Casa de copii si eu

Zilele trecute imi trimisese sora-mea un link sa citesc ceva. Ea imi trimite multe si marunte in fiecare zi. Recunosc ca nu le citesc pe toate. Unele nici nu le deschid si ea stie. S-a nimerit insa sa vad ca e ceva despre mama si cum sunt eu departe de mamuta mea am deschis sa vad ce e. Era un Blog post de Viorel Ilisoi si-am inceput sa citesc cam tot ce avea acolo la el pe blog. M-am oprit mai ales la postarile despre copilaria lui fericita si m-am trezit purtata intr-un vartej al amintirilor.
Am terminat liceul in vara lui '94 si m-am trezit repartizata la Casa de copii cu scoala Budai. Era aproape de oras. Faceam naveta cu trenul ceea ce, zicea lumea, era lux. Cumparam abonamente cu 30 de calatorii lunare si ne rugam sa nu ne composteze nasul toate casetele inainte de finalul lunii. Ar fi insemnat faliment doua abonamente pe luna. Din primul meu salariu mi-am luat un abonament, un ceas, o pereche de blugi si gata banii. Noroc de mama ca am avut ce manca pana am invatat sa dramuiesc banii de la un salariu la altul! Ce fuste? Ce taioare? Ce moda? Blugi, nenica, si bocanci ca pe tren viata era grea atunci. De-aia dupa nunta am vandut rochia de mireasa si mi-am luat o frumusete de bocanci de naveta trainici cu siret pana sub genunchi.
Imi amintesc de parca a fost ieri cum imi asteptam eu elevii pe 15 septembrie in primul meu an de invatamant. Eram asa de toanta incat visam numai la copilasi apretati, cu fundite si codite, scosi ca din reviste, asa cum vazusem la scoala de aplicatie unde facusem practica pedagogica in buricul targului. Am fost intampinata de educatoarele de la camin. Dadeau din cap ingrijorate si nu stiau nici ele ce sa faca: sa rada sau sa planga... Ne sosisera cu o seara inainte 40 de bobocei de clasa 1. Multi, cei mai multi, veneau de la camin dar aveam si cativa veniti direct din familie precum si vreo doi repetenti.
Repetentii erau rari de tot in sistem. Nimeni nu-i lasa. Ii taraiau asa pana terminau scoala si ii zburau pe drumuri. De-aia, cand am lasat eu pe toamna jumatate de clasa, m-a chemat directorul in biroul dumnealui sa ma intrebe ce-am de gand. I-am zis ca-i las ca astia nu-s copii de trecut clasa, ca nu stiu nici sa numere pana la zece si nici macar sa scrie "Ana are mere." dupa dictare dupa tot efortul meudisperat timp de atatea luni. Directorul era un barbat masiv, cu un cap mare, cu doi ochi albatri, spalaciti. Sa-l ia cu lesin, nu alta.
- Domnisoara, sa ne intelegem, ca nu putem lasa atat de multi repetenti. Ne vine inspectoratul pe cap. Hai sa ii trecem si iti impart clasa in doua sa poti lucra mai bine cu ei, ce zici?
I-am trecut. Ma fac vinovata de proliferarea analfabetismului in randul populatiei dar suna atat de bine 20 fata de 40! Asta a fost primul meu compromis ca pana atunci fusesem incapatanata ca un catar dar se pare ca sistemul ma pusese si pe mine in genunchi.
Cand te vezi tu, un copil de 18 ani, de 160 de centimetri inaltime cu ingaduinta si 50 de kilograme cu tot cu bocanci, in fata unei clase urate si reci in care stau pititi care pe unde apuca 40 de perechi de ochisori speriati, iti vine sa te asezi pe jos si sa plangi cu sughituri de neputinta.
Cei adusi de la camin erau salbaticuti. Erau mai mult pe sub banca si ridicau o mana arcuita protector deasupra capului de cate ori treceai pe langa ei. Rasi in cap si totusi plini de paduchi si raie, cu o mana isi tineau vesnic pantalonii iar cu cealalta isi stergeau mucii care le curgeau vara sau iarna in egala masura pana in gura. Norma de haine o primeau toti dar cei mai multi ramaneau fara nimic pana a doua zi. Isi furau noaptea hainele si papucii, le vindeau pe doua bomboane, numai Dumnezeu stie ce se intampla ca tot fara sosete si chiloti si cu papucii taraiti erau vesnic.
Mai erau copii adusi din familii. Erau cate 2-3 frati de varste diferite dar in aceeasi clasa. Eu aveam doi frati in clasa.  Mama lor murise iar ei au fost adusi la casa de copii. Cred ca de-atunci am devenit ipohondra si ma tem mereu sa nu mor inainte de a-mi vedea copiii mari, pe picioarele lor. Ei erau mandria mea. Rezolvau exercitii lungi cu ordinea operatiilor, cu acolade, rezolvau probleme, scriau frumos, citeau bine. Aveam si eu o satisfactie.
Cu paduchii m-am muncit tare mult. Desi erau rasi in cap, pe tepii aia scurti tot se piteau paduchii pe care ii luau din cap si se jucau cu ei pe carte in ora de citire. Eu credeam ca urmaresc cu degetul pe carte cand ei, de fapt, tot taiau calea paduchelui silind biata insecta sa fuga in toate directiile. Odata, adusesem cu educatoarele un lighean mare in clasa si-am pus in el ceva otrava de paduchi si ii bagam pe toti cu capul in solutie... in cadrul orei de abecedar. Tocmai atunci s-a nimerit sa vina inspectorul Avasalcei la mine la ora. A fost prima si ultima oara in viata mea cand am primit un calificativ prost desi munceam enorm. Un tol pe care mama voia sa il arunce era superb in clasa mea. Un dulap fara usi gasit prin magazie la o prietena, vopsit si imbracat in hartie colorata, umplut cu carti pentru copii pe care le cersisem de pe la toti cunoscutii, cateva jucarii mazgalite si dezmembrate erau toata pata de culoare a clasei mele. Mai tarziu am inceput sa confectionez planse cu animale, cu anotimpuri, cu litere si cifre, sa le agat pe pereti si sa inveselesc atmosfera.
Eram eu un copil dar ei erau copiii mei si inca sunt. Am devenit si bunica intre timp. Ma bucur sa ii vad fericiti si impliniti. Intr-un an, in ultima zi de scoala inainte de vacanta de iarna i-am pupat pe toti cand au plecat de la scoala. M-am ales cu un oreion de toata frumusetea care s-a umflat fix in tren, in drum spre Vatra Dornei. E tare greu sa faci boli ale copilariei la 20 de ani dar am suferit impreuna cu copiii mei.
Multe, multe povesti din vremea aceea imi revin in amintire zilele astea dupa ce am citit blogul lui Viorel. Un motiv in plus ar fi ziua invatatorilor de azi.
La multi ani, dragi colegi! Va doresc sa aveti numai satisfactii de la toti copiii vostri!