Romanii vara nu dorm in Toronto

Încă de prin clasa a patra dacă mă întreba cineva ce vreau să devin când voi crește spuneam tare și răspicat că vreau să devin învățătoare să le citesc copiilor povești. M-a dat mama la liceul pedagogic din clasa a cincea ca nu mai avea liniște cu mine prin casă. Foarte hotărâtă eram! Bine-ar fi să mai fiu așa și acum!

Prin clasa a opta mă ruga să încerc totuși sanitarul ca sora-mea dar eu nu și nu. Am avut un moment de ezitare când a fost vorba de tehnică dentară dar, pentru că nu a mers "geamăna" mea cu mine acolo, am renunțat.

Prin liceu desenam haine și mă făceam designer vestimentar. Văzusem că învățătorii nu doar citesc povești copiilor și parcă nu îmi mai plăcea așa de tare să stau în fața clasei. Erau și ceva hormonei probabil care mă făceau să prind fluturi și să mă dau artistă pentru că am încheiat liceul hotărâtă să mă fac actriță. Jucam deja în trupa profei de română și laudele mi se urcaseră la cap. Cu toate artele am cochetat. Ba nu, mint! Numai să cânt nu pot. Zbier ca măgarul în ploaie. Profa de vioară m-ar fi lăsat repetentă probabil cu mare drag dar o fi presimțit sărăcuța că peste câțiva ani îmi va fi nașă. Dumnezeu să o ierte!

N-am mai dat la teatru dar v-am mai povestit asta anul trecut când am avut ocazia să fiu Hansel alături de Emilia și Carmen. Am terminat Psihopedagogie Specială într-un final. Adică o viață întreagă m-am pregătit să lucrez cu copiii ca să sfârșesc polițistă. Cum Dumnezeu oi fi supraviețuit eu șase ani în poliție nu pot să vă explic. Probabil a fost un experiment pe termen lung sau o pregătire pentru creșterea rezistenței la stress și la condiții vitrege în vederea emigrării. Cineva, pe undeva le-a pus așa cu vreun rost.

De fapt ce mă chinui eu să explic acum este că teatrul, pictura și poveștile sunt viața mea dar cum sunt cam bătrână acum să mă mai apuc de teatru, spuneam pe-aici că mi-ar plăcea să transform hobby-urile mele în ceva mai mult și mai complex, că mi-ar plăcea să mă fac organizator de petreceri pentru copii. M-a auzit Mircea, DJ-ul nostru, și mi-a oferit șansa de-a arăta ce pot la petrecerea de la Câmpul Românesc. Îți mulțumesc, Mircea!

M-am dus acolo doar pentru face painting. Înarmată cu un coșuleț plin cu acuarele, pensule și sclipici am ajuns la Câmp în jurul orei trei după amiaza. N-am apucat să înșir totul pe masă că mi-au și sosit primii clienți. Micuți, foarte micuți! Ei, bine, unul avea cam doi metri înălțime dar își dorea un minion pe frunte, na!

P-A-T-R-U ore am stat lipită de scaun. M-aș fi dus la baie 2 minute dar era coadă mare la masa mea. Cum să îi lași cu ochii ăia mari și frumoși în soare să te aștepte? Noroc de Mihaela, patroana de la Coquette Cafe din Oakville care a sărit să mă ajute. Super echipă am făcut împreună! Mi-a dat și prăjituri draga de ea. Poate mai avem ocazia să lucrăm împreună. Mă bucur tare că te-am cunoscut!

Eu mă declar mulțumită de rezultat. A fost frumos și m-am distrat. Oamenii nu înțelegeau cum de e gratis că nimic nu mai e gratis în ziua de azi. Ei, la mine, la noi, dacă tot a intrat în jocul meu și Mihaela, sâmbătă a fost gratis pentru toți românii aflați acolo, la Câmpul Românesc din două motive: pentru că îmi place să mă joc cu cei mici și pentru că am promis că prima petrecere la care sunt invitată o onorez gratis. Mircea a fost primul care m-a invitat, primul servit!

Sper că v-ați notat numărul meu de telefon sau adresa de e-mail în caz că vreți să mă mai chemați oriunde în Kitchener sau GTA. Ați uitat? Nu-i bai! Era lupuvera@yahoo.com