Primii pasi in lumea noua

Probabil acest blog ar fi fost mult mai interesant daca il incepeam atunci cand am plecat si relatam trairile pe viu. Acum multe s-au estompat dar tot nu-mi face placere sa-mi amintesc acele ultime zile in Romania si nici primele din Canada.

Toata toamna si iarna de dinaintea plecarii ne-am strans bruma de prieteni buni si dragi pe care ii avem inca acasa si am petrecut multe momente frumoase impreuna. Gratarele sfaraiau aproape in fiecare weekend iar zilele noastre de nastere, Craciunul si Anul Nou in acel an au fost motive de mare adunare generala. Toate acestea m-au facut ca atunci cand a sosit cu adevarat momentul plecarii sa ma uit dezorientata in jur si sa ma intreb daca eu chiar vreau asta si daca voi putea trai fara oamenii astia pe care constientizam atunci, la despartire, cat de mult ii iubesc si cat de greu imi va fi fara ei. Noroc de prietena mea, fire practica si cu picioarele pe pamant. Ea a venit si realmente mi-a facut bagajul. Vorbesc serios! Ma intreba: asta o iei? asta n-o iei? mai este loc in geanta asta. punem si covorasul asta? Eu nu eram in stare sa ma mobilizez de parca jumatate din mine ar fi stat si jumatate ar fi plecat. (Cred ca inca mai traiesc sentimentul asta dar nu mai spuneti nimanui.)

Prima despartire a fost de Luck, lupusorul nostru care a plecat la Suceava. Acolo i-am gasit noi casuta si suntem siguri ca este iubit si ingrijit. Tare prostanac mai era puiul nostru! Asa caine lup n-am mai vazut! Numai joaca avea in cap si sa te fereasca Sfantul sa te prinda Luck inainte de-a pleca de-acasa imbracat frumos ca sigur te intorceai sa te schimbi de haine dupa ce se urca pe umerii tai cu laboantele murdare.

Despartirile de prieteni si familie nu vreau sa le povestesc aici ca-s personale si dor undeva in suflet iar acest blog eu il vreau amuzant ca si cum as relata aventurile pinguinului Tin-Tin (era o carticica pentru copii pe vremea cand eram eu mica numita asa) dar ne-am trezit cu lacrimi pe obraji in masina prietenilor gonind catre Bucuresti printre nametii inalti cat tirul. Nu exagerez. Pe la Buzau de-o parte si de alta a soselei zapada era ca decupata. Parca eram intr-un labirint.

A fost prima data in viata mea cand am zburat cu avionul ca aeriana sunt de felul meu dar cu avionul nu mai fusesem pana atunci si mi-a placut la nebunie! Imi amintesc ca la Londra am stat mai mult in aeroport pana la plecarea spre Toronto si ne-am plimbat prin magazine, am cascat gura pe-acolo ca Alice in Tara Minunilor dar nu puteam sa cumparam mai mult de un sandwich la copii ca toate ni se pareau exagerat de scumpe. La acel moment transformam totul in lei si eram revoltata sa dau pe o felie de salam si doua de paine cat as fi dat acasa pe un salam sasesc intreg. Acum nu mai socotesc nimic dar amintirea asta mi-a ramas asa ca asta va povestesc.

In Toronto am ajuns seara si-am fost asteptati de prietenii cu care am inceput aventura dosarelor de emigrare in acelasi timp doar ca ei ajunsesera cu 3 luni inaintea noastra plus prietenii pe care si-i facusera ei aici intre timp si care au fost tare draguti sa vina sa ne care de la aeroport cu toate cele 10 bagaje de cala si 4 de mana. Multumiri tuturor pentru mobilizare si intampinare!

Dupa cum va spuneam, am ajuns in Toronto pentru ca cineva ne facuse o propunere. Am mers la interviul de angajare la trei zile dupa aterizare, am fost acceptati ca ajutori de superintendenti dar ceva nu ne placea noua si-am stat si ne-am framantat pana intr-o dimineata cand m-am trezit si-am zis catre consort ca eu nu ma mut acolo si nu vreau jobul ala orice-ar fi! Am simtit ca el abia astepta sa ii impartasesc opinia neexprimata asa ca la unison si de comun acord am sunat angajatorul si i-am spus ca noi refuzam jobul si gata.

