Prima dorinta pentru 2018

Sambata asta am luat o decizie mare. Trebuie neaparat sa ma duc in Romania la anul. Mi-e dor pana la lacrimi! Probabil toate nemultumirile mele din ultima vreme contribuie mult la starea asta. S-au adunat.

Eram la scoala romaneasca, sambata dimineata, cred ca singurul loc unde m-am simtit fericita in ultima vreme. Stiam ca din pacate e ultima mea zi acolo pentru ca sefii de la jobul oficial, jobul care imi plateste facturile, m-au obligat sa lucrez si sambata de-acum incolo si chiar imi doream sa tin o lectie frumoasa tare despre stramosii nostri. Le-am pus cateva fragmente din filmul “Dacii si romanii”, le-am citit din carti de istorie si-am povestit cu ei. La o bucata de vreme am vrut sa le citesc povestea Dochiei, sora lui Decebal, cea pe care a urmarit-o Traian, orbit de frumusetea ei, pana in munti. Cand sa citesc Speriata, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit: „Stana de piatra ma fac şi raman aici în ţara mea!” m-a inecat plansul si nu m-am putut ascunde ca-s mari si se uitau la mine cu ochi mirati si intrebatori. Cum Dumnezeu sa le spui ca eu am plecat in Canada si n-am ramas in tara mea si ca stana de piatra mi s-a facut numai sufletul intre timp? Cum sa le spun cat de dor imi este de Romania? Ei sunt nascuti si crescuti in Canada. Tara lor e aici.

Da, unii acum dati ochii peste cap ba ca-s nebuna de legat sa-mi fie atat de dor ba ca-s labila psihic de plang asa necontrolat si din orice. Ei bine, va fac placerea, si, ca orice nebun care se respecta, nu o sa recunosc in veci ca e asa. Doar imi e dor!

Mai plang asa usor la filme. Nu la alea de dragoste cu nabadai. Nuuuu, nici pomeneala! Plang la filme motivationale. Alea in care cineva reuseste ceva impotriva oricaror greutati. Prima oara am plans dupa ce am picat la facultate. V-am spus ca am dat intai la romana - engleza asa, din inertie, ca sa dau la o facultate, ca asa facea toata lumea. Asta dupa ce mi-a spus cineva ca nu am talent deloc pentru facultatea de teatru si m-a trantit destul de rau cu curu de pamant de am si acum vanataie pe o parte ca sa imi amintesc toata viata ce proasta am fost si m-am luat dupa gura altora. Deci, picasem la facultate, prietenul meu de pe vremea aceea ma parasise pentru ca eu nu eram studenta ca el, si cum ma uitam intr-o seara la un film, m-am trezit plangand in hohote ca un tip care se chinuia sa prinda o bursa pentru atletism s-a accidentat, s-a chinuit, tratamente, masaje, vointa si transpiratie si pana la urma a luat bursa. La finalul filmului Vera mea plangea in hohote. “Ca tu n-ai asa vointa, idioato! Ca tu te dai batuta la orice suflare de vant! Ca uite asa se chinuie unii sa fie studenti la Iasi, cu eforturi financiare enorme, cu stat vai mama lor prin camine si tu, cu orasul la picioare, nu esti studenta? Te multumesti cu putin?” Si da-i si ceart-o pe Veronica mea pana dimineata!

Ma mai cert si acum de multe ori. Mai plang si acum la tot felul de chestii de-astea care au cumva legatura cu ceea ce nu am facut sau nu am dus pana la capat in viata asta. Ma intreba chiar zilele trecute fiu-miu daca sunt mandra de mine si de cate am facut pana acum. El ma vede ca pe un exemplu de forta si vointa. Am tacut si-am zis in gand “Daca ai sti tu, dragul mamii cat de vulnerabila ma simt uneori si cat de mica!” si-am continuat cu voce tare “Da, dar as fi putut mult mai mult daca eram mai concentrata pe cariera, daca as fi fost concentrata sa excelez intr-un anumit domeniu si nu m-as fi risipit in cele noua zari, cautand mereu sa imi testez limitele. Singurul lucru care mi-a iesit perfect sunt copiii mei.” Si mi l-am pupat si strans in brate asa cum e el cu doua capete mai inalt decat mine si m-am uitat la el ca la soare cu increderea si cu speranta ca acolo unde eu am fost slaba el va fi puternic. Eu abia astept sa ma cuibaresc cu capul in poala maicutei mele putin.