Absolventa mea

Ma ia de mână și mă duce pe canapeaua noastră roșie din living. Mă așează cu grijă, sprijinindu-mă cu ambele ei mânuțe, de parcă aș fi bătrână rău iar eu mă las în grija ei și-mi place!

- Mami, lasă capul pe spate, mă roagă și îmi culege repede două fire de păr răzlete de pe față. Las capul pe spate și sunt fericită. Toată ființa îmi este zâmbet. Cât am visat eu la clipe ca asta! Fetița mea, prietena mea, este mare. Azi termină clasa a opt-a. O lacrimă de mândrie încearcă să se strecoare printre gene dar mă prefac că am ceva la ochi să nu mă vadă. Stau așa, cuminte, cu ochii închiși și aștept. A spus că mă machiază ea azi pentru festivitatea de absolvire. În timpul ăsta îmi trec prin minte tot felul de amintiri ca și cum ar fi un moment de bilanț. 

Datorită ei am plâns pentru prima dată în viața mea de fericire atunci când m-a anunțat moașa că ce-am născut eu acolo nu e băiat cum știam ci fată. A fost din prima secundă minunea noastră. A apărut la cererea expresă a lui big bro care, in Mânăstire la Hadâmbu, și-a împreunat mânutele în fața icoanei și a rugat frumos pe Doamne Doamne să-i dea un surior sau o frățioară. Probabil de-aici și confuzia cu sexul pruncului nenascut încă. S-au uitat cum se uită curca-n lemne ditamai doctorul dar și D în aparatul ăla care trebuia să ne zică daca va fi George sau Teodora și au văzut biluțe. Și-și arătau unul altuia cu convingere biluțele de pe monitor mândri nevoie mare. Le-am tras țeapă! Sorry, băieți, dar eu mi-am dorit fată că băiat aveam deja. Planul meu era întâi un băiat și-apoi o fată ca să aibă el grijă de ea.

Simt cum își baga mânuțele în părul meu să-mi lase fața liberă și începe să mă dea cu fond de ten. Soră-mea, de pe Skype, ne asistă. E nana ei și fata îi seamănă în toate cele mai mult ei decât mie. 

- Nu-i mai pune atâta fond de ten că parcă are mască! Eu doar zâmbesc. Dacă vrea fata mea, azi aș putea ieși și cu mască de clown pe stradă numai să stea ea cu mine să mă coloreze și să-i aud ciripitul vesel de om tânăr cu speranțe. Mi-a băgat fond de ten și în ochi dar tac. La cel mai mic gest de protest ar putea renunța și nu vreau. Momente ca ăsta vor fi printre cele pe care le voi depăna din memorie atunci când voi sta la poartă să-i aștept sa vină.

Mă uit printre gene la ea și nu îmi vine să cred cât e de frumoasă "gogoașa înfuriată". Așa i-a spus big bro când s-au întâlnit prima oară. Venise el, cavaler, aranjat și dichisit, la maternitate să o vadă pe little sis. S-a uitat la bebele gras si roșu de plâns. M-am aplecat duios spre el și l-am întrebat cum i se pare surioara. El s-a întors spre mine, a ridicat din umeri și cu un zâmbet încurcat a decretat:"Arata ca o gogoașă înfuriată!" Și așa i-a rămas numele mult timp.
Știu deja că, dintr-o sală plină de copii, a mea îmi va părea cea mai și cea mai și mai știu că nu numai eu voi crede asta. Vor mai fi acolo bunicul, tatăl si fratele ei și vor plesni și ei de drag și de mândrie.
Zboară și tu puiule, zboară!

