pot arata poze de la petrecere pentru ca nu am si nu am pentru ca eram numai pe burta de ras. V-am spus ca am prieteni zbanghii. Nu-i chip sa deschida vreunul gura ca toti ceilalti lesina de ras. Cum sa nu-i iubesti?

Luni dimineata, cu ochii carpiti de somn, dupa ce am dormit toti, care pe unde a apucat, si-au luat zborul cu totii spre Toronto. Numai Maria a ramas sa imi tina de urat la o cafea zgribulita in gradina sa nu ma simt sedusa si abandonata.

Azi e marti deja. La munca ma tot intreba lumea cum mi-a fost weekendul. Scurt! Al naibii de scurt!