Dor de Iasi

Acum un an, fiind un cititor fidel al lui Mowgli, urmaream cu ingrijorare framantarile ei legate de dorul de casa. Acum le traiesc si eu in felul meu pentru ca dorul este dat fiecaruia dupa tiparul sufletului sau unic. Asemanarea consta in faptul ca senzatia asta de gol interior survine si la mine la fix doi ani de la plecarea in lumea larga. Oare de ce? Avem un cronometru interior sau se termina doza de Romanie luata la plecare? Nu-mi dau seama care o fi misterul dar e clar ca anul trecut n-am simtit nevoia asta acuta de acasa.

Multi dintre cei ce pleaca acasa se intorc dezamagiti si vindecati. Mie imi pare imposibil sa fiu dezamagita pentru ca n-am uitat absolut nimic din ce-am lasat acasa. N-am uitat absolut nimic! Cred ca nu pot fi surprinsa de Romania...

Mie nu mi-e dor de acasa la modul general ci de niste locuri si oameni anume care stiu ca n-au cum sa se schimbe si n-au cum sa fie altfel decat i-am lasat. Poate doar sa le lipsesc si lor la fel de mult cum imi lipsesc ei mie. Cu locurile am o mica strangere de inima pentru ca orasul meu, Iasi, era vestit mai ales datorita teilor si aud acum ca un neica nimeni, un venetic de primar, vrea sa taie teii mei iubiti. A taiat buna parte deja. Cand am vazut poze cu strada adolescentei mele, strada Stefan cel Mare, doua lacrimi mari si grele s-au rostogolit pe obrajii mei pentru ca nu mai sunt teii aceia superbi care te imbatau cu mirosul lor si te plimbai pe sub bolta lor ca intr-un castel simtindu-te printesa din alte timpuri mergand spre Palat.Acum aud ca vrea sa taie copacii din Parcul Expozitiei. Omul asta trebuie oprit! Cineva sa ii faca o evaluare psihiatrica. Un nebun nu va merge niciodata singur sa se caute. Opinia publica sa-l duca in camasa de forta la spital pentru ca e plin de sadism si rea vointa.

Cand traiesti acolo totul devine atat de banal incat treci prin Piata Unirii fara sa bagi in seama porumbeii dar de-aici din Toronto, te uiti la filmulete pe net si esti invidios pe oamenii care trec pe acolo fara sa le pese. Eu m-as aseza pe o banca si as uita de notiunea timpului uitandu-ma la tineri, la copii, amintindu-mi de mine cum treceam in cete galagioase de fete frumoase, plesnind de entuziasm si vise exact prin aceleasi locuri, grabite spre Copou.

Chiar azi am vorbit cu cineva drag de acasa si i-am zis sa se plimbe pentru mine pe Copou si sa priveasca totul in jur ca si cum s-ar uita prin ochii mei: cu mirare la ce e nou si cu mult drag la vechile locuri, la parcul Expozitiei, la parcul Copou, la Universitate, la tot. Multumesc!

Oricum, suntem in tratative... daca obtin eu concediu sa plecam acasa 2 saptamani sau nu. Am auzit si varianta cu mai bine v-ati face concediul in Cuba sau in Dominicana decat sa va duceti pana acasa dar cine iti stie sufletul mai bine ca tine? Cine iti poate judeca deciziile?

Daca luam bilete va anunt pe toti si sa va pregatiti sa primiti pupaciuni. Pana atunci mai am in desaga vise ca doar din asta mi-am cladit toata viata pana acum.