Bunica

Pentru ca multi au ras citind blogul meu spunandu-mi "Ion Creanga in varianta feminina" azi va voi spune o poveste despre o bunicuta mica si alba care nu m-a mai asteptat asa cum ne-am inteles cand am plecat de-acasa. Cei ce se gandesc sa plece trebuie sa stie ca exista in viata si astfel de momente cumplite cand ai vrea sa dai timpul inapoi sau sa poti inghiti oceanul.

Era batrana tare si am trecut sa o vedem sa-i spunem ca plecam in Canada si mititica de ea a ridicat ochii spre mine si-a zis: "Aoleu! ... Duceti-va, mama, ca sunteti tineri!". Si-am strans-o bucuroasa de incurajare in brate si am rugat-o sa ma astepte ca voi veni sa o vad si mi-a promis ca va sta la portita si se va uita in lungul drumului sa ma vada venind.

Cand eram mica nu concepeam vacanta de vara fara o saptamana sau doua macar la bunici. Eram eu cu vara-mea ca Olguta si Monica din "La Medeleni", doua copchile care stapaneam curtea bunicilor ca pe o mare imparatie si fugeam dupa cosasi sa le rupem picioarele sa facem "supa de pulpite de pui", taiam papadii marunt ca sa hranim gainile pe care le pandeam toata ziua sa se oua si-aproape le luam ouale de sub fund si ascultam povestile bunicii cu mare drag. Uneori adormea ea spunandu-ne la nesfarsit aceleasi intamplari din copilaria ei sau din timpul razboiului si noi tot nu ne saturam. Am crescut cu povestea lui Belutz, cainele bunicii care a venit sa-i ceara bani de haine ca venea iarna. Mai tarziu am realizat ca bunica ne spunea o varianta adaptata a povestii "Ciubotelele ogarului" dar noi credeam cu sfintenie ca bunica a avut asa un caine nazdravan. Si mama ii tinea hangul si intarea povestea spunand ca Belutz o simtea cand intra ea in sat si se urca pe beci sa o vada mai bine.

Alta poveste pe care o tot rugam eu sa mi-o spuna era din vremea cand eram eu foarte mica si ma luase bunica la camp la prasit ca n-avea cu cine sa ma lase si m-a pus in carut la capatul randului si mi-a zis: "Bunicuta, sa stai cuminte aici ca eu am treaba. Uite aici ai apa, aici ai jucarii." Si s-a tot dus bunica pe rand incolo avand incredere ca eram linistita de fel si cand s-a intors insetata la mine ia apa de unde nu-i pentru ca probabil imi paruse tare amuzant sa fac turtite din noroi cu toata apa lasata in grija mea. Povestea spune ca atunci am luat primele si ultimele doua palmute la fund date, cu naduful omului insetat si obosit, de bunica.

Patul bunicii era asa de moale si imbietor la somn... A avut si bunica o mare dragoste pentru parfumuri si dadea mereu lenjeria de pat sa nu ne miroasa noua, fete de la oras, a baba. Asa zicea mititica noastra. Ea n-a stiut niciodata ca pentru mine bunica mirosea a cacao cu lapte si biscuiti simpli, micul nostru dejun acolo.

Cand ne trezeam noi, soarele era sus pe cer si daca inchid ochii acum incercand sa-mi amintesc scena simt racoarea diminetii de la bunica din casa, aud ceasul cu cuc pe care aveam noi ciuda si tot incercam sa-l scoatem din casuta cand nu ne vedea bunica si mai aud cantatul cocosilor prin curti. Bunica muncea deja din zori cand apaream noi ciufulite si somnoroase in capul scarilor. Muncea pana la pranz cand soarele era prea puternic si-apoi se baga in casa si citea pentru o ora-doua. Da, a avut o pare pasiune pentru lectura si ne-a insuflat-o si noua. Nu prea stiu daca vara-mea a citit mult dar eu cu sora mea sigur avem cate o biblioteca intreaga in suflet. Asta e mostenirea cea mai de pret de la bunica. Eu am trait mereu cu sentimentul ca avea ceva nobil in purtari si tabieturi, ceva sange albastru.

Dupa ce-am crescut nu ne-am mai dus la ea asa des. A ramas uitandu-se in lungul drumului sa ne vada cand venim ... De asta spun: daca as putea da timpul inapoi...