Fiecare dintre noi are cate un vis care se incapataneaza sa reapara mereu si iar mereu. Eu am mai multe de acest gen.
Este unul in care visez ca-s mica si ma iau cu joaca pe-afara. Ma visez mereu in Copou, pe strada copilariei mele desenand casute pe asfalt sau facand cazemate prin parc. In vis ma las prinsa de joc si deodata realizez ca nu stiu unde e frate-miu mai mic pe care trebuia sa il supraveghez. Asta este visul in care eu ma panichez si inima ma strange. Nu inteleg de ce ma obsedeaza grija asta pentru frate-miu si de ce nu visez asa legat de copiii mei de exemplu. Probabil faptul ca ieseam afara impreuna cu el si trebuia sa am grija lui era o responsabilitate prea mare pentru mine care eram tot mica. Nu-s decat 5 ani distanta intre noi. Probabil eu oi fi avut vreo 10 ani cand se intamplau toate astea.
Mai nou, ma tortureaza un vis in care sunt eu, cea de acum, intrand pe poarta institutiei la care am lucrat in Romania. Intru si nu ma opreste nimeni, nu ma intreaba nimeni unde ma duc. Totul este fix asa cum era cand am plecat. Colegii ma privesc firesc ca si cand am venit la munca si doar ce m-au vazut ieri iar eu ma uit mirata la ei si nu inteleg ce se intampla. Cum e posibil sa nu stie nimeni ca am plecat de cinci ani? Intru in vestiare si gasesc doua colege care se chinuie sa taie o prajitura si ele se uita la mine, imi zambesc si ma cheama sa gust, sa iau o bucata iar eu ma mir din nou ca ele inca ma considera de-a lor, ca nu ma intreaba nimeni cum e in Canada sau ce caut acolo. Toata lumea se poarta de parca nu as fi plecat niciodata. Culmea e ca cele doua colege din vis nu mai sunt nici ele in tara. Uneori visez ca bat la usa sefului sa intreb daca ma primeste inapoi, alteori nu. Doar ca de fiecare data ma trezesc cu dor de viata mea de-atunci pe care nici macar nu o apreciam deloc la momentul plecarii. Nu inteleg ce cauta in visurile si dorurile mele.