Postare banala de sambata dimineata

Iubesc diminetile de vara, de weekend, cand ma trezesc prima din casa si pun tiptil de cafea. Deschid fereastra larg sa ma inunde tot aerul racoros de Kitchener si sa ascult pasarile in zori. E liniste pe strada mea. Toata suflarea doarme inca. Dorm si ai mei. Ma uit la copacul din fata casei care pare sa aiba niste fructe mici si rosii. Or fi merisoare salbatice. N-am avut timp sa-l observ de cand ne-am mutat. Trece un mos alergand cu catelul. De unde or avea oamenii de varsta lui atata energie? Eu sunt lenesa ca pisica vecinilor pe care o vad scaldandu-se in praf sub o raza de soare. Imi iau cafeaua fierbinte, torn mult lapte peste ea si o lingurita de zahar, invart in soapta cu lingurita sa nu trezesc lupii si ma asez in living cu tableta. Am chef de scris, am chef sa povestesc cu voi si iar ma amarasc ca nu am diacritice pe tableta si nu stiu sa le pun.
Toata saptamana am avut chef de scris dar nu am gasit timp. Am vrut sa povestesc despre cum am hotarat eu sa slabesc a mia oara de nu ma mai crede nimeni. Poate nici eu nu mai cred ca as putea. Un articol pe Facebook aproape m-a convins sa ma iubesc asa cum sunt si-am zis un da cu d mare dar vine altul imediat cu nustiu ce actrita care la 60 de ani arata inca superb si ma rusinez ca eu la anii mei is varza de bruxelles, adica infoiata si creata. Salvarea a venit de la postarea aia pe care am si distribuit-o ca sa n-o uit, aia de zice ca "Sezonu slabesc pana la vara s-a incheiat. Urmeaza sezonul cine ma iubeste, ma iubeste si asa!" Hai, ziceti voi ca nu ma iubiti si asa! Imi amintesc si acum de Cristi, colegul meu de la politie care, dupa o cura de slabire zdravana de-a mea, mi-a zis: "Vero, nu te supara, dar nu-ti sta bine slaba. Arati asa palida, incercanata si abatuta!" Deci, nu ma mai strofoc sa slabesc. Ba daaaaaaa, ca ma cam strang hainele si nu am bani de altele. In fine, vad eu...

In alta zi am vrut sa va povestesc despre cum conduc eu singurica pe autostrada. N-am crezut sa ajung sa o vad si pe asta! In Romania aveam un Matiz micut. Era ca o a doua piele pe care o dezbracam cand intram in casa si o luam imediat ce ieseam. Nu mergeam nicaieri fara masinuta mea. Spaima soselelor, ce mai! Nu, nu ma dau mare soferita. De multe ori faceam prostii in trafic de ajungeam acasa cu genunchii tremurand de frica dar niciodata nu am renuntat. Ajunsa in Canadezia insa, am renuntat total. Ma speriau intersectiile largi, semafoarele puse altfel decat la noi, aglomeratia din trafic, autostrada in special. Am luat si cateva ore de conducere ca sa imi schimb mintea pe sistem canadian si ma speria instructorul de moarte la intrarea pe autostrada cand facea "Gazut, baga gazut! Baga, baga ca te ia ala din spate!" Fereasca toti sfintisorii din ceruri! Ma lua ameteala ca eu n-am mers in viata vietilor mele cu 120 la ora. Ma luau pe rand vertijul si pipi si transpiratii de frica. Am zis ca eu n-oi conduce niciodata aici dar iata ca mutata in Kitchener mi-am luat inima in dinti si am condus prin oras mai intai dar cand am primit oferta de lucru in Burlington, neavand incotro, a trebuit sa o fac si pe asta, sa ies pe sperietoarea aia de autostrada. Vreo saptamana l-am chinuit pe D sa ma duca si sa ma aduca dar nu asta era solutia. Am urcat eu la volan cu el in dreapta inca vreo saptamana si-apoi mi-a dat drumul singura. Inca sunt varza de oboseala seara cand ajung acasa de concentrare si frica. Am febra musculara la maini de cat strang volanul. De fapt am febra musculara peste tot ca strang si din fund iar spatele sta teapan in scaun iar picioarele nu mai spun cam cum stau de incordate. Ma intreb cand ma voi simti confortabil sa conduc, sa admir peisajul, sa ascult muzica si sa fie drumul spre casa ca o plimbare in parc cum am auzit ca e pentru altii. Apropos de muzica, cine ma bucura si pe mine cu un stick cu muzica buna ca mi s-a cam acrit de sogore, mai sogore, ne plac sogoritele si leagana barca, sa facem valuri... atata am, atat ascult ca la radio ma enerveaza aia cu vorbaria lor. D nu are timp de muzica mea ca face stacco pe-afara la casa iar daca rog pe big bro m-oi trezi cu niste muzica de-aia numai cu injuraturi si n-am gresit cu nica, zau! Mai bine ascult cu sogoritele desi Taxi de la un capat la altul as vrea ca sa fiu dureros de sincera.

