Jobless dar cu vise marete

Citeam azi pe Facebook ca la 4-5 ani copiii din ziua de azi plang dupa tableta iar noi... noi mancam pamant! Nu, ca sa fim extrem de corecti, eu mancam doar gainat din curte de la bunica. Hai, acum radeti! Radeti cat vreti dar eu chiar am avut o copilarie fericita. De fapt de ce vorbesc la trecut? Nu cred ca am iesit din etapa asta vreodata. Am avut cateva rabufniri de adolescenta rebela si cam gata.
Azi, de ziua copilului, mi-am facut cadou o demisie deocamdata. Mai tarziu imi voi lua prajituri ca sa ma simt si mai bine si ma voi bate cu sis si bro de la ele. Ma simt eliberata. Unii ar putea spune ca sunt inconstienta ca las un job platit bine in zilele astea cand e atat de greu sa gasesti altceva. Poate ca sunt dar zambetul si linistea mea se topeau zilnic. Azi sunt jobless. Uite asa am timp mai mult sa gatesc ceva bun, sa scriu si sa fac planuri de viitor. La multi ani, draga Vera! Sa ai o copilarie fericita multi ani de-acum incolo!
Si daca tot sunt la capitolul "Ce ma fac eu cand voi fi mare" unul dintre visele mele ar fi sa fac ceva frumos pentru copiii din Kitchener si din imprejurimi. Unii dintre voi stiti deja ca imi place sa pictez mutritele lor. Ati avut ocazia sa ma vedeti la lucru cand eram una dintre libelule. Am colorat copiii care au fost la petrecerea organizata la Hamilton de Ziua Nationala, la Halloween sau la diverse petreceri private. As putea anima o intreaga petrecere pentru copii. Deci, daca aveti o petrecere pentru oameni mari si vreti sa tineti ocupati copiii, ma ocup eu de ei. Daca aveti o petrecere pentru copii, pot pune un strop de culoare pe-acolo. Doar sa imi scrieti si sa imi cereti. Prima cerere venita va fi onorata gratis.
Pasiunea asta are radacini adanci. In clasa a patra i-am spus mamei ca vreau sa fiu invatatoare. Voiam sa fiu ca domnul nostru, sa le citesc copiilor povesti. Am mers la pedagogic inca din clasa a cincea de se plictisisera si profesorii de mine.
Imi amintesc cu mare drag de cursurile de animatori pentru tabere scolare facute mai apoi cu frantujii. Nu pot sa cred ca atunci vorbeam franceza aproape fluent si acum nu mai stiu o boaba! Doamne, ce fain era prin tabere pe la Eforie, pe la Busteni sau Poiana Pinului! O mana de animatori faceam programul intregii tabere iar copiii ne adorau. Aaaaa, de fapt copiii atunci nu aveau tablete si telefoane si-abia asteptau sa invete un joc nou, sa alerge sau sa cante seara in jurul unui foc de tabara. Ma intreb cum o fi acum in tabere. Cred ca stau tolaniti care pe unde apuca si isi vorbesc prin messenger.
Haideti la mine la o cafea duminica (sambata plec in Toronto ca va chemam trei zile si trei nopti ca in basme) si povestim! Serios, cine vine la mine duminica?