Monday, February 29, 2016

Duminica

Cine-o face ca mine, ca mine sa pateasca! Aveam planuri marete pentru ziua de azi. Trebuia ca la intoarcerea de la serviciu sa gatesc pentru vreo doua - trei zile, sa satur haita de lupi si sa nu-i mai aud ca-s mama denaturata si nu le fac mofturile. Ti-ai gasit! Veruta avea o carte primita tot de acasa pe care o savura cate putin, cate putin in metrou spre sau de la munca. Azi, intorcandu-ma acasa, ca intr-o frumoasa zi de duminica insorita, in metrou, deschid "Scrisoare de dragoste" si ma las prinsa de poveste. Si atat de tare m-a acaparat incat chiar si dupa ce am coborat din metrou si apoi din autobuz am continuat sa citesc pe strada ca un zombi. Am intrat in casa si m-am trantit pe canapea eu si cartea mea.
Fiica-mea nu a intarziat sa apara contrariata ca am venit si nu spun nimic. Zic stai putin sa termin cartea si vorbim. Cand esti la punctul culminant nu mai vezi si nu mai auzi nimic in jur. Apoi apare fiu-miu, se uita la mine intr-o dunga, se uita la ceas si concluzioneaza ca am venit de vreo doua ceasuri si nici nu m-am schimbat... plus ca ei nici n-au mancat de pranz. Ii fac semn sa caute ceva in frigider si sa ma lase.
Copiii mei n-au mostenit dragostea mea pt carti. Nu am putut sa le aprind scanteia. Nu m-am priceput... Imi amintesc cum citeam seria celor O mie si una de nopti cand eram mica tare si abia invatasem sa citesc. Imi amintesc un zece luat in facultate la engleza cand m-a lasat profa la examen sa ii vorbesc despre cartea si scriitorul meu preferat si i-am bodoganit mult si bine despre Calinescu. Daca mi-ar fi impus un subiect n-as fi avut atata inspiratie dar despre carti si scriitori eram oricand dispusa sa povestesc.
Uf, o singura mare problema am acum la batranete: uit, uit ca si cum nu ar fi fost vreodata! Ca doar am citit cartea asta cand eram pustoaica dar am uitat ca toti uitatii ce se intampla acolo. Imi aminteam, pe masura ce citeam, pasaje, fragmente, bucati de poveste si cand am flashuri de-astea de memorie parca o vad si pe Vera adolescenta si mereu indragostita devorand cartile pana tarziu in noapte, cu grija ca vine mama sa-i stinga lumina.
Am recitit multe din cartile mele dragi in ultima vreme si uneori ma bucur ca le descopar ca si cand ar fi prima oara cand pun mana pe ele. Alteori ma intristez cand ma gandesc ca nu as mai fi in stare sa sustin un dialog civilizat legat de literatura universala. Cum as putea daca eu nu-mi amintesc subiectul cartii "Rosu si negru" spre exemplu si era candva printre favorite. Bine ca mai stiu macar titlul!
In fine, de ce spuneam ca cine o face ca mine, ca mine sa pateasca? Pentru ca acum, asteptand sa se coaca musacaua de care m-am apucat pe la 10 seara dupa ce am inchis cartea, nevoita sa-mi umplu timpul cu ceva, stau si scriu pe blog in loc sa dorm si nu-i decat putin trecut de miezul noptii... si maine nu-i decat luni, o noua zi de munca!