Gata, gata cu povestitul ca trebuie sa fug la jobul de weekend. In weekend lucrez in Kitchener. Nu mai conduc la Burlington. Floare la ureche! Aici totul e aproape. Pui adresa pe gps si cand vezi 10 minute te pufneste rasul de distantele astea. Sar in ia mea si fug la munca. Si nu, nu-s disperata dupa bani cum mi-a sugerat cineva dar pana si-o gasi jumatatea mai buna a mea job oi face si asta ca mie asa mi-a zis acolo la starea civila ceva cu la bine si la greu.
Va pup si va doresc weekend placut!

Father's Day in Canada

Azi am gasit pe o masa niste pixuri faine si alaturi un biletel care ne invita sa luam unul. Eu ma dau in vant dupa pixuri. Mereu imi propun sa incep sa le colectionez dar nu reusesc decat sa le imprastii pe la prieteni sau pe unde se intampla sa trec. Am luat unul si cand l-am sucit scria frumos, pe o parte #1 DAD. Am mai luat un pix ca acum am doi tati acasa si amandoi sunt tati desavarsiti pentru copiii lor.
Ziua a trecut si iata, in creierul noptii, in prag de ziua tatilor, aici, in Canada, ma gandesc la tatal meu. Uneori ma gandesc la el cu ciuda si nod in gat ca a murit atat de tanar dar azi ma gandesc cu dor si drag. Mi-ar fi placut sa-i seman fizic. As fi fost frumoasa. As fi fost deosebita. Am avut un tata inalt si cu cei mai frumosi ochi albastri pe care i-am vazut vreodata. Tare mult mi-am dorit ca macar copiii mei sa aiba ochii lui dar lectiile de genetica le-am cam incurcat si nu mai stiu cum se transmit genele la urmasii urmasilor nostri. Mie mi se pare ca fiu-miu ii seamana foarte bine. E aproape acelasi tablou doar ca pictat in tonuri maronii. Mama zice ca nu e adevarat iar ea este singura care il stie pe tata de cand era de varsta copchilului meu desi e posibil ca mama sa nu mai aiba o imagine clara despre cum arata nepotul de cand nu am mai fost acasa. Maiculita, acum imi dau seama ca parintii mei s-au casatorit cand erau de varsta copilului meu iar eu nici nu l-as fi intarcat pe-al meu inca daca se putea.
Ce-am luat de la tata este temperamentul coleric si imaturitatea. "Tare-i mai semeni lui tat-tu, draga mamii!" imi zice cand ma aude ca am schimbat jobul. Tata era strungar. Unul dintre cei mai buni pe care i-a avut Iasiul candva. Ne intrebau la scoala unde lucreaza parintii iar eu, de fiecare data, trebuia sa intreb acasa unde mai lucreaza tata de data asta. Erau mereu niste litere care nu mi-au spus nimic niciodata asa ca nu ma chinuiam sa le retin: IJIM, IJTL, IMAMUS... Nu bag mana in foc ca astea erau dar cam asa imi aduc amainte ca il cautau toti si tot il rapeau pentru doi craitari in plus. Avea bani, avea si relatii peste tot, la toate fabricile ca peste tot facuse cel putin o piesa, ceva. Pe vremea aceea mureai de foame daca mancai numai cat era pe cartela. Trebuia sa ai legaturi si sa te descurci sa aduci acasa si carne si de toate.
Tata imi spunea "printesa" sau "Gutu". Ma trezea usurel dimineata cand pleca la munca si ma intreba in soapta: "Ce sa aduca tata azi, Gutule?" iar eu miorlaita si cu ochii lipiti de somn ceream numai ciocolata chinezeasca pentru ca atunci chiar colectionam ambalajele cu fluturi de pe ciocolata chinezeasca (si servetele colorate). Cica tata ma alinta cel mai tare pentru ca seman cu mama: mica si tigancusa. Tot genetica asta e vinovata ca eu ma dau mare nemtoaica din neamul lui Kraus, morarul adus de printul Sturza tocmai din Germania ca sa ii urneasca moara de la Uricani dar sangele tatarilor navalitori se pare ca a invins in aspectul meu. Ma umfla rasul cand ma gandesc cum s-or impaca nemtii cu tatarii, cu razasii lui Sterfan si cu rusii din sangele meu. Poate tocmai de-aia sunt asa ca un ocean: cand calm, cand batut de furtuni sau bi-polara cum imi zice fiica-mea.
Un lucru e cert: mi-e dor de tata chiar si dupa 24 de ani de cand a plecat! Sa va sarbatoriti tatii frumos azi, cei care inca ii aveti!

