Am promis ca scriu despre Pasti dar nu s-a intamplat nimic deosebit. Am muncit duminica (adica am fost prezenta fizic la serviciu ca de altfel sufletul meu zburda cand spre ai mei aici, cand prin Romania) dar am apucat totusi sa facem o masa cu prietenii dragi ca sa simtim si noi ca este sarbatoare mare.
Altceva m-a starnit sa scriu azi povesti pe-aici. Am primit de la un coleg de liceu o poza cu clasa noastra la finalul scolii si m-au napadit amintiri. Dupa cum spunea el, "eram cu totii ase de "cu capul in nori" ca nu ne-am fi dat seama ca a fost sfarsitul lumii decat dupa vreo saptamana." Tare mare dreptate are si sper ca nu se supara pe mine ca l-am citat. Pe mine m-a frapat frumusetea noastra de copii proaspeti si plini de speranta. Si aveam atat de multe vise in capusoare... Acum semanam din ce in ce mai bine cu parintii nostri din 94.
Iata ca acum ne pregatim sa sarbatorim implinirea a 20 de ani de la terminarea liceului si inca nustiu daca voi putea ajunge desi imi doresc enorm. Daca nu voi reusi, prietena mea a promis ca va aranja sa fiu prezenta pe skype dar sigur voi boci ca mandra la maritat. E altceva cand esti acolo si poti vorbi cu fiecare in parte si ii poti strange in brate asa cum am facut acum 20 de ani cand ne-am despartit. Eram o clasa unita dar ne-au dus cararile vietii in toate directiile. Aproape o treime suntem plecati din tara: Franta, Italia, Anglia, SUA, Canada.
Eu si prietena mea eram rockeritele clasei. Umblam cu geci cu tinte si blugi rupti in genunchi pe care scrisesem cu pixul numele formatiilor preferate si frecventam rockoteca de la strand. Ma bufneste rasul cand ma gandesc acum ce fluturi prindeam si mi-e mila de mine cand imi amintesc cum umblam cu ciocate in miezul verii dar daca asa stiam noi a ne exprima sufletul rebel si nonconformismul... La scoala nu ne spunea nimeni nimic atat timp cat notele erau bune si chiar nu-mi amintesc de reclamatii legate de tinuta. Lasa, Cata, te iau eu la mine, nu-ti fa griji! Rezista putin!
Cu diriginta m-am intalnit chiar inainte de plecare pe holurile Liceului National. Tot frumoasa a ramas si dupa 20 de ani! Cand aveam ora de mate, noi, fetele, eram numai ochi... la ea. Ii admiram machiajul, pieptanatura, fusta deasupra genunchiului, unghiile dar mai ales tocurile. Ea stia, vezi bine, ca orice femeie admirata si simtea, ca profesor, ca elevul se gandeste in alta parte si plina de naduf ne spunea: Ok, promit ca va las mostenire pantofii mei numai concentrati-va 10 minute la teorema asta!... Eh, doamna diriginta, eu ma las pagubasa de-acum de pantofi cu toc ca n-am purtat si nici nu voi purta niciodata asa ceva!
Profa de romana era si ea foarte eleganta dar altfel. Diriga era clasica pe cand cea de romana era mai in stilul artistelor: cu ciorapi colorati, cu saluri si flori in par. Si pe dumneaei sau pe celelalte profesoare le studiam intens pentru ca asa isi aleg adolescentii modele in viata si noi am avut de unde alege. Multe Doamne adevarate s-au perindat prin fata noastra, la catedra si le multumesc tuturor din suflet.
Aveam un caiet de amintiri facut atunci la sfarsit de liceu dar l-am pierdut de-a lungul anilor. Ceea ce imi amintesc si mi-a servit ca imbold de-atunci incoace a fost ce-a scris profa de romana. Nu pot sa reproduc exact dar spunea ca se asteapta sa auda despre mine ca am ajuns cineva dar in acelasi timp nu ar mira-o nici contrariul. Cum adica sa auda contrariul? Adica as putea ajunge un rebut? Niciodata nu va sti cata putere au avut cuvintele ei asupra mea si cat m-au facut sa caut mereu sa ma autodepasesc doar-doar n-o auzi profa de rau de mine!
Stiu ca multi dintre fostii mei colegi citesc blogul meu asa ca profit de ocazia asta sa ii imbratisez virtual! Sunteti parte din viata mea!
No comments:
Post a Comment