Am in amintire niste sentimente amestecate de dezamagire si de nesiguranta, de incordare si oboseala psihica. Asa as caracteriza primele noastre zile in Canada. Aveam doi copii tristi cu noi care isi lasasera scolile si prietenii acasa, noi ne simteam impovarati de grija zilei de maine mai tare ca niciodata pana atunci si colac peste pupaza stateam si in casa prietenilor nostri de vreo 3 saptamani deja si ne simteam extrem de vinovati pentru asta. Nu ne luaseram apartamentul nostru pentru ca ar fi trebuit sa ne mutam in blocul unde urma sa fim ajutoare de superi si sa primim de-acolo locuinta de serviciu.

In ziua cand am zis pas jobului maret ne-am dus la biroul de inchirieri al blocului in care stateau prietenii nostri si am intrebat de un apartament pe care l-am primit in cateva zile. Nu vreau sa ma inteleaga nimeni gresit: prietenii nostri de aici sunt niste oameni minunati, extraordinari si le voi multumi toata viata pentru ca ne-au primit in casa lor si ne-au suportat o luna de zile fara sa ne faca sa ne simtim in plus nici macar o secunda dar... tare bine e sa te duci la casa ta! Am fost tare fericiti cand am mutat bagajele in casa noastra chiar si asa goala cum era. Am mobilat-o noi incetul cu incetul astfel incat dupa un an cand ne-am mutat de-acolo la mai multe camere ne minunam si noi cum intr-un an, din 10 bagaje cat aveam initial, se adunasera de nu mai terminam de carat.

A urmat primul job in Canada pentru ca, nu-i asa, renuntaseram la unul si bani mai aveam numai pentru o luna de supravietuire in Canada. Dupa asta ar fi trebuit sa cerem bani de-acasa sa cumparam bilete de avion sa ne intoarcem si sincer, aveam uneori momente cand m-as fi intors cu mare drag la siguranta casei mele, a lucrusoarelor mele si-a locurilor pe care le stiam atat de bine. Acasa stiam sa ma descurc dar in lumea asta noua eram handicapata de lipsa informatiilor. Cum se face asta? Cum se obtine asta? Cum faci sa ai permisul ala? Unde este biroul ala? Doamne cat ne-am batut cu capul de toti peretii pana am aflat cate ceva si pana am ajuns la confortul zilelor de azi!

Primul job l-am avut la Tim Hortons si nu mi-e jena sa recunosc desi marea majoritate a romanilor de pe-aici ar stramba din nas, nu-i asa? Dar stand si judecand, eu in Canada eram ca un om fara nicio calificare dar care avea nevoie sa-si castige painea in mod cinstit prin propria munca. Cand am plecat de-acasa am promis ca voi spala si bude daca trebuie sa rezist asa ca a trebuit sa fiu tare. Cine a trecut pe la Tim Hortons stie ca munca acolo nu este usoara. Pentru cine nu stie voi explica pe scurt ca e ca o cafenea gen Starbucks (pentru ca in Romania exista asta) numai ca avem si sandwich-uri facute atunci pe loc dupa cum comanda clientul si multe gogosi, briose si alte placintele plus cafea. Cuvantul de baza este viteza. Clientul vine la casa de marcat si comanda "a large coffee double double, a muffin and a breakfast sandwich". In timpul cat el plateste, fata de langa casa de marcat pregateste cafeaua intr-un pahar marimea large cu doua de zahar si doua de cream, ii pune muffinul comandat in punguta si i le da cu un zambet pana la urechi plus cea care e la sandwich bar trebuie sa fie gata cu sandwichul comandat. Astfel de cafenele sunt vesnic pline pana la refuz pentru ca exista aici moda ca in drum spre serviciu sa treci sa-ti iei cafeaua. De fapt canadienii beau cafeaua ca pe apa daca stau si ma gandesc la cafeluta mica romaneasca si la paharul extra-large cu care defileaza astia pe strada la orice ora din zi si din noapte.

Acum doi ani intram cu resumeul in mana in cel mai apropiat Tim Hortons sperand sa obtin un job care sa ne permita sa supravietuim. Azi intru pe aceeasi usa in fiecare dimineata cu drag. Sunt managerul acelui magazin si chiar imi place ceea ce fac!

Va pup si va multumesc ca ati revenit si ca ati avut rabdare sa cititi pana aici!