Casa de copii si eu

Zilele trecute imi trimisese sora-mea un link sa citesc ceva. Ea imi trimite multe si marunte in fiecare zi. Recunosc ca nu le citesc pe toate. Unele nici nu le deschid si ea stie. S-a nimerit insa sa vad ca e ceva despre mama si cum sunt eu departe de mamuta mea am deschis sa vad ce e. Era un Blog post de Viorel Ilisoi si-am inceput sa citesc cam tot ce avea acolo la el pe blog. M-am oprit mai ales la postarile despre copilaria lui fericita si m-am trezit purtata intr-un vartej al amintirilor.
Am terminat liceul in vara lui '94 si m-am trezit repartizata la Casa de copii cu scoala Budai. Era aproape de oras. Faceam naveta cu trenul ceea ce, zicea lumea, era lux. Cumparam abonamente cu 30 de calatorii lunare si ne rugam sa nu ne composteze nasul toate casetele inainte de finalul lunii. Ar fi insemnat faliment doua abonamente pe luna. Din primul meu salariu mi-am luat un abonament, un ceas, o pereche de blugi si gata banii. Noroc de mama ca am avut ce manca pana am invatat sa dramuiesc banii de la un salariu la altul! Ce fuste? Ce taioare? Ce moda? Blugi, nenica, si bocanci ca pe tren viata era grea atunci. De-aia dupa nunta am vandut rochia de mireasa si mi-am luat o frumusete de bocanci de naveta trainici cu siret pana sub genunchi.
Imi amintesc de parca a fost ieri cum imi asteptam eu elevii pe 15 septembrie in primul meu an de invatamant. Eram asa de toanta incat visam numai la copilasi apretati, cu fundite si codite, scosi ca din reviste, asa cum vazusem la scoala de aplicatie unde facusem practica pedagogica in buricul targului. Am fost intampinata de educatoarele de la camin. Dadeau din cap ingrijorate si nu stiau nici ele ce sa faca: sa rada sau sa planga... Ne sosisera cu o seara inainte 40 de bobocei de clasa 1. Multi, cei mai multi, veneau de la camin dar aveam si cativa veniti direct din familie precum si vreo doi repetenti.
Repetentii erau rari de tot in sistem. Nimeni nu-i lasa. Ii taraiau asa pana terminau scoala si ii zburau pe drumuri. De-aia, cand am lasat eu pe toamna jumatate de clasa, m-a chemat directorul in biroul dumnealui sa ma intrebe ce-am de gand. I-am zis ca-i las ca astia nu-s copii de trecut clasa, ca nu stiu nici sa numere pana la zece si nici macar sa scrie "Ana are mere." dupa dictare dupa tot efortul meudisperat timp de atatea luni. Directorul era un barbat masiv, cu un cap mare, cu doi ochi albatri, spalaciti. Sa-l ia cu lesin, nu alta.
- Domnisoara, sa ne intelegem, ca nu putem lasa atat de multi repetenti. Ne vine inspectoratul pe cap. Hai sa ii trecem si iti impart clasa in doua sa poti lucra mai bine cu ei, ce zici?
I-am trecut. Ma fac vinovata de proliferarea analfabetismului in randul populatiei dar suna atat de bine 20 fata de 40! Asta a fost primul meu compromis ca pana atunci fusesem incapatanata ca un catar dar se pare ca sistemul ma pusese si pe mine in genunchi.