Wednesday, February 24, 2016

Juramant

24 februarie 2016

O zi luuuuunga cat o zi de post care a debutat cu o vreme de tot rahatul de sa nu scoti nici cainele din casa dar care trebuie retinuta in istoria noastra de emigranti.
Inainte de toate a fost ziua Franciscai (gurul meu in materie de bloguit, yoga si ce-o mai fi) asa ca ii doresc din toata inima sa aiba viata lunga, cu sanatate si sa fie fericita! Happy birthday to you, happy birthday Francisca! 
Apoi, a fost ziua in care am jurat credinta reginei si mostenitorilor ei.
Nustiu de ce dar nu prea imi vine sa povestesc despre asta. S-a scris mult tare despre ceremonia in sine. Eu stiam dinainte cum va fi dar mai important decat ridicatul in picioare, asezatul, cantatul, juratul si strangerile de mana sunt sentimentele. De dimineata eram nerabdatoare, ca un heirup sa o fac si pe asta, sa iasa totul bine. Parca as fi vrut sa ma imbrac in ie ca un fel de a spune ca eu inca sunt romanca in suflet si asa voi ramane... In timpul ceremoniei parca ma inecam de plans cand cantam imnul dintr-un amestec de simtaminte romano-canadiene. Parc-as fi vrut sa fie mama cu mine acolo sa ma vada... Parca eram multumita de mine ca am ajuns pana aici... Dar, in acelasi timp, parca as fi vrut sa dau timpul inapoi si sa nu fi plecat niciodata de langa ai mei.
Exact acum 4 ani, intr-o alta zi de 24 februarie, cu nameti inalti cat casa, plecam in lume cu ochii in lacrimi dar cu multe, multe vise. O parte deja le-am vazut implinite, o parte par acum prostii si vor ramane vise iar la altele inca lucram. Rabdare, rabdare si iar rabdare ni se spune mereu de cand am venit si asta spun si eu acum prietenilor nostri nou veniti.
Ultima parte a zilei mi-am ocupat-o cu consilierea lor. Uitasem complet cat de greu ne-a fost noua cand am ajuns in Canada dar retraiesc acum la intensitate maxima acele zile prin ceea ce li se intampla lor. Uitasem ca am dormit luni de zile pe saltele gonflabile, ca prima masa am luat-o din spatele blocului de la mobila aruncata la gunoi, ca atunci cand am inchiriat primul apartament mai aveam bani de o chirie si mancarea pe o luna. Acum, cand vad cat de greu le este lor sa gaseasca joburi, ma gandesc ca am avut si mult noroc, ca cineva acolo sus ne iubeste.
Daca stie cineva un loc de munca pentru un barbat care e dornic sa puna osul la treaba si sa invete sa faca orice va rog sa ma anuntati. Ei sunt cumva intr-o situatie disperata, cu un picior pe scara avionului spre Romania deja. Uneori, cand vad fatzuca frumoasa si plansa a prietenei mele imi vine sa ii cumpar eu bilet spre tara numai sa ii curm suferinta.
Uf... si peste toate astea azi a fost Dragobetele...


Wednesday, February 10, 2016

Jurnal de Oana Pellea

Sufar de sindrom premenstrual, sufar de la viroza care m-a bagat azi in pat, sunt tulburata peste masura de suferinta prietenei mele care abia a emigrat si care imi spunea aseara cu lacrimi in ochi ca asta nu e viata ei si vrea sa plece acasa... Nustiu ce-o fi dar azi am tras un bocet zdravan citind Jurnal de Oana Pellea. Nu ma intrebati de ce ca nici eu nu stiu. In fiecare carte sau film empatizez pana la contopire totala cu personajul si m-a luat jalea de cand povestea despre moartea lui Adi Pintea sau a Motului. Recunosc ca i-am iubit copila fiind pe fiecare in parte si pe toti deodata dar cand am aflat atunci, demult, ca au murit n-am suferit ca azi. Azi moartea lor mi-a fost prezentata din perspectiva omului care a mancat din acelasi castron cu ei, a trait si a visat impreuna cu ei. Ciudat, imaginea Oanei dansand si plangand la moartea lui Stefan Iordache a fost punctul in care am plans asa cum scrie la carte cu hohote. Ce-i drept plecasera toti de-acasa si nu era nimeni sa se uite la mine ca la o nebuna desi ai mei stiu ca plang la filme dar nu plang cand imi este cu adevarat greu mie personal. Plangeam si in acelasi timp ma intrebam de ce naiba plang dar mi-a facut bine. M-a eliberat de multe tensiuni.

Cartea mi-a fost trimisa de acasa de buna mea prietena. M-a intrebat ce sa-mi trimita si n-am vrut decat carti. Am lasat titlurile la alegerea ei. Stiam ca ma cunoaste destul incat sa fie ceva pe sufletul meu. Iti multumesc, G! Te iubesc, draga mea!
Am mai scris eu odata, la intoarcerea din Romania despre Fluturii Irinei Binder ca mi-a placut si au sarit vreo doua personaje pe care nici nu le cunosc sa ma desfiinteze si sa-mi explice ca nu are de ce sa-mi placa. Oameni buni, gusturile nu se discuta! E inutila toata polemica!
Eu nu ma pricep la critica literara. Eu citesc o carte cu sufletul. Mi-ar placea sa o cunosc pe Oana personal si sa povestim putin dar cine sunt eu, o ilustra necunoscuta in fata ei... De fapt, citind jurnalul ei, constati ca e om, ca sufera, iubeste, rade si plange ca noi, toti ceilalti, dincolo de rolurile de pe scena.