Cand te vezi tu, un copil de 18 ani, de 160 de centimetri inaltime cu ingaduinta si 50 de kilograme cu tot cu bocanci, in fata unei clase urate si reci in care stau pititi care pe unde apuca 40 de perechi de ochisori speriati, iti vine sa te asezi pe jos si sa plangi cu sughituri de neputinta.
Cei adusi de la camin erau salbaticuti. Erau mai mult pe sub banca si ridicau o mana arcuita protector deasupra capului de cate ori treceai pe langa ei. Rasi in cap si totusi plini de paduchi si raie, cu o mana isi tineau vesnic pantalonii iar cu cealalta isi stergeau mucii care le curgeau vara sau iarna in egala masura pana in gura. Norma de haine o primeau toti dar cei mai multi ramaneau fara nimic pana a doua zi. Isi furau noaptea hainele si papucii, le vindeau pe doua bomboane, numai Dumnezeu stie ce se intampla ca tot fara sosete si chiloti si cu papucii taraiti erau vesnic.
Mai erau copii adusi din familii. Erau cate 2-3 frati de varste diferite dar in aceeasi clasa. Eu aveam doi frati in clasa.  Mama lor murise iar ei au fost adusi la casa de copii. Cred ca de-atunci am devenit ipohondra si ma tem mereu sa nu mor inainte de a-mi vedea copiii mari, pe picioarele lor. Ei erau mandria mea. Rezolvau exercitii lungi cu ordinea operatiilor, cu acolade, rezolvau probleme, scriau frumos, citeau bine. Aveam si eu o satisfactie.
Cu paduchii m-am muncit tare mult. Desi erau rasi in cap, pe tepii aia scurti tot se piteau paduchii pe care ii luau din cap si se jucau cu ei pe carte in ora de citire. Eu credeam ca urmaresc cu degetul pe carte cand ei, de fapt, tot taiau calea paduchelui silind biata insecta sa fuga in toate directiile. Odata, adusesem cu educatoarele un lighean mare in clasa si-am pus in el ceva otrava de paduchi si ii bagam pe toti cu capul in solutie... in cadrul orei de abecedar. Tocmai atunci s-a nimerit sa vina inspectorul Avasalcei la mine la ora. A fost prima si ultima oara in viata mea cand am primit un calificativ prost desi munceam enorm. Un tol pe care mama voia sa il arunce era superb in clasa mea. Un dulap fara usi gasit prin magazie la o prietena, vopsit si imbracat in hartie colorata, umplut cu carti pentru copii pe care le cersisem de pe la toti cunoscutii, cateva jucarii mazgalite si dezmembrate erau toata pata de culoare a clasei mele. Mai tarziu am inceput sa confectionez planse cu animale, cu anotimpuri, cu litere si cifre, sa le agat pe pereti si sa inveselesc atmosfera.
Eram eu un copil dar ei erau copiii mei si inca sunt. Am devenit si bunica intre timp. Ma bucur sa ii vad fericiti si impliniti. Intr-un an, in ultima zi de scoala inainte de vacanta de iarna i-am pupat pe toti cand au plecat de la scoala. M-am ales cu un oreion de toata frumusetea care s-a umflat fix in tren, in drum spre Vatra Dornei. E tare greu sa faci boli ale copilariei la 20 de ani dar am suferit impreuna cu copiii mei.
Multe, multe povesti din vremea aceea imi revin in amintire zilele astea dupa ce am citit blogul lui Viorel. Un motiv in plus ar fi ziua invatatorilor de azi.
La multi ani, dragi colegi! Va doresc sa aveti numai satisfactii de la toti copiii vostri!

Jobless dar cu vise marete

Citeam azi pe Facebook ca la 4-5 ani copiii din ziua de azi plang dupa tableta iar noi... noi mancam pamant! Nu, ca sa fim extrem de corecti, eu mancam doar gainat din curte de la bunica. Hai, acum radeti! Radeti cat vreti dar eu chiar am avut o copilarie fericita. De fapt de ce vorbesc la trecut? Nu cred ca am iesit din etapa asta vreodata. Am avut cateva rabufniri de adolescenta rebela si cam gata.
Azi, de ziua copilului, mi-am facut cadou o demisie deocamdata. Mai tarziu imi voi lua prajituri ca sa ma simt si mai bine si ma voi bate cu sis si bro de la ele. Ma simt eliberata. Unii ar putea spune ca sunt inconstienta ca las un job platit bine in zilele astea cand e atat de greu sa gasesti altceva. Poate ca sunt dar zambetul si linistea mea se topeau zilnic. Azi sunt jobless. Uite asa am timp mai mult sa gatesc ceva bun, sa scriu si sa fac planuri de viitor. La multi ani, draga Vera! Sa ai o copilarie fericita multi ani de-acum incolo!
Si daca tot sunt la capitolul "Ce ma fac eu cand voi fi mare" unul dintre visele mele ar fi sa fac ceva frumos pentru copiii din Kitchener si din imprejurimi. Unii dintre voi stiti deja ca imi place sa pictez mutritele lor. Ati avut ocazia sa ma vedeti la lucru cand eram una dintre libelule. Am colorat copiii care au fost la petrecerea organizata la Hamilton de Ziua Nationala, la Halloween sau la diverse petreceri private. As putea anima o intreaga petrecere pentru copii. Deci, daca aveti o petrecere pentru oameni mari si vreti sa tineti ocupati copiii, ma ocup eu de ei. Daca aveti o petrecere pentru copii, pot pune un strop de culoare pe-acolo. Doar sa imi scrieti si sa imi cereti. Prima cerere venita va fi onorata gratis.
Pasiunea asta are radacini adanci. In clasa a patra i-am spus mamei ca vreau sa fiu invatatoare. Voiam sa fiu ca domnul nostru, sa le citesc copiilor povesti. Am mers la pedagogic inca din clasa a cincea de se plictisisera si profesorii de mine.
Imi amintesc cu mare drag de cursurile de animatori pentru tabere scolare facute mai apoi cu frantujii. Nu pot sa cred ca atunci vorbeam franceza aproape fluent si acum nu mai stiu o boaba! Doamne, ce fain era prin tabere pe la Eforie, pe la Busteni sau Poiana Pinului! O mana de animatori faceam programul intregii tabere iar copiii ne adorau. Aaaaa, de fapt copiii atunci nu aveau tablete si telefoane si-abia asteptau sa invete un joc nou, sa alerge sau sa cante seara in jurul unui foc de tabara. Ma intreb cum o fi acum in tabere. Cred ca stau tolaniti care pe unde apuca si isi vorbesc prin messenger.
Haideti la mine la o cafea duminica (sambata plec in Toronto ca va chemam trei zile si trei nopti ca in basme) si povestim! Serios, cine vine la mine duminica?