Visul meu din liceu era sa devin actrita. privind acum, in urma, sunt sigura ca as fi fost buna dar zborul mi-a fost frant de o studenta la teatru care mi-a zis ca inafara de faptul ca sunt frumusica nu am nicio treaba cu actoria si-am renuntat atat de usor... Probabil acela era destinul meu si alegand alt drum nu m-am mai regasit nicicand. Poate intr-o viata viitoare voi fi mai perseverenta... acum e prea tarziu...



Saturday, February 6, 2016

Yoga class

Francisca a fost mai iute ca mine si v-a povestit deja cum a decurs prima mea ora de yoga dar tin sa va spun si parerea mea pentru ca noi am fost impreuna dar n-a simtit Fran cum imi paraie mie toate incheieturile de baba si nici n-a auzit parturile mosnegilor din jur in timp ce se contorsionau pe-acolo. Aaaa, totusi, apropos de baba, nemachiata si chioara de somn cum eram, atunci cand m-am inregistrat  m-a intrebat doamna de-acolo de doua ori ce varsta am ca nu-i venea sa creada. Cica nu mai poti avea incredere in aspectul omului in zilele noastre. Ma lauda de ziceai ca i-am donat juma de casa. Nustiu voi cum v-ati simti dar mie mi-a picat tare bine tehnica asta de marketing sambata la ora 8 dimineata. Se pricepe femeia sa te gadile in orgoliu. E o tehnica de castig de ambele parti: ea castiga clienti iar eu m-am distrat.
Trecand peste criza asta de narcisism...
Am ajuns, m-am inregistrat ca guest si am intrat gratis azi, prima oara, precum Alice in Tara Minunilor. Numai privind in jur la oamenii aia care depun atata efort acolo cu constiinciozitate te cuprinde mustrarea ca stai si ruginesti pe canapea cu tableta in brate. Ai tot ce vrei in materie de sporturi, numai sa vrei! Oameni de toate varstele si toate culorile fac sport dis de dimineata. Am vazut multi trecuti binisor chiar de a doua tinerete si ma plec pana mai jos de pamant cu respect in fata lor pentru tonusul si viata activa pe care le au (dar dupa cateva ore de yoga ca acum cam scartai si nu prea pot).
Profesoara noastra de yoga era o chinezoaica mica si destul de in varsta dar cu o mobilitate ceva ce n-am mai vazut. Din stand pe sezut trebuia sa iti apleci corpul inainte astfel incat palmele sa ajunga pe sol in fata talpilor. Ea da, eu pana la glezne doar :)))))) Apoi ceva contorsionism cu o mana bagata printre picioare si iti prinzi mana cealalta care era sucita pe la spate. Toata lumea foarte serioasa si patrunsa de activitate, Vera se cam prapadea de ras luandu-si fundul in brate pe-acolo si negasindu-si mana cealalta. I-am stricat si Franciscai zenul cu chicotelile si icnetele mele dar nu ma puteam abtine. Data viitoare promit sa fiu mai serioasa... atat cat pot eu dar cand stand pe spate si ridicand picioarele in sus aud part in jur am crezut prima oara ca au scartait oasele cuiva dar imediat ce am auzit a doua oara unul mai prelung am zis ca-i clara treaba si i s-au pus omului intestinele in miscare si a cedat poarta sub presiune. Si-apoi sa stai sub presiune nu se mai cheama relaxare iar scopul nostru cred ca asta era. De fapt voi cauta ceva materiale pe net sa vad si eu cam cu ce se mananca yoga asta ca altfel sunt ca o maimuta adusa la biserica si pusa sa faca matanii.
Promit ca ma mai duc. A fost tare bine. Acum mi-e somn de mor. Sunt epuizata!

Tuesday, February 2, 2016

Testul pentru cetatenie

Sa va poevstesc acum, cat sunt proaspete impresiile. Azi am avut testul pentru cetatenie.
Toata istoria asta cu cetatenia incepe inca din momentul in care aterizezi in Canada ca proaspat permanent resident. Landing paperul pe care il primesti atunci este foarte important pentru calcularea zilelor de rezidenta. Noi am fost printre ultimii care am depus dosarul pe vechea lege, la sfarsitul lunii mai 2015.
A fost ceva bataie de cap sa adunam actele necesare la dosar, am avut de trecut si teste de limba engleza (noi, parintii) dar pana la urma ne-am incadrat in timp. A fost mai complicat pentru ca toata alergatura asta s-a suprapus peste alergatura cu cumpararea apartamentului asa ca nu degeaba am albit si mi-a cazut tot parul dupa aceea. Pe 1 iunie ne-am mutat in casa noua si tot atunci am primit confirmarea ca dosarul de cetatenie a ajuns la ei. Apoi s-a asternut linistea... Toti cei care au depus cam in aceeasi perioada cu noi ne spuneau ca au dat testul, apoi au depus si juramantul, si-au facut pasapoartele... Numai la noi era liniste. Am incercat sa sun la ei sa intreb ce se intampla dar nici nu m-au lasat sa deschid gura. Au spus ca daca nu a trecut un an inseamna ca sunt in grafic si sa nu ma mai compar cu altii. Se fac verificari si la unii poate veni rezultatul mai repede, la altii mai greu. M-am gandit eu mai apoi ca dintre toti cei pe care ii stiam noi cu dosare, noi eram singurii cu copii si poate ca si faptul ca suntem mai multi face procesul mai dificil pentru noi. Poate dosarul nostru s-a plimbat pe la mai multe birouri.
Dupa 8 luni de cand am aplicat iata-ne azi de dimineata gata de marele test. Nu pot sa spun ca este un test greu dar daca nu citesti nu ai cum sa ghicesti 15 raspunsuri corecte din 20 posibile. Este o cartulica subtire pentru pregatire plus cateva site-uri cu teste online. Cred ca 2-3 zile de pregatire sunt suficiente.
Am ajuns la centrul din Scarborough, am intrat pasind emotionati (ca oricat de matura si de stapana pe mine sunt in general, in situatie de examen ma transform in copil de maxim clasa 1) in cladirea imensa si am urcat la etajul 3 cautand camera 300. Acolo era un tip glumet care ne-a dat niste formulare verzi in care trebuia sa semnam ca nu suntem urmariti, vinovati sau mai stiu eu cum in razboi cu legea. La intrarea in sala de test pe mine m-au asezat in prima banca iar pe D. l-au trimis  tocmai in spate, in ultima banca. Omul meu isi uitase ochelarii si abia azi am realizat cat de rau vede fara ei. Asta mi-a intensificat emotiile. Ne explica tipa aia cum sa completam numele si alte cele pe foaia de raspuns si eu ma uitam la el cum se chinuia sa vada ce scrie acolo. Uf, mosnegutul meu!
Am avut un test care nu mi-a creat mari probleme. Au fost chiar vreo doua intrebari cu nu-i asa ca-i asa? Glumesc dar nu-s departe de adevar. Mi-am dat seama imediat ce am iesit care este intrebarea pe care am gresit-o dar nu ma mai puteam intoarce sa corectez. M-am rugat sa nu mai fie si altele gresite si sa ma pice pentru ca as fi putut repeta abia peste 2 luni. Deci, daca se pica testul, nu e o mare tragedie, se poate repeta.
Dupa test astepti intr-o camera alaturata alaturi de ceilalti candidati. In fata ta sunt vreo 5-6 mese cu cate o tanti care primesc dosarele cu rezultatele la teste si incep sa te cheme sa iti spuna rezultatul si sa poarte o scurta conversatie cu tine sa iti verifice cumva nivelul de engleza. In toate cazurile, inainte noastra, cand a fost vorba de cupluri erau chemati ambii inculpati odata si li se spunea ce si cum. Cand a venit randul nostru l-a chemat pe D. primul si a vorbit cu el. Va imaginati ce era in sufletul meu! Ma si gandeam ca am picat, ca de-aia nu ne-a chemat impreuna... Oricum, analizand acum, la rece, nu inteleg de ce a procedat asa ba chiar mi se pare putin ciudat.
In fine, am trecut amandoi si ni s-a spus sa asteptam pana in 4 luni sa primim invitatia in posta sa mergem la juramant. Atunci vom merge toti patru si va depune juramantul si puiul meu cel mare. Cea mica nu.
Cam asta a fost ziua de azi. Promit ca de la juramant va pun poze.
Pe